Stelian PLATON: Însingurare (poeme)

PIERDUT DESTINUL

 

E barca răstignită sau stânca avariată

Pe reci sclipiri de valuri cu nori vineții în cap?

La orizont căzută lumina plagiată

E trist îngenuncheată de flămândul vânt satrap.

 

Dar ninge în vara asta cu litere de scrum

Și stau poeme închise pe negrele poteci,

Răzbate numai ruga prea adâncilor părinți

A căror ramuri suntem ofiliți și intrinseci.

 

În carne adânc sculptate neplânse îndeajuns

Stau răni mustind în soare și în voie ruginesc,

Plutește epava barcă prin Univers disjuns

Unde Dumnezeu tot pierde destinul românesc.

 

 

PLOILE DE ALTĂ DATĂ

 

E primăvară a șaptezeci și una oară

Și iar trage cu tunul bunul nostru sfânt Ilie,

Noianul gândurilor mele se înfioară

Și-așteaptă ploile uitate prin copilărie,

 

Când apele alergau șirag, zuruind prin șanț,

Iar noi copii zburdând prin ele cu picioare goale,

Lansam vapoare, corvete și alte nave-n lanț,

Cu strigăte subțiri se-aprindea viața-n mahalale.

 

Toate-s amețitor de un viscol răvășite,

Sunt visele alungate și ascunse sub cuvânt,

Legenda-i condamnată și éra pe sfârșite

Și parcă viitorul se-ascunde de acest Pământ.

 

 

ÎN CASE CRESC TĂCERI

 

Părea că eram chiar cu toți acasă,

Punea bunica ceaunul pentru mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu ne frigă.

 

Trăiam poezia zilei – fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu rostul palid, azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

 

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțiva bătrâni și biserica-i departe,

Liniștea e grea, liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijulie la bătrâni se împarte.

 

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

 

 

MĂ ÎNCEARCĂ FRIGUL                       

 

Mă-ncearcă frig albastru ca un lăsat al serii

În vrile pleacă anii, înspre vârsta siderală

Crispați ne-așezăm la sfânta Masă a Tăcerii

Și așteptăm iertarea cântată în Catedrală

 

Datoria morții o achită fiecare

În lacrimi epitaful semnează un destin înfrânt

Sufletul e cald și protestează ca atare

Când legea sfântă spune că noi suntem pământ

 

Suntem doar niște cruci uitate în așteptare

Purtăm păcatul lui Barabas în taina lui Iisus

Și spaima-ntunecoasă când blânda clipă moare

Iar liniștea-mplinirii e-n țintirimul alb de sus

 

 

ODISEEA PEȘTIȘORULUI

 

Însingurarea ta crispată, pare sfântă,

Plăpând te-ascunzi de frații tăi antropofagi,

Tu ești vânatul mic și asta te frământă

Și-n fundul te pahar te-afunzi când te retragi.

 

În roșia mantie simți fiori de moarte,

Codița unduie-n mistice melancolii,

Oceanul din pahar mai poate să te poarte

Dincolo de moarte spre alte galaxii.

 

Tu simți că spațiul tău nu este o chilie,

Ba-i chiar mulat și-adânc pentru prezența ta,

Tu mergi chiar și la marginea de sus solíe

S-arăți că Universul se poate traversa.

 

Ursit ești să ai o însingurare sfântă,

Să luneci pe-ascunsa apelor alee,

Adăpost să-ți fie gândul ce te avântă

Să-ți săvârșești ne-ngrădita odisee.

 

 

OGLINZI ÎN CARE AM RĂMAS

 

De brațu-i diafan prinsesem Luna plină

Și-am revenit din deznădejdi ce nu le-nțelegeam,

Băusem din raza ei atâta lumină

Că-n ceața îndepărtării adânci te distingeam.

 

Destul ne-am risipit prin viscolul de fapte

Completând sfidător și rece în grila sorții,

Absurd ne-au surghiunit cuvintele necoapte

Și au rămas așteptări uscate-n fața porții.

 

Adânc săpată-n  amintiri iubirea noastră

O blândă floare, uitată-n soare fără apă,

Încet petală cu petală lângă glastră,

Geloasă bezna îi stinge fiecare pleoapă.

