Al. Florin ȚENE: Ipocrizie autentică

        Prin anii `70 din secolul trecut am fost invitat la mai multe manifestări culturale timp de o săptămână în județul Vâlcea. La aceste acțiuni culturale au participat scriitori din toată țara, născuți în acest județ, sau care au avut, de-alungul vieții, tangență cu județul de pe Valea Oltului.

        Toate aceste acțiuni au fost frumoase, interesante și utile pentru cititori și scriitori.Însă, doar câteva atitudini a unor conrați, m-au dezanmăgit. Ipocrizia lor m-a făcut să scriu aceste rânduri.

        Într-o seară eram cu toți invitații pe scena Palatului Culturii din Rm.Vâlcea, în cadrul unui spectacol interactiv, într-o sală plină de spectatori, în care, coordonatorul manifestării culturale, ne-a întrebat, printre altele, ce părere avem de noile construcții din municipiul Vâlcea și Drăgășani. Eu am răspuns:

       -Nu îmi plac blocurile  noi construite, cenușii și standardizate, ne respectând specificul local, atât la Vâlcea cât și la Drăgășani.Păcat că s-au demolat casele cu specific  traditional, cu arhitectura caracteristică zonei submontane a judetului. Au fost construite aceleași ghetouri și la Vâlcea precum și în cartierul Mănășturi unde locuiesc în Cluj.

         Un coleg scriitor din Cluj, venit cu mine a spus, textual:

        -Foarte bine că s-a demolat și s-au construit aceste mărețe blocuri specifice regimului luminos al epocii de aur. Astfel se dezvoltă și Rm.Vâlcea, mergând pe drumul luminous al socialismului.

         A doua zi în ziarul județean “Orizont “ a apărut  fotografia acestui coleg și cuvântarea sa, alături de alte cuvântări ale scriitorilor prezenți, care au lăudat oribile construcții socialiste.

        Când am ajuns la Drăgășani, a doua zi, cu autocarul plin de scriitori ne-a întâmpinat primarul orașului.Înainte de a da mâna cu mine mi-a spus:

        -Tovarășu Țene ai criticat orașul nostru ! Nu vezi ce frumoase blocuri avem?

        -Le văd, sunt la fel, ca în toate orașele țării.Vaste dormitoare pentru bieții muncitori.Atât!

        Peste ani, după evenimentele din decembrie 1989, eram din nou cu colegul scriitor la Rm Vâlcea, tot la o manifestare culturală.De data aceasta la Biblioteca Județeană “Antim Ivireanu “.În Continue reading „Al. Florin ȚENE: Ipocrizie autentică”

Eleonora SCHIPOR: Când avem parte de oameni buni în viață

     

            Acum  pășim întru-n nou an, încununat de sărbători frumoase, care ne bucură sufletul.

            În ciuda tuturor încercărilor grele prin care trecem în această perioadă, ne facem sărbători în viață, printru-n cântec, o colindă, un dans, o felicitare, un cadou, bradul împodobit, un mesaj venit din partea cuiva drag…

            Anul acesta, nu putem organiza concerte festive, carnavaluri, festivități…  Dar o vorbă bună, o felicitare, un mesaj, un cadou sunt binevenite oricând…

            La CIE Cupca, a devenit o frumoasă tradiție de a organiza anual un carnaval deosebit, de a aduce în scenă vechi și frumoase tradiții, datini, obiceiuri legate atât de sărbătorile de iarnă, dar și de alte sărbători ale anului specifice localității date.

            Ne-am limitat doar la un mini-concert organizat prin clase de elevii claselor mici, cărora Moș Crăciun le-a împărțit cadourile oferite de secția raională de învățământ.

 Dar noi dorim ca toți elevii, indiferent în care clasă n-ar fi să aibă cadou de la Moș Crăciun care vine la școală anual și le împarte cadouri la toți.

            Datorită unor oameni de bună credință, care nu sunt indiferenți la doleanțele noastre, anul acesta, ca și în anii precedenți, elevii claselor a 5-ea – 11-ea, au primit cadouri dulci.

