„Nu vreau să-nvăț carte, vreau să fiu golan. Orice-o fi mai lesne, măcar și cioban.” După cum își închipuie unii, ciobanii nu fac nimic și stau sprijiniți în ciomag sau lungiți în iarbă, la fel ca ciobanii din tablourile lui Nicolae Grigorescu. Viața de cioban e mai dură decât a multora dintre noi, care avem alte meserii.

Ca să putem înțelege ciobanul din Miorița și să beneficiem de mesajul lui, ar trebui să ne recunoaștem în el și să trezim conștiința noastră la realitatea divină, prezentă în natura înconjurătoare și în noi înșine, oricât de atei sau anticlericali am putea fi. Asta nu se obține apăsând pe un buton, luând pilule după rețeta cuiva, făcând exerciții călăuzite de vreun guru sau lăsându-ne pe seama bisericii. Un cioban bătrân zicea: „Toate sunt în mâna lui Dumnezeu, numai sfințenia omului nu.” Totul depinde de sufletul și de cugetul fiecăruia din noi. Depinde de propria noastră conștiință. Dar cine mai stă de vorbă cu propria sa conștiință, cu sine însuși, așa cum vorbește ciobanul cu mioara năzdrăvană?

Oamenii arhaici, așa analfabeți cum erau ei, au făcut cele mai mari și mai importante descoperiri: domesticirea animalelor, agricultura, ceramica și țesutul, cu opt sau zece mii de ani în urmă. Descoperiri care au pus bazele civilizației actuale și pe care noi doar le-am perfecționat, așa cum afirmă antropologul și etnologul francez Claude Lévi-Strauss. Oamenii arhaici au arhivat pe cer în stele sumedenie de cunoștințe despre viață. Fiecare denumire a stelelor și a constelațiilor e un rezumat despre ceea ce explicau ei copiilor. Ursa Mare și Ursa Mică sunt acolo din paleolitic, pe când oamenii aveau cultul ursului. Substantivul e la feminin, pentru că trăiau în matriarhat. Carul Mare și Carul Mic au venit pe cer în neolitic, odată cu vehiculele pe patru roți, inventate de indo-europeni. Unii francezi le numesc Cratița Mare și Cratița Mică. Denumirile astea pot veni de la gali. Cezar scrie în De bello galico, că a rămas impresionat de arta culinară a galilor. El a adus la Roma bucătari din Galia, care i-au învățat pe patricienii romani gastronomie și rafinament culinar. Galii găteau mâncare cu ochii la cratițele din stele. Mulți dintre noi am pierdut capacitatea sufletească de a ne mai bucura să privim cerul cu stele și nu ne mai impresionează să privim o floare sau un peisaj simplu.

Ciobanul din Miorița nu este un om adevărat și identificabil, ca Nechifor Lipan din Baltagul lui Sadoveanu. Este un alt personaj literar. Ciobanul din Miorița reprezintă perfecțiunea umană, cu toate însușirile bune și frumoase ale omului în general, din totdeauna și de pretutindeni, nu numai ale românilor, ci ale omului bun, ideal, așa cum și-l poate imagina întreaga lume. Nimic în Miorița nu este realitate. Totul e simbol.

