Știu, sunt zile de sărbătoare, de veselie și de bucurie, dar și de melancolia anilor trecuți când, copii fiind, eram la casa părintească alături de părinții noștri dragi, de frați și surori, cei care-i au, de bunicii noștri neuitați nicicând, mulți crescând pe mainile lor ce ne alintau cu-atâta gingășie și ne istoriseau la gura sobei povești și întâmplări din viețile lor, până azi păstrându-le în minte și neuitându-i pe veci ! Într-un fel, deși-s duși în lumea celor ce nu cuvântă, ei continuă să trăiască prin și în noi, amintirile noastre ținându-i vii și-așa vor rămâne atât timp cât vom trăi și vor exista în memoriile noastre și cele ale urmașilor! Nu vom uita pe tații noștri pe care-i așteptam să se întoarcă de la lucru; eu, ore întregi mi-l așteptam lipită de gard, până să-l zăresc în depărtare, ca să pot alerga cât puteam cu-mpleticitele-mi picioruțe, cu brațele-mi larg deschise și el la fel făcând, ca să-l pot cuprinde de grumaz cănd ne-ntâlneam la mijloc de drum într-o strânsă-mbrățișare, parcă fără sfârșit… cum să uiți așa ceva vreodată ? Cum să-mi uit bunicuța lipită de geam ferestrei până să mă zărească întorcându-mă acasa de la scoală, ca să poată rasufla ușurată, cu toate bunătățile pe masă, neștiind ce-anume să-mi dea întâi mănuțele acelea mici, zbărcite de bătrânețe dar atât de harnice și de dibace, mânuțe fierbinți… ce n-aș da astăzi să i le mai strâng la piept și să le mai sărut ! Dar ce să mai spun de mamele noastre ? Măicuța mea cea dragă, cum s-o pot uita ? Era ea mai severă, mai austeră, pe-atunci n-o înțelegeam bine, dar câtă dreptate-i dau acum, cand mamă fiind la rându-mi, mă trezesc să dau aceleași sfaturi, ce pot fi uneori chiar mai stricte decât ale ei, amintindu-mi de vorbele dânsei : „ ai să vezi ce înseamnă când ai să fii mamă, când vei avea copii tăi, atunci ai să mă înțelegi ”… și-ntr-adevăr, câtă dreptate avea și cât de mult aș vrea acum s-o am lângă mine și să-i spun : „ măicuță dragă, iartă-mă de te-am supărat, câtă dreptate ai avut tu ”! Când eram tineri poate nu înțelegeam așa bine sau, nu vroiam chiar, dorind să ne luăm singuri deciziile de cum vrem să trăim, firește era viața noastră, dreptul nostru de-a alege, ne simțeam mari și tari, vedeam în față viitorul și voiam să ne întindem aripile și să zburăm, sus, cât mai sus, așa ca păsările călătoare, unde ne trăgea instinctul, unde credeam că-i bine pentru noi dar, de câte ori nu ne-am lovit de tavan căzând la podea cu aripile frânte și numai mâna dulce a mamei alor noștri ne-au ridicat de jos, ne-au mângâiat aducându-ne alinarea sufleteasca, chiar dacă ne spuneau vorba aceea care ne pișca : „ ei, nu ți-am spus eu, nu te-am avertizat ? ” Ne enervam poate atunci, că prea aveau dreptate, prea le știau pe toate și noi trebuia să ne recunoaștem eșecul, oricât nu ne plăcea ! Știu că de multe ori părinții pot fi sâcâitori, agasanți, de multe ori sfaturile lor făcându-ne să reacționăm exact invers; eeii, ne ziceam, prea mai fac pe profeții dar, uite că venea momentul să constați singur, pe pielea ta că aveau dreptate când spuneau că „nu tot ce zboară se mănâncă ”… De câte ori nu ne-am întors sub aripa lor ocrotitoare, la căldură și sigurață că doar acolo ne vom vindeca rănile sufletești…