         Aducem sincere mulțumiri și toată recunoștința noastră domnului deputat în consiliul regional Vasile Bicer, primăriei comunei Suceveni, (local-Cupca, viceprimar – Aurel Alerguș), și Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Când avem parte de oameni buni în viață”

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Părinții…,,Aici pe pământ, nu în gând…”

               Știu, sunt zile de sărbătoare, de veselie  și de bucurie, dar și de melancolia anilor trecuți când, copii fiind, eram la casa părintească alături de părinții noștri dragi, de frați și surori, cei care-i au, de bunicii noștri neuitați nicicând, mulți crescând pe mainile lor ce ne alintau cu-atâta gingășie și ne istoriseau la gura sobei povești și întâmplări din viețile lor, până azi păstrându-le în minte și neuitându-i pe veci ! Într-un fel, deși-s duși în lumea celor ce nu cuvântă, ei continuă să trăiască prin și în noi, amintirile noastre ținându-i vii și-așa vor rămâne atât timp cât vom trăi și vor exista în memoriile noastre și cele ale urmașilor! Nu vom uita pe tații noștri pe care-i așteptam  să se întoarcă de la lucru; eu, ore întregi mi-l așteptam lipită de gard, până să-l zăresc în depărtare, ca să pot alerga cât puteam cu-mpleticitele-mi picioruțe, cu brațele-mi larg deschise și el la fel făcând, ca să-l pot cuprinde de grumaz cănd ne-ntâlneam la mijloc de drum într-o strânsă-mbrățișare, parcă fără sfârșit… cum să uiți așa ceva  vreodată ? Cum să-mi uit bunicuța lipită de geam ferestrei până să mă zărească întorcându-mă acasa de la scoală, ca să poată rasufla ușurată, cu toate bunătățile pe masă, neștiind ce-anume să-mi dea întâi mănuțele acelea mici, zbărcite de bătrânețe dar atât de harnice și de dibace, mânuțe fierbinți… ce n-aș da astăzi să i le mai strâng la piept și să le mai sărut ! Dar ce să mai spun de mamele noastre ? Măicuța mea cea dragă, cum s-o pot uita ? Era ea mai severă, mai austeră, pe-atunci n-o înțelegeam bine, dar câtă dreptate-i dau acum, cand mamă fiind la rându-mi, mă trezesc să dau aceleași sfaturi, ce pot fi uneori chiar mai stricte decât ale ei, amintindu-mi de vorbele dânsei : „ ai să vezi ce înseamnă când ai să fii mamă, când vei avea copii tăi, atunci ai să mă înțelegi ”… și-ntr-adevăr, câtă dreptate avea și cât de mult aș vrea acum s-o am lângă mine și să-i spun : „ măicuță dragă, iartă-mă de te-am supărat, câtă dreptate ai avut tu ”! Când eram tineri poate nu înțelegeam așa bine sau, nu vroiam chiar, dorind să ne luăm singuri deciziile de cum vrem să trăim, firește era viața noastră, dreptul nostru de-a alege, ne simțeam mari și tari, vedeam în față viitorul și voiam să ne întindem aripile și să zburăm, sus, cât mai sus, așa ca păsările călătoare, unde ne trăgea instinctul, unde credeam că-i bine pentru noi dar, de câte ori nu ne-am lovit de tavan căzând la podea cu aripile frânte și numai mâna dulce a mamei alor noștri ne-au ridicat de jos, ne-au mângâiat aducându-ne alinarea sufleteasca, chiar dacă ne spuneau vorba aceea care ne pișca : „ ei, nu ți-am spus eu, nu te-am avertizat ? ” Ne enervam poate atunci, că prea aveau dreptate, prea le știau pe toate și noi trebuia să ne recunoaștem eșecul, oricât nu ne plăcea ! Știu că de multe ori părinții pot fi sâcâitori, agasanți, de multe ori sfaturile lor făcându-ne să reacționăm exact invers; eeii, ne ziceam, prea mai fac pe profeții dar, uite că venea momentul să constați singur, pe pielea ta că aveau dreptate când spuneau că „nu tot ce zboară se mănâncă ”… De câte ori nu ne-am întors sub aripa lor ocrotitoare, la căldură și sigurață că doar acolo ne vom vindeca rănile sufletești…