Ce să facem ca să înțelegem mesajul ciobanului din Miorița? Dar de ce să îl înțelegem? Pentru că ne este folositor fiecăruia din noi să îl înțelegem. Personajul principal din Miorița a fost conceput de către autorii anonimi ca un îndrumător spiritual. În dicționarul de simboluri al lui Chevalier și Gheerbrant, tradus și în română, scrie: „Într-o civilizație de crescători transhumanți de animale, imaginea ciobanului este încărcată de simbolism religios. (…) Simbolismul ciobanului comportă un sens de înțelepciune intutivă și experimentală. Ciobanul simbolizează starea de veghe; funcția sa este un permanent exercițiu de vigilență: el este treaz și vede. Din această cauză el este asociat cu soarele care vede totul. Ciobanul, simbolizând nomadul, reprezintă sufletul, care întotdeauna e trecător prin lume. (…) Ciobanul e un observator al cerului, al soarelui, al lunii, al stelelor, prezice viitorul. (…) Din cauza diferitelor funcțiuni pe care le exercită, ciobanul apare ca un înțelept, ale cărui acțiuni decurg din contemplație și viziune interioară. (…) Ciobanul se dezvăluie că e stăpân suprem pe forțele cosmice ca pe turma sa.” Na! Să mai spună careva ceva de rău despre ciobanul din Miorița. Cine îl mai ponegrește pe ciobanul din Miorița cu tot felul de cusururi și păcate… își face autoportretul. Avem multe de învățat de la ciobanul nostru din Miorița. Multe și importante de învățat pentru a ne îmbunătăți existența. Când ne vom îmbunătăți existența lăuntrică, psihologică și vom ajunge să avem echilibrul sufletesc și armonia interioară pe care le are personajul principal din Miorița, ne vom îmbunătăți și existența materială: sănătatea și situația socială sau economică.

Nu sunt în măsură să dau sfaturi ce trebuie să facă fiecare din noi. Nu poate fi vreo rețetă universal valabilă pentru toți. Nu suntem o turmă de oi, ca să fim mânați pe pajiștea fericirii. Aici este opțiunea fiecăruia din noi. Fiecare cum își alege și cum își croiește calea. Destinul fiecăruia din noi e rezultatul opțiunilor fiecăruia. Facem ce vrem și ce putem cu viața noastră. Putem mai mult decât facem. Totul este să vrem, să ne gândim și să știm cum să facem. What you think is what you get.

Cum să tragem foloase intelectuale și sufletești din Miorița și să învățăm ceva din mesajul strămoșilor? Aș zice să începem prin a pune între paranteze faptele diverse, cu crimele care desigur că se întâmplă printre ciobani și să ne imaginăm acel cioban ideal, din Miorița sau din tablourile lui Grigorescu. Să încercăm să ne apropiem sufletește de el, să ne identificăm cu el. Să privim și carele cu boi ale lui Grigorescu, încărcate cu sărăcia lucie a țăranilor și cu trecutul nostru istoric. Carele cu boi ale lui Grigorescu și fotografiile cu ciobani sau țărani din trecut pot fi o mustrare națională și totodată o mândrie națională. Să privim îndelung și să ne închinăm la ciobanii din tablourile lui Grigorescu, pictați cu evlavie, așa cum picta icoane când era copil, cât și la ciobanii din fotografii etnografice vechi. Să ne imaginăm că am trăi alături de ei și am împărți cu ei mâncarea lor, grijile și bucuriile lor.

Aș mai zice să citim cât mai multe variante ale Mioriței și cât mai multe poezii populare. Să le citim pe îndelete și să zăbovim asupra versurilor, să le rumegăm sonoritatea și sensurile profunde, deopotrivă de înălțătoare. Și basmele străbune, mituri pline de învățăminte și optimism. Să încercăm să înțelegem ce vrea să ne spună pe ocolite povestitorul cu acele întâmplări fabuloase. Ce sfaturi putem extrage din literatura populară orală? Să citim culegerile de proverbe bătrânești. Sunt mult mai multe decât proverbele din Biblie și pot să ne fie cel puțin la fel de folositoare nouă azi.

Pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei, așa cum bine zice Adrian Fochi, iar nu numai de la varianta lui Alecsandri, cum au făcut majoritatea cercetătorilor, inclusiv Eliade. Am urmat sfatul lui Fochi și am făcut o analiză sinoptică a 973 de variante din trei antologii. Aflându-mă în Suedia și presat de examenul de absolvire a facultății de Știința religiilor, cât și de muncile pe care le făceam pentru a putea trăi, nu am găsit alte antologii. Se zice că am avea peste două mii de variante ale Mioriței. Unde sunt? Cea mai cuprinzătoare este antologia lui Fochi, din 1964. S-a tipărit în 1000 de exemplare. E suficient asta pentru toți românii? Abia am găsit un exemplar la un anticariat on line. De ce nu avem o antologie a tuturor variantelor Mioriței? Pentru că ar cuprinde prea multe volume și ar costa mulți bani tipărirea lor? Pentru că ar costa prea scump să le cumpărăm și ar ocupa prea mult spațiu în locuințele noastre?