 

Zac visele sub viscol de zăpadă neagră,

Stă umbra rezemată de pereți înstrăinați,

Regină-i frumusețea ta rămasă-ntreagă

În oglinzile-n care am rămas împreunați.

 

 

ORAȘUL SCHIT

 

Nopți lungi veneau la Turnu Măgurele

Și parcă ne-nchideau în ruginitul var,

Lângă parc tunul cu afeturi grele

Veghind biserica, întunecat pândar.

 

Doar becuri obosite mai cutează

A desena cu raze, palide stafii,

Apoi prin tăceri le îndepărtează

De internatul școlii unde dorm copii.

 

Destinul diafan intră blând în ceas

Clipe viitoare aruncă lor în zbor,

Se-adună îngerii la iconostas

Și calea jalonează pentru pasul lor.

 

Prea tineri suntem și somnul nu-nvinge

În gară, mai aud greu tren cum a oftat,

Bonom un paznic lumina ne stinge

Și-orașul nostru într-un schit s-a transformat

 

E noapte. Orașul-schit face popas.

Somnoroasă Dunărea curge pe-o rână,

Zgomotul de trudă este mai retras,

Iisus doarme acum cu copii de mână

 

 

PASTEL    

 

Un tânăr soare trandafiriu se răzbună

Topind al frigului amorțitor umed talaz,

Purta mici muguri verzi în fiecare mână

Și încântat se tolăni pe fragedul izlaz.

 

Îl legăna natura verde și firavă

Plămădind poeme noi și vise împreună,

Seninătatea apelor curgea suavă

Sub o ninsoare caldă a fulgilor de Lună.

 

Argint topit curgea din razele rebele,

Adâncul Univers freamătă de încântare,

În vid își plimbă coada agitate stele

Așchii răzvrătite, aripi de lumini din soare.

 

***

 

PAMFLET CU PORC

 

Sunt fermier la noi în sat

Un nou mi-am purcel cumpărat.

L-am răsfățat și l-am făcut mare

Și-acum are cinci picioare.

 

Zvonind apoi că e frumos

A dovedit că-i și faimos.

Veni-ntr-o zi un nuștiu care

Crezând că purceaua-i moare,

 

C-avea sub coadă o excrescență

Scarpinânduși-o cu insistență.

Purcelu’acum adolescent

Nu prea este indulgent,

Sări peste balustradă

Ca să afle și să vadă

De ce biata purcelușă

Se freca de toc la ușă.

 

Fără a prinde de veste

Purcelușa din poveste

Pân’ a-și da consimțământul

I se înmuie avântul.

 

Bruscată de așa plăcere

Și-a uitat și de durere.

Acum se simte vindecată

Și parcă ar mai vrea odată.

 

Stăpânul însă trase lanțul

Făcând repede bilanțul:

-Mi-ajung 10-12 purcei,

Acum când sunt mititei,

Voi da doi ca fiind plată

Pentr-o ședință programată.

Dacă purceaua mai cere

Eu rămân fără avere.

 

Dar probleme-s multe-n sat

Cu sfincterul nerezolvat

Și v-o spun fără sarcasm

La liber vând entuziasm.

 

 

PĂIANJENUL

 

Solemn, domol, trec  duhurile-n stol

Greoi, umbra își târăsc prin mărăcini,

Ca sub influență de alcool

Dansează foșnitor, grupate-n ciorchini.

 

Eu tot țeseam de zor și fără rost

Și legea-mi permitea să-njur organic,

Să-mi introduc ce-mi pare azi anost,

Deși ieri a fost mândru și vulcanic.

 

Mă simt păianjen încurcat cețos

Prin lung visul meu urzit în octogon,

M-am cățărat și-am salivat ațos,

Abscisa vieții pogon după pogon.

 

Sunt trist și fața mi-e ca de pământ.

Aș spune parcă tuturor adio.

Destinul mi-e, să-mi țes vise în vânt,

Cu E-uri plin și nici măcar un bio

–––––––-

Stelian PLATON

New York City, SUA

1 Decembrie 2020 

Lasă un răspuns