              Există și-alții, „copii de părinți ”, care altfel văd pe părinți,  mulți, puțini nu știu, dar cunosc de Casele de Bătrâni că-s pline de părinți depozitați, rămași în uitare, așteptând din când să le vină copiii, poate să-i mai vadă o ultimă dată înainte de-a închide ochii și asta le e cu mult mai dureros decât dacă nu ar fi avut copii. Sunt părinți azi, bătrâni, rămași singuri pe străzi, cerșind sau căutând prin gunoaie și prin resturi și de-i întrebi dacă au copiii, pleacă fruntea și lăcrimează… EI știu ca au copii pe-undeva, că-s bine, că sunt sus-puși poate, că le este rușine să-i prezinte în societatea în care trăiesc preferând să le ignore existența; EI cunosc asta, simt, dar nu vor să-ți mărturisească, e o rană vie, e o durere și-o rușine de rușinea lor, ce nu vor s-o împartă cu nimeni, nici chiar cu propria lor conștiința și dacă ai vrea să-i ajuți să-i găsească, refuză categoric, vrând numai să afle dacă sunt bine, daca sunt sănătoși, atât, că părintele rămâne părinte ! Stiu, unii vor spune că le e casa mică și nu încap, că n-au posibilități să-i țină fiind la lucru, că mai uită focul aprins, aragazul, că prea își mai târșie enervant pașii de colo-ncoace, că tot oftează și se plâng de orice, că-s neliniștiți, având dureri, insomnii, agitație, mulți pierzându-și memoria, devenind poate ei înșiși copii cu fel de fel de capricii, stricând atmosfera și ambianța celor din jur ! Știu toate astea, ba chiar îi pot înțelege uneori când spun că n-au posibilități de îngrijire, sunt la serviciu, n-ajung banii, n-au loc unde să-i pună, motive altele rezonabile, altele mai puțin… Însă mi se naște o întrebare firească depistând că în anii crizei economice, când mulți și-au pierdut locurile de muncă, mulți dintre părinți, acei ce aveau pensii, au fost luați acasă, golindu-se astfel azilurile de bătrâni ! Cum așa ? Simplu, dintr-o pensie, două, trăiește acum toată familia și bineînțeles nu s-a mai pus problema, nici dacă încap în casă sau nu, nici că sunt obositori, enervanți, greu de îngrijit! Concluzia? Un părinte poate crește zece copii, dar zece copii nu pot ține un părinte ! Grea e viața când ajungi părinte bătrân, bolnav și la nevoie !

               Din păcate însă, ne va veni și nouă rândul, le vom lua locul, vom deveni și noi o „ repetabilă povară ” cum scria marele poet Adrian Păunescu ! Vom plăti fiecare tributul ce ne aparține-n viață, după faptă și răsplată ! Totul se plătește aici „pe pamant, nu în gând” ! Eu, mi-am pierdut părinții, tatăl când aveam 9 ani și pe mama acum exact 20 de ani ! Aș vrea să-i cer iertare pentru multe, făcute și nefăcute, pentru tot ce poate a rănit-o, cu voia sau fără voia mea dar, din păcate acum nu mai am cui, nu mai pot, nu mă poate auzi ! O fac doar în rugăciunile mele acum, că dacă o fi undeva, acolo sus, poate mă aude, mă iartă și mă îndrumă cu aceeași dragoste dintotdeauna! Voi însă, care mai aveți, un tată, o mamă, socotiți-vă norocoși, mai sunteți copii încă, mai primiți sfaturi, ca după EI, veți fi orfani pe lume ! Arătați-le acum iubirea, nu după, acum când încă mai aveți timp, arătați-le cât vă sunt de dragi, cât vă lipsesc daca sunteți departe, spuneți-le să audă, nu să ghicească, nu că „ se înțelege ”,  spuneți-le cât de prețioși vă sunt,  că dacă or fi să se stingă, să plece împăcați sufletește că au lăsat în urma lor iubirea ce-au sadit-o ! Azi e mai greu cu pandemia, Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Părinții…,,Aici pe pământ, nu în gând…””