Știm de la Meșterul Manole că nu putem realiza nimic, fără să facem sacrificii. El a sacrificat tot ce avea mai drag, iar noi nu suntem în stare să sacrificăm nimic. Noi nici măcar nu mai suntem capabili să învățăm ceva din mitul Meșterului Manole, pentru că îl înțelegem anapoda. Poate că e mai bine așa. Înțelepciunea din mituri este sacră și nu e accesibilă pentru orice profan, care vede în Meșterul Manole un criminal sau vede în Miorița criminalitate, trădare și jaf. Cine vede criminalitate în aceste două mituri fundamentale, vede ceea ce zace latent în subconștientul său. Cine le denigrează își dă arama pe față. Felul cum înțelegem orice operă literară orală sau cultă e un test psihologic, oricât de universitari sau savanți erudiți și celebri ar fi unii sau alții.

Am scris cartea Miorița – izvorul nemuririi (publicată la Editura Alcor din București în 2016 și reeditată în 2017) pentru a înlătura o veche eroare, care încă mai persistă. Eroarea cum că ciobanul ar fi pasiv, resemnat și fatalist a fost lansată de trei scriitori de limbă franceză: Jules Michelet, care a semnat traducerea Mioriței făcută de Alecsandri, elvețianul Amiel – marcat din copilărie de tragedii familiare și care avea o viziune descurajantă asupra vieții – și Edgar Quinet, care s-a căsătorit cu fiica lui Gheorghe Asachi. Ei trei au înțeles ciobanul, pornind de la romanul Roșu și negru al lui Stendhal și de la refuzul lui Julien Sorel de a primi ajutor ca să scape de pedeapsa cu moartea. Simpatia francezilor și interesul Europei pentru România i-a putut deruta pe bonjuriștii noștri, care s-au luat după mofturile născocite de câțiva occidentali deziluzionați politic după revoluția de la 1848, căzuți în romantism lugubru, pesimism și fatalism. E cam greu să ne lăsăm derutați de fasoanele francezilor. Cei trei au spus că ciobanul din Miorița este reprezentativ pentru întregul popor român, ceea ce nu e greșit. Greșit este doar felul în care ei au înțeles ciobanul. Miorița a fost creată în Carpați de către ciobani arhaici, care ciomăgeau lupi și urși. Nu are de a face cu ideile vânturate în cafenele la Paris.

Eu susțin că ciobanul din Miorița reprezintă românii prin faptul că e creativ în producția de bunuri materiale și artistice. El produce materiile prime de bază în societatea vremii sale: alimente (lactate și carne), lână, blănuri și păcură. În unele variante el e păcurar, adică știe să extragă păcură din pământ. Un cioban destoinic își lucra singur fluierele, își sculpta bâta ciobănească, sulița, vasele de lemn și își contabiliza producția pe răbojuri de lemn cu o scriere arhaică a ciobanilor. Ciobanul din Miorița este poet, muzician și sculptor. El este un precursor al lui Eminescu, Enescu și Brâncuși. Geniul lor într-unul.

Lucian Blaga consideră că Mioriţa e impregnată de specificitatea geografiei. Până aici, raționamentul este corect. Dar mai afirmă și că firea pesimistă, fatalistă și resemnată a ciobanului și a românilor provine de la frumoasele unduiri ale plaiurilor din Carpați, iar din această cauză românii iubesc moartea mai mult decât viața. Eu nu pricep logica după care frumusețile Carpaților ar putea face pe careva să devină pesimist, fatalist și resemnat sau să iubească moartea. Afirmațiile lui Blaga exprimă propria lui percepție a naturii, total diferită de a oricui, care face excursii la munte.