Există și-alții, „copii de părinți ”, care altfel văd pe părinți, mulți, puțini nu știu, dar cunosc de Casele de Bătrâni că-s pline de părinți depozitați, rămași în uitare, așteptând din când să le vină copiii, poate să-i mai vadă o ultimă dată înainte de-a închide ochii și asta le e cu mult mai dureros decât dacă nu ar fi avut copii. Sunt părinți azi, bătrâni, rămași singuri pe străzi, cerșind sau căutând prin gunoaie și prin resturi și de-i întrebi dacă au copiii, pleacă fruntea și lăcrimează… EI știu ca au copii pe-undeva, că-s bine, că sunt sus-puși poate, că le este rușine să-i prezinte în societatea în care trăiesc preferând să le ignore existența; EI cunosc asta, simt, dar nu vor să-ți mărturisească, e o rană vie, e o durere și-o rușine de rușinea lor, ce nu vor s-o împartă cu nimeni, nici chiar cu propria lor conștiința și dacă ai vrea să-i ajuți să-i găsească, refuză categoric, vrând numai să afle dacă sunt bine, daca sunt sănătoși, atât, că părintele rămâne părinte ! Stiu, unii vor spune că le e casa mică și nu încap, că n-au posibilități să-i țină fiind la lucru, că mai uită focul aprins, aragazul, că prea își mai târșie enervant pașii de colo-ncoace, că tot oftează și se plâng de orice, că-s neliniștiți, având dureri, insomnii, agitație, mulți pierzându-și memoria, devenind poate ei înșiși copii cu fel de fel de capricii, stricând atmosfera și ambianța celor din jur ! Știu toate astea, ba chiar îi pot înțelege uneori când spun că n-au posibilități de îngrijire, sunt la serviciu, n-ajung banii, n-au loc unde să-i pună, motive altele rezonabile, altele mai puțin… Însă mi se naște o întrebare firească depistând că în anii crizei economice, când mulți și-au pierdut locurile de muncă, mulți dintre părinți, acei ce aveau pensii, au fost luați acasă, golindu-se astfel azilurile de bătrâni ! Cum așa ? Simplu, dintr-o pensie, două, trăiește acum toată familia și bineînțeles nu s-a mai pus problema, nici dacă încap în casă sau nu, nici că sunt obositori, enervanți, greu de îngrijit! Concluzia? Un părinte poate crește zece copii, dar zece copii nu pot ține un părinte ! Grea e viața când ajungi părinte bătrân, bolnav și la nevoie !
Din păcate însă, ne va veni și nouă rândul, le vom lua locul, vom deveni și noi o „ repetabilă povară ” cum scria marele poet Adrian Păunescu ! Vom plăti fiecare tributul ce ne aparține-n viață, după faptă și răsplată ! Totul se plătește aici „pe pamant, nu în gând” ! Eu, mi-am pierdut părinții, tatăl când aveam 9 ani și pe mama acum exact 20 de ani ! Aș vrea să-i cer iertare pentru multe, făcute și nefăcute, pentru tot ce poate a rănit-o, cu voia sau fără voia mea dar, din păcate acum nu mai am cui, nu mai pot, nu mă poate auzi ! O fac doar în rugăciunile mele acum, că dacă o fi undeva, acolo sus, poate mă aude, mă iartă și mă îndrumă cu aceeași dragoste dintotdeauna! Voi însă, care mai aveți, un tată, o mamă, socotiți-vă norocoși, mai sunteți copii încă, mai primiți sfaturi, ca după EI, veți fi orfani pe lume ! Arătați-le acum iubirea, nu după, acum când încă mai aveți timp, arătați-le cât vă sunt de dragi, cât vă lipsesc daca sunteți departe, spuneți-le să audă, nu să ghicească, nu că „ se înțelege ”, spuneți-le cât de prețioși vă sunt, că dacă or fi să se stingă, să plece împăcați sufletește că au lăsat în urma lor iubirea ce-au sadit-o ! Azi e mai greu cu pandemia, daca sunteți în carantină, nu poți să-i întânești de sărbători, trebuie să-i protejezi, ca să-i mai ai lângă tine, dar, du-te la căsuța părintescă, singuri, cu nepoți, cu ce ai și dă-le un semn de iubire, de curaj, fă-le o inimioară pe geam sau de departe arătându-le că le sunteți aproape cu gandul și cu sufletul, că nu sunt singuri ! NU-I UITAȚI ! Ei nu vă cer mult, ci-un strop din ce v-au dat vouă odată, când nopți de-a rândul vă supravegheau somnul și sufereau de erați bolnavi, când singura lor viată le era doar viața voastră! Regretele nu se șterg cu niciun burete, vor rămâne acolo, asta ne va fi pedeapsa, că tare am mai vrea să fim iertați, dar nimeni nu ne va mai întâmpina, nimeni nu va mai fi la casa părintească în prag, nimeni nu va mai fi acolo la fereastră… să ne aștepte, să ne audă… NIMENI…
———————————————
Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU
Decembrie, Atena, Grecia