ZAMFIR ANGHEL DAN: Voiam doar să știi

Vreau doar să știi

că sunt bine

chiar dacă mi-e

dor de tine

și uneori

mai plâng

 

 

Te caut pe

întinsele ape

prin

nespusele șoapte

și-îndur

depărtarea din noi

 

 

Te strig în somn

te văd în iluzii

te ating în gând

și te mângăi

să nu mă uiți

te ador

și mi-e dor

 

Doar asta să știi

cât vei trăi

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Marian MALCIU: Amintiri din copilărie

 

Amintiri din copilărie

 

Mult mi-am dorit întotdeauna

Acoperiș bogat din flori,

Să văd prin el în noapte luna

Și soare răsărind în zori.

 

În iarnă-mbrățișam ninsoarea

Plin de visare prin nămeți

Și nu simțeam de frig strânsoarea

Printre fetițe și băieți.

 

Plecam pe derdeluș cu ceata

Cu toții într-un hăulit

Și coboram precum săgeata,

Adeseori rostogolit.

 

În noaptea de Crăciun colinde

Pe străzi și uliți se-auzeau

Și locatari ieșeau în tinde

Cântau cu noi și dăruiau.

 

Știam, noi toți, că-n noaptea sfântă

Urma Iisus a fi născut

Și vestea asta toți o cântă,

Căci Lumea l-a recunoscut.

 

Iar mama Lui, sfânta Fecioară,

La facere fără dureri,

Înfașă prunc întâia oară

Căci nu-i lipsită de puteri.

 

Din răsărit venit-au magii

Conduși de steaua ce-i îmbie,

Adus-au daruri în desagii:

Aur, smirnă și tămâie.

 

Venit-au și păstori de-ndată

Ce-aud cântările-ngerești

Și-o văd pe Maica luminată

De toate oștile cerești.

 

Azi au uitat copii colinda

Și n-o mai cântă nici la sat,

Doar telefonul și oglinda

Sunt folosite pe-nserat…

 

Autor: Marian MALCIU

Tudor PETCU: Nihilism şi postmodernism

       Adesea este destul de dificil a caracteriza concret termeni deopotriva abstracți şi radicali, precum nihilismul şi postmodernismul. De aceea, scopul lucrării de față nu va fi o critică la adresa celor două realități conceptuale şi epoci culturale, cât acela de a evidenția drama psiho-socială şi spirituală pe care o pot genera.

Evident, libertatea abordărilor metafizice, imaginare şi logice nu trebuie în niciun fel periclitată, dar este oare exagerat a spune că unele dintre ele s-au reflectat într-o ratare a sinelui, consecința fiind chiar ieşirea omului din sacralitatea sa?

Am putea să ne gândim, de exemplu, la ambițiile redemptive ale nazismului, fascismului şi comunismului, întrucât premiza tuturor era aceea de a distruge ceva, adică de anihilare a unei existențe naturale pentru a o înlocui cu una artificială şi reducționistă.

De fapt, cam acesta este şi scopul nihilismului, ceea ce nu înseamnă că trebuie să facem confuzia între laboratorul ideatic şi cultural în care a fost conceput cu felul în care a fost receptat şi pus în practică de anumite forme de totalitarism ce au sedus o europenitate obosită şi debusolată. Şi totuşi, indiferent de situație, ar trebui poate subliniat faptul că rolul moral al creatorului de orice fel este la fel de valabil ca şi libertatea sa de exprimare la care pretinde că are dreptul în mod natural.

Nihilismul, aşa cum putem înțelege printr-o cercetare minuțioasă a istoriei culturii universale, înseamnă condamnarea omului la o libertate absolută în afara căreia nimeni şi nimic nu există care să îi determine în vreun fel existența. Cu alte cuvinte, omul devine prizonier într-o închisoare a singurătății în care liberul arbitru îi este anulat, fiind astfel obligat să îşi dezvolte acea voință puternică prin intermediul căreia să îşi asigura fericirea necesară.