Spațiul mioritic de care vorbea Blaga este peisajul din Carpați, însă eu consider că e totodată și peisajul sufletesc al ciobanului. Autorii anonimi ai Mioriței amestecă imagini din peisajul geografic și imagini din peisajul lăuntric, psihologic, cu aceeași măiestrie stilistică așa cum vedem la Eminescu, Petrarca, Dante, Lamartine sau alți mari poeți. Frumusețea și armonia peisajului geografic din Miorița exprimă frumusețea și armonia din sufletul ciobanului.

Eu analizez Miorița ca un mit – așa cum a considerat-o George Călinescu – și aplic metodologia stabilită de savanți occidentali, pe care am învățat-o la universitate în Suedia. Miorița, ca multe alte producții folclorice care sunt mituri, este un text polisemantic și poate fi analizat din perspectiva mai multor discipline științifice. Pentru o cercetare interdisciplinară a textelor folclorice, există o știință aparte, care apelează la rezultatele tuturor celorlalte științe umaniste, discipline sau ramuri. O știință care selectează tot ce este valoros din cercetarea anterioară și nu se împiedică de eventualele erori, ci doar le semnalează pentru a nu cădea în acele gropi negre ale cunoașterii. Această știință se numește Știința religiilor și apelează la rezultatele tuturor științelor umaniste, cât și la propriile sale ramuri: istoria religiilor, fenomenologia religiilor, psihologia religiilor, sociologia religiilor și la orice rezultate ale oricărei cercetări, care poate contribui la o mai bună înțelegere a metaforelor și alegoriilor din textele folclorice.

Orice text mitologic, așa cum de bună seamă este Miorița, are un înveliș exoteric, accesibil tuturor, bazat pe cuvinte concrete, cât și un miez ezoteric, ascuns în sensurile abstracte ale cuvintelor concrete. Acest miez e tainic și sacru, accesibil doar celor ce pot descifra simbolurile și ajung să facă saltul de la termenii concreți din metafore și alegorii, la termenii abstracți, plini de lumină. O înțelegere exoterică a Mioriței desigur că ne impresionează, însă este întunecată și ne întristează. Multe variante au fost modificate de către rapsozi care nu au mai avut acces la miezul ezoteric, tainic și, pe alocuri, în unele versuri, chiar reușite poetic, au alunecat de la sacru la profan, de la lumină la întuneric. Privirea sinoptică asupra 973 de variante scoate în evidență versurile din varianta lui Alecsandri, care nu apar în alte variante. Nu putem ști dacă acestea se datoresc intervenției lui pe text sau așa le-a auzit Alecu Russo. Sunt unele variante cel puțin la fel de bine realizate poetic și care par să fie mai bine păstrate, mai aproape de așa-numita Urballade, de la începuturi. Unii rapsozi au făcut improvizații individuale și au introdus versuri cu aspecte economice, sociale sau juridice, prin care și-au spus propriile lor necazuri personale sau tipice societății în care trăiau ei.

Miorița nu este un program de înmormântare pentru a ne feri de strigoi, cum a crezut orientarea etnografică și sociologică, susținută de către Brăiloiu, Stahl, Fochi, Erdös și alții, la care Eliade s-a aliniat fără rezerve. Explicația dată de Eliade la mitul Meșterului Manole este acceptată de prestigioasa lucrare de referință Kindlers Neues Literatur Lexikon, însă contribuția lui la înțelegerea Mioriței este respinsă, ca și orientarea juridică pusă în evidență de către el. Hermeneutica lui Eliade la Miorița ne poate entuziasma prin patosul cu care scrie, însă este regretabil că a acordat prea puțină atenție propriei sale contribuții și a întărit interpretarea reprezentanților partidului comunist.

Mioara nu este un oracol, cum susține Eliade, deoarece nu se încadrează în fenomenologia oracolelor. Dicționarul de simboluri citat mai sus preciează: „În toate etapele dezvoltării civilizației păstorilor nomazi cât și a agricultorilor sedentari, mielul (…) încarnează triumful reînnoirii, victoria mereu repetată a vieții asupra morții. (…) prefigurează timpul marilor revelații.” Orice animal care vorbește în vreo operă literară, folclorică sau cultă, este o personificare a unor însușiri sau particularități umane. Mioara este o personificare a sufletului ciobanului. Ea simbolizează partea feminină din sufletul omului, numită Anima de către psihologul Carl Gustav Jung, iar câinele, de care zice ea să îl cheme, simbolizează partea masculină Animus. Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior, la fel ca toate dialogurile cu animale, din toate operele literare. Mioara este un alter-ego al ciobanului.