Nihilistul va afirma întotdeauna faptul de a fi liber ca fapt de a manifesta curaj şi demnitate în fața Neantului, acelui Mister Nobody erijat în judecătorul perfect în aşa-numitul tribunal al Vidului.

Ce este de făcut în acest sens? Dacă existența omului presupune în mod logic libertatea absolută, independentă de o Cauză sau Substanță exterioară, în ce măsură mai putem intui o valoare morală a libertății?

Pentru a fi liber, nu este oare necesară integrarea noastră într-un câmp al organizării stabilite şi prestabilite? Altfel spus, în afara regulilor, nu în sens juridic sau instituțional, omul ca entitate rațională nu are cum să îşi dezvolte acel discernământ necesar în lumina căruia să înțeleagă de ce libertatea este cea mai mare cunună metafizică cu care a fost înzestrat, adică valoarea supremă a vieții.

Continue reading „Tudor PETCU: Nihilism şi postmodernism”

Corneliu NEAGU: Neuitarea din vis

NEUITAREA DIN VIS

 

 

Se lasă-nserarea și focul din vatră

pictează cu umbre povești pe tavan,

rafale de vânt rătăcesc prin polatră

cu caii-nhămați la un mitic rădvan.

I-aud cum nechează la ușa-ncuiată

bătând din copite în pragul de lemn

dar vântul, rotindu-se loc, deodată,

le taie elanul c-un aspru consemn.

 

Și parcă aud din trecut o chemare

trecând peste mine pe aripi de dor

scăldate-n parfum de cireșe amare

rămas în memorii neșterse de zbor.

A fost doar o clipă ivită spre seară

la margini de gânduri venite ad-hoc

când doru-ncepuse să cânte afară

prin fanta tăiată-ntr-un magic ghioc.

 

Simțeam că-l alungă o iarnă haină

ascunsă sub mantii de nori cenușii,

întinși fără margini pe bolta senină,

pe când așteptam din trecut să revii.

Dar vântul rămas în polatră pe loc,

purtând neuitarea desprinsă din vis,

șoptea că trecutul pe care-l invoc

rămâne la poarta tăcerii proscris.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

Ben TODICĂ: Acul în carul cu fân sau MIRACOL

        E a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2020. Soția s-a întors acasă de la cumpărături, unde fusese împreună cu fiul și era disperată că a pierdut un cercel din jad verde primit cadou din Pekin. Și mă roagă să merg cu ea pe urmele făcute cu speranța de a-l găsi. Ce gândire puerilă! Adică un întreg centru comercial cu supermarket Coles, aprozare, delicatese etc. Este imposibil ce îți dorești, îi zic. Îți dau bani să-ți cumperi alții. Nu, pentru că este un cadou special și această piatră de jad nu se găsește în altă parte. Hai să-i fac plăcerea că oricum îmi place Aventura, ne urcăm în mașină și plecăm către centrul comercial din Melbourne. Când să intrăm în parcarea acoperită îmi zic cu voce tare: Ăsta o să fie chiar un miracol de Crăciun să găsești tu acul în carul cu fân. Au trecut deja două ore și tu crezi că în mulțime nu a găsit vreun copil cercelul cu lănțișor de argint și un disc verde de jad strălucitor legat de el? Sau călcat și lovit cu piciorul sub vreo tejghea de careva, ori măturat deja. Dar nu contează, îmi zic. Eu îmi iubesc soția și voi fi alături de ea în această misiune. Ajungem și parchez în locul unde ei parcaseră înainte. Coborâm. Ea o ia înainte cu căutatul, iar eu în urma ei la vreo trei metri mătur cu privirea zona urmând-o. Intrăm printre tarabele cu legume și fructe și de fiecare dată întreb lucrătorii care aprovizionau tejghelele dacă au găsit cumva un cercel. Eu, om bătrân cu barbă, iar ei tinerei cu cercel în ureche mă priveau speriați. Nu! Primesc răspunsul și continui în urma soției. Ajungem la casă și lăsăm numărul de telefon pentru a ne suna dacă se găsește și așa procedăm prin fiecare magazin și chioșcuri. După o oră ne întoarcem în parcare dezamăgiți și deodată Ming tresare. Își amintește că mașina era parcată pe celălalt culoar de mașini, vizavi și că ea se duce să verifice. Eu rămân în mașină pentru că pornisem deja motorul și încep să mă rog la Dumnezeu că tot e Crăciunul să facă o minune și s-o ajute pe soție să-și găsească cercelul: Iisuse Hristoase, fă un miracol de ziua ta, te rog! Soția se întoarce dezamăgită. Eu o îmbărbătez că maine se va găsi cercelul și vom primi telefon acasă să venim să-l ridicăm, iar dacă nu, o să cumpăram o altă pereche de cercei din China, cu proxima ocazie.

       Pornim tăcuți spre casă. Trecem prin intersecții tăcuți și tot în tăcere ne împăturim și măștile de pe față. O înțeleg. E tristă. Femeile se atașează de cercei cum ne atașăm și noi de șurubelnițe, mă gândesc. Dar e tare frumoasă! Acum 47 de ani eram pe frontiera României cu Iugoslavia, când într-o noapte întunecoasă eram de pază se apropie cu pași repezi un infractor. Îl somez verbal. Nu se oprește și atunci îl atenționez cu o rafală scurtă trasă în aer. Galopul pașilor dispare în întuneric. Trag rachete, se luminează terenul, se alarmează pichetul și îmi vine în ajutor. Nu găsim infractorul. Se verifică fâșia spre dimineață, însă nimic. Sunt stresat și e timpul să ies din serviciu, însă nu sunt primit în Pichet fără tuburile cartușelor trase. Sunt trimis înapoi în câmpul de luptă unde iarba era de cosit iar zorii dimineții mijeau. De la cinci dimineața și până la ora 10 când cu ajutorul lui Dumnezeu le-am găsit. Altcum eram acuzat că am ascuns cartușele pentru a-mi executa superiorii și eram considerat terorist și trimis în tribunalul militar. Și pentru ce? Că am încercat să-mi fac datoria și să-l prind pe infractorul care dorea să fugă din țară, dovedit mai târziu măgarul din stâna din apropiere care se rătăcise azi noapte de Crăciun și poate că și el îl căuta pe Iisus. Acum înțeleg de ce era important să găsim cercelul. Era loialitatea și respectul pentru cadou. Ne dezinfectăm palmele cu lichidul care a devenit acum o permanență în compartimentul mănușilor din bordul mașinii. Bine că am fost la plimbare și nu mai trebuie să plecăm la obișnuita rutină prin parc și că voi putea reveni în fața calculatorului să-mi reiau scrisul. Continue reading „Ben TODICĂ: Acul în carul cu fân sau MIRACOL”

Daniel LUCA: Limbajul iubirii

            Limbajul iubirii nu poate fi descifrat de oricine, ci doar de cei iniţiaţi, însă niciodată de unul singur şi numai atunci când apare momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu.

            Volumul de versuri Niciodată nu vine prea târziu (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020) este rezultatul unei astfel de strădanii în doi, poemele lui Nicolae Toma aflându-și răspuns ori continuare în cele ale Mihaelei Huțanu, fiind o dovadă vie a existenței și a nemuririi acestui sentiment care este iubirea („căci era o limbă doar de noi înțeleasă” – M.H., Sanctuarul II).

            Sentiment care nu se lasă ușor descoperit și se ivește în viața omului atunci când este mai abitir pus sub semnul întrebării, dar niciodată … prea târziu [„Iubirea niciodată nu vine prea târziu / (…) / așteaptă când inima este deschisă / când inima ta cheamă nemărginirea / iar și iar cum trece vremea / și nu ne mai săturăm / cântând iubire într-o mare de neiubire” – N.T., Niciodată nu vine prea târziu].

            Când inima este deschisă larg, fiorii dragostei pătrund și își fac de cap, aducând un amalgam de emoții și senzații: dorință, fericire, pasiune, împlinire, puritate, dar și incertitudine, durere, suferință („Să iubești o femeie / care știe să fie mereu o femeie / O femeie care să știe timpul să-l oprească / Și să-ți dea miere și sânge și durere” – N.T., Să iubești o femeie; „acum plutesc în ecoul cuvintelor  / demult uitate, de parcă / nici nu le-am trăit vreodată”; „În dimineața asta / m-am trezit curată și iubită” – M.H., Împlinirea Fedrei).