Pe un nivel ezoteric, putem înțelege că scenariul real al ritualului se desfășoară în spațiul geografic, ca un spectacol ce poate fi privit. Spectacolul poate fi înțeles de unii așa cum trebuie, ca mimesis, ca o imitare teatrală, pe când alții îl pot înțelege greșit, ca o acțiune adevărată, ca o ucidere sângeroasă. Sângele este sugerat de cioban când zice că oile m-or plânge cu lacrimi de sânge. Atenție la omonimia m-or (mă vor) și mor (eu mor). O figură de stil atât de bine gândită și impresionantă este intraductibilă în alte limbi. Pe un nivel ezoteric și mai abstract, putem înțelege că ritualul teatral, ce pare că s-ar desfășura în spațiul geografic, nici nu se efectuează în realitate, ci doar este o relatare, care ilustrează ceea ce se petrece în spațiul lăuntric, doar în imaginația și în sufletul ciobanului, în timp ce el își privește oile păscând și suflă în fluierele sale.

În mai multe variante, ciobanul are o comoară cu bani de aur, ascunsă sub vatra de la stână și de care ceilalți ciobani nu știau. El dăruiește aurul celor doi subalterni și trece la ritualul inițiatic. Ciobanul are o situație materială privilegiată și un intelect superior celor din jurul său. La fel aveau Dante și apostolul Pavel din Biblie, care moștenise de la tatăl său cetățenia romană, cumpărată cu bani grei, cât și afacerea comercială extrem de rentabilă, de a furniza corturi pentru armata romană. Sfânta Tereza din Avila era unica fiică a unei familii de negustori bogați, ce plănuiau să o mărite cu un negustor la fel de bogat. Ciobanul nostru, Dante, Pavel și Tereza sunt bogați, dar bogăția materială nu are nicio importanță pentru ei, întrucât ei au o dotare intelectuală superioară celorlalți și acordă mai mare importanță bogăției spirituale decât celei materiale. Ei patru, ca mulți alții din diferite religii și din istoria culturii universale, preferă să se îndepărteze de bunurile materiale și de plăcerile lumești, pentru a se apropia de divinitatea în care cred ei cu cea mai mare ardoare sufletească și au satisfacții spirituale sublime, pe care noi cu greu le mai putem înțelege și nici pe departe nu suntem în stare să le avem. De altminteri, oricine face o excursie prin Carpați e fermecat și extaziat de frumusețea naturii înconjurătoare, simte că îi vine să se contopească în peisajul pe care îl soarbe în suflet, ar vrea să se oprească timpul în loc și să guste astfel o fărâmă din eternitate. Asta face ciobanul, dar mult mai intens și mai limpede decât o facem noi, excursioniștii.

Ciobanul nostru, Dante, Pavel și Tereza, ca și mulți alții, fiecare își are propria sa cale de a se extazia și a avea acces spre sferele înalte ale cerului. Cerul este sediul divinității fiecăruia din ei și totodată e simbol al propriului suflet, nemărginit de cele cinci simțuri sau de interesele materiale. Ciobanul duce această experiență spirituală și sufletească mai departe decât ceilalți trei. El crede în religia naturii, unde fiecare element al naturii este umanizat și i se atribuie un suflet, ca al lui. El se poate uni cu sora soarelui, divinitatea supremă din religia naturii. Nunta lui cosmică e contopirea sufletului său cu natura. Ceilalți trei aparțin unei religii monoteiste. Ei au o întâlnire cu divinitatea față la față, la fel ca și Moise. Monoteismul nu permite unirea sufletului omului cu Dumnezeu. Nu ar fi logic ca omul să se contopească în creatorul său.