            Iubirea înseamnă însă trăire intensă, dincolo de orice temere, acceptarea cu seninătate și scufundarea în adâncurile-i fără tub de oxigen, fără a mai lua în considerare riscurile („Dorul meu cu dorul tău umblă năuce / prin astă lume rece, trecătoare” – N.T., Dorul meu cu dorul tău; „Dorurile noastre sunt înlănțuite” – M.H., Dorul meu cu dorul tău II) pentru că numai ea poate înălța sufletele pe cele mai înalte culmi („e lună plină în noi, eliberați de greul din retină / așteptăm zorii ținându-ne de mână / pe cea mai înaltă stâncă” – M.H., Poveste pentru totdeauna).

            Este dincolo de sentimente, stârnind patimi de nedescris („Dorința-i arzătoare și mistuie / ca lava unui munte ce erupe, / deși eu simt că într-un gând / s-a întâmplat, / că ale noastre mâini au explorat / de zeci de ori acele teritorii / de neuitat, / în gând, în vis, chiar și eu … / ochii deschiși” – M.H., Dorință), întrucât vine de dincolo de timp, de real („deși, noi ne-am atins dinainte / Continue reading „Daniel LUCA: Limbajul iubirii”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Asediul dihorilor

               Casa bătrânească a familiei în care am trăit niște ani buni dar fără să mai și îmbătrânesc tot acolo, se află în comuna Bălănești din Județul Buzău, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu datorită frumuseții cu care ne-a împodobit zona astfel că, este înconjurată de dealuri destul de înalte și împădurite la poalele cărora, pe fundul unei văi abrupte zburdă vesel un pârâiaș,  numit Sărățelul fără să știu pentru care motiv anume însă care, de câte ori plouă ”sus la deal”    – după cum explică localnicii – iar astfel, deodată, pârâiașul cel vesel cu unda cristalină  care de regulă, clipocește vesel, se transformă deodată într-un adevărat puhoi sălbatec care năvălește amenințător la vale prăvălind totul în calea lui și astfel, cărând cu el podețe, tocitoare ori butoaie uitate în apă la umflat, vite moarte, uneori și câte o căsuță și așa mai departe, în timp ce, vuietul amenințător al puhoiului de apă boncăite cu noroi umple valea până sus la drumul care unește Pârscovul cu Ulmetul. Astfel, cei aflați sus pe deal printre care ne aflam și noi, auzind mugetul nefiresc al pârâiașului, își fac cruci rugându-se pentru cei năpăstuiți de ape iar imediat ce acesta se potolește ca prin farmec, își fac alte cruci mulțumind Domnului că n-a fost mai rău și totodată, știind precis că, odată cu încetarea tumultului apei nebune puhoiul înspăimântător se subțiază văzând cu ochii și nu peste mult timp se limpezește devenind iarăși  cristalin de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat după care, cei cu picioare sănătoase, în lipsa punții pe care puhoiul nebun a smuls-o din proptelele care o țineau și a dus-o cu el la vale zbuciumând-o pe creasta valurilor furioase iar călătorii, de acuma pot urca tocmai sus până la Muchea Stânii după care, tot mergând așa, traversează muchea și pot ajunge liniștiți în partea cealaltă a dealului cam ursuz care coboară cam morocănos până la Siriu întâlnind în cale chiar și câteva pietre de hotar uitate de vremuri străvechi pe la marginea Țării.