Miorița, cu toate variantele ei, poate fi înțeleasă ca un program pentru efectuarea unui ritual de inițiere în tainele și misterele religiei pre-creștine a ciobanilor arhaici, pe cea mai înaltă treaptă, anume hierogamia. Adică unirea sufletului omului cu divinitatea pe care o adoră. Sunt bine cunoscute experiențele psihologice de acest fel ale multor personalități, care și-au descris această aventură spirituală sau sufletească. Există sumedenie de elemente în diferite variante ale Mioriței, care arată că ciobanul a trecut cu bine etapele anterioare de inițiere. Altfel nici nu ar fi putut să fie baci, adică șef. Ba chiar putem ști care erau simbolurile de care erau legate acele etape. Putem și să reconstituim cum se desfășura ritualul, cu ce variațiuni sau proceduri alternative se putea efectua, într-o variantă sau alta. Putem ști chiar și codurile secrete de identificare, parola, pentru a intra în contact cu anumite divinități mitologice protectoare. Toate aceste amănunte le-am exemplificat cu versuri din variante și le-am explicat cu ajutorul unor lucrări de referință.

În toate variantele, alegoria cu moartea ciobanului simbolizează renunțarea la cele pământești. Nunta sa cosmică cu mândra crăiasă, sora soarelui sau fata de crai este o altă alegorie, ce semnifică o nuntă sfântă cu o divinitate cerească (uranică), divinitatea supremă din matriarhat. Alte variante prezintă unirea lui cu o divinitate a pământului (chtonică), ce apare pe munte sub înfățișarea unei Fete Frumoase cu podoabe aurii, simboluri solare, ceea ce înseamnă că ea este o înfățișare terestră a sorei soarelui, care coboară din cer pe pământ pentru a căuta ciobanul. Această Fată Frumoasă a fost considerată în cercetarea anterioară ca o femeie în carne și oase, o nimfomană fără rușine. Unii savanți au crezut că baciul este ucis de cei doi subalterni din cauză că ea îi refuză pe ei.

Variantele cu Fata Frumoasă de pe munte și selectarea personajului principal au structura narativă din basmele noastre și de la începutul poveștii lui Harap-Alb. Să ne amintim: Un crai își trimite la drum cei trei fii unul după altul să se însoare cu o fată de împărat. Pe drum le iese în cale un urs, care îi sperie pe frații mai mari. O babă umilă testează mărinimia fratelui mic, care este eroul principal. El trece proba cu bine, ea îi spune ce și cum să facă pentru a se pregăti de drum, apoi se vede că ea e zână și se înalță la cer. El face cum i s-a spus, pleacă la drum și e atacat de urs. El contraatacă, dar ursul e tatăl său, mascat. Fiul a trecut proba bărbăției și poate merge mai departe să o întâlnească pe fata împăratului. Rolul mioarei în poem poate fi comparat cu rolul zânei din basme. Ambele au la început o înfățișare umilă, iar după aceea își arată însușirea supranaturală. Ele nu sunt niște prezicătoare, ci îl sfătuiesc spiritual. Un sfătuitor nu este un oracol, ci un mistagog în theologia mystica, un călăuz pe drumul eroului spre lumea supra-senzorială și spre hierogamie. Atât mioara cât și zâna pot fi divinități din religia naturii, care îl călăuzesc într-o misiune mitologică. Ambele provin dintr-o societate matriarhală și pot simboliza Anima chtonică a omului. Ele îl călăuzesc pe eroul principal să își unească Eul său cu Anima sa uranică. Ele îl îndeamnă să apeleze la ajutorul unui câine sau al unui cal. Aceste două animale pot fi simboluri pentru Animus, partea bărbătească a sufletului eroului.

Năzuința ciobanului către mândra crăiasă, sora soarelui și pe de altă parte Fata Frumoasă cu atribute solare, ce vine să îl caute pe munte reprezintă două căi de intrare în legătură cu divinitatea, cunoscute în fenomenologia religiilor. Sau omul caută divinitatea în cer sau divinitatea coboară din cer și îl caută pe om.

Continue reading „Victor RAVINI: Mesajul ciobanului din Miorița” →