               In spatele caselor noastre,  vis-a-vis de morocănoasa Muche a Stânii se află viile, livezile ori culturile de porumb aliniate pe o pantă destul de înclinată și terminată în partea de sus cu o pășune bogată numită Poduri, care și ea ține doar până la liziera Pădurii Bârza, pășune care, ani de zile este locul predilect de întâlnire al tuturor copiilor care se prezentau acolo însoțind  vacile și caprele pe care le aduceau la păscut iar dacă te întindeai cu  fața în sus pe fâneața proaspătă puteai admira cerul senin pe care, norii jucăuși înviorați și ei de adierea calină a vântului blând, modelau tot felul de figurine în timp ce, peste satul de la poalele pășunii,  se profila maiestuoasa Muchie a Stânii care, din totdeauna, străjuiește falnic depărtările  ferindu-i  parcă pe oameni împotriva necazurilor.

               După ce am adus văcuța acasă a odihnă, am asistat-o pe bunica mea la etapa mulsului iar odată plin cu lapte, înhățam imediat șiștarul și în grabă mă înființam lângă focul aprins deja pentru a fierbe laptele, pregătind între timp ceaunul cel mare pentru mămăliga de seară de care răspundeam iar după cină, potrivit obiceiului, ne retrăgeam cu toții pe veranda încăpătoare unde, obișnuiam ca să mai stăm la taclale și să ne organizăm astfel treburile zilei următoare iar, într-una din seri, la un moment dat, în liniștea nopții, am auzit cât se poate de deslușit niște zgomote ciudate produse undeva pe acoperișul de tablă al casei de parcă cineva mergea pe acolo ceea ce era exclus. Curioși, am dat ocol clădirii încercând să descoperim  originea zgomotelor iar la un moment dat am deslușit clar un zgomot de alergătură pe tabla casei care, de data asta am fost siguri că era produs de un animal fiind însoțit de un fel de scâncete, mârâieli ori un fel de mieunat imposibil ca să ne permită a-l identifica pe autorul sunetelor ori pe animalele care le produceau.

               La un moment dat, tropăiturile s-au amplificat instantaneu și orientându-se spre direcția de unde apreciam noi că s-ar auzi, am reușit ca, profilat pe lumina lunii pline a reușit să distingem cu mare surprindere mai multe siluete de animale care parcă zburdau sărind cu agilitate de pe acoperișul casei pe celălalt acoperiș al casei învecinate însoțindu-și acrobația cu mieunături sau mârâieli înverșunate ceea ce ne-a determinat ca să presupunem că asistăm la un fel luptă între două armate dar fără ca să-i putem identifica pe combatanți.

               Folosindu-ne de lanternele de care dispuneam am iluminat cât am putut de bine terenul de luptă iar când ”trupele” au revenit năvălind din nou pe acoperișul nostru, mulțumită iluminării, am reușit ca să-i identificăm și astfel stabilind imediat că era vorba despre niște dihori dintre care unii, de mărimea unei pisici mature, care se fugăreau pe acoperișul nostru. Inițial am intenționat ca să dau fuga în casă și să-mi iau arma de vânătoare pe care o aveam cu mine pentru a participa la vânătoarea ce urma să fie organizată la finele săptămânii însă mătușa mea m-a oprit speriată:

               –  Să nu tragi în ei că-mi găurești tabla de pe casă ! – și avea dreptate așa că, m-am limitat numai ca să-i urmăresc atâta cât puteam să-i zăresc iar deodată, i-am simțit îndreptându-se spre cealaltă parte a acoperișului aflat în apropierea unui tei gros și înalt moment în care am asistat la un inedit spectacol de circ în care, pe rând, dihorii  se apropiau în viteză de streașina casei de unde își luau avânt plutind prin aer și astfel plonjând pe tulpina teiului de care se prindeau cu ghearele și în viteză coborau cu spatele până la circa doi metri de pământ de unde își dădeau drumul după care au traversat grădina încolonați în șir ordonat iar odată ajunși la gardul acesteia l-au escaladat în viteză dispărând în noapte.

               Tot spectacolul n-a durat mai mult de câteva minute iar în liniștea care s-a lăsat ne priveam uluiții unii pe alții străduindu-ne ca să ne convingem că totul a fost ceva real.

               – Mâine, pe lumină, voi încerca să le caut urmele și să aflu în ce direcție s-au dus pentru că, în mod precis, cunoscându-le pasiunile, ăștia au pus stăpânire pe podul vreunei case din zonă Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Asediul dihorilor”