Dan-Obogeanu Gheorghe: ,,Iertare’’

,,Iertare’’

 

Ma ceartă gândul meu când taci
Şi rău mă ceartă cu zorele,
Aș vrea s-aud că mă mai placi,
Prin gând să-mi vii cu albăstrele

 

Și să-mi aduni din poieniţă
Puţina floare de gutui
Ce-a mai rămas dintr-o dorinţă
Pe ramura cu ochi căprui

 

Sau poate floarea de cireş
Din ramura cu ochii verzi,
Sau poate floarea de măceş…
Ai grija-n fugă să n-o pierzi!

 

Aş vrea o floare de salcâm,
Din ochii negri de catran,
Să nu se piardă-n alb tarâm
Că nu durează peste an…

 

Şi lasă-mi florile din meri
Cu ochi albaștri… să mă cert…
Şi cât aş vrea din primăveri
Atâtea flori să le mai iert!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

26 septembrie, 2018

Anghel Zamfir Dan: Dorul zilei de azi

DORUL ZILEI DE AZI

 

Am închis uşa cerului.
Ploua aşa de des cu amintiri îngheţate
peste petalele florilor din grădinile simţirii mele
şi îmi inundau rădăcinile cu rugina fluidelor
din ochii frunzelor despletite de ram.

 

Cred că am intrat în alt anotimp în altă secundă a cunoşteri
de-mi tot umblă gândul pe unde nu am mai fost.

 

Uneori este imposibil să disting o culoare,
lumina are acum atâtea nuanţe
cât poate o inimă să primească într-o viaţă de om.

 

Şi aşa de mulţi fluturi văd fără arpi,
zborul cum îşi pierd odată cu frunzele
şi doar câteva fire de iarbă se miră vibrând.

 

Nici dorul acela năluc nu l-am mai văzut dându-mi târcoale,
s-o fi săturat şi el să aştepte mereu schimbarea anotimpului
spre a întreba cineva şi despre el.

 

Simţirea de azi are gustul ploilor ce vor începe să vină,
mâine îmi va fi dor de căldura de ieri
şi de frunzele ce ne acopereau sărutul cu umbra stelelor ce ne priveau.

 

De pe Nemesis, karma a emis iar sunetul de cristal ce înfioară universul de la începuturi cu acordurile ce răsună în gândurile ei laminar.

 

Te trece-voi timp şi te voi ajunge din urmă chiar când vei fi la marginea eternităţii
şi am să-ţi spun mereu ce mult mi-ai lipsit şi ce mult aş fi vrut
TU să-mi fii singurul dar.

——————————

Anghel Zamfir Dan

26 septembrie, 2018

Nina TĂRCHILĂ: În ceas aspru de toamnă

În ceas aspru de toamnă

 

cât viscol, Doamne! câtă destrămare!
spicele verii aplecate-a uitare,
rezonanţe şi gânduri, frunze smulse din ramuri,
aşteptări nesfârşite stând lipite de geamuri.
despletit în artere şi cu paşi dezertori
n-am ştiut că se poate într-atât să mă dori,
că ţi-e atât de târziu, n-am ştiut … n-am ştiut!
ochiul şarpelui râde închizând gândul mut
într-un nimb de ispită, într-un cearcăn de vină,
învelind fad regrete într-un strat de rugină.
de nu-mi eşti, toamna asta să o scuturi din mine,
de nu ştii ce mă doare, de mi-e rău sau mi-e bine,
de nu simţi cum se-aprinde răsăritul diform
şi nu ştii câte gânduri mă dezbracă de somn,
la ce bun să te-aştept? să te strig … la ce bun?
în ceas aspru de toamnă, nu mai am ce să-ţi spun
și-n zănateca-mi viaţă scursă orb pe pământ
bate vânt şi e frig. bate vântul şi-atât.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

26 septembrie, 2018

Doina PANĂ: Luntrea iubirii

Luntrea iubirii

 

Luntrea alunecă încet pe ape
Duce cu ea gândurile mele
Poate şi visele mele, iubirile…
Cine ştie?
Un nufăr galben
Ne şopteşte o poveste de iubire
Am împletit povestea lui cu povestea noastră
O poveste c- o iubire eternă
Faţă de aproapele tău, faţă de semenul tău
Faţă de Dumnezeu!

———————————
Doina PANĂ

26 septembrie, 2018

 

Alexandru NEMOIANU: Moarte unde ți-e boldul?

Este strigătul de biruință adresat de către Sfântul Ioan Gură de Aur în sfânta lui predică rostită în Noaptea Învierii. Este strigătul prin care Iadul își recunoaște înfrângerea, este strigătul prin care „ultimul dușman” este zdrobit, umilit, alungat. Este strigătul care afirmă în veci și în veșnicie biruința planului divin, este bucuria celor care stau sub Nădejde, Credință și Dragoste. Este strigătul victorios al Ortodoxiei.

În doar câteva zile acest strigat de biruință va fi pe buzele tuturor Românilor care au știut și știu că „am fost și om fi”: ieri, azi, întotdeauna. Cu aceste gânduri aș vrea să repet câteva lucruri.

De aproape două sute de ani istoria Românilor a fost condiționată prin pana unor istorici stăpâniți de duh „sincronist”, care au crezut și cred că Românii și istoria lor sunt un apendice, un soi de rudă săracă și demnă de dispreț, a „marilor” popoare din apusul Europei. Acei istorici au considerat ca fiind valide doar sursele care confirmau gândul lor preconceput și au desconsiderat și insultat tot ce nu folosea gândului lor preconceput și bazat pe mimetism slugarnic. Dar în fața acestor teoreticieni mercenari și slugarnici a stat și stă REALITATEA românească.

Această realitate românească este foarte veche și rezultatul unor dezvoltări istorice îndelungate și unice, rezultatul unei dezvoltări „protocroniste”, o dezvoltare liberă de influențe și mimetism, o dezvoltare independentă și fascinant originală. Astfel s-a dovedit din nou și din nou că Neamul Românesc nu își schimbă firea. Neamul Românesc se poate preface, poate mima, dar firea lui a rămas și rămâne aceiași, încăpățânată și în veci Ortodoxă, încăpățânată și în veci tradițională, încăpățânată și în veci dominând spațiul de la Nistru, până la Tisa și Marea, „cea mare”. Dacă ne vom uita la hotarele structurilor românești de bază, a satelor, care au fost și sunt garanția existenței românești și a modelului existențial românesc, vom vedea că aceste hotare arată străvechimea românească. Satul românesc a rămas în esență identic satelor din vremea neolitică și sihăstriile Ortodoxe s-au așezat pe locurile unde erau sihaștrii Daci, iar această alcătuire nu face decât să dovedească o continuitate fără egal în Europa. Românii nu au putut și nu au avut de imitat pe nimeni, căci au fost în Europa mai înaintea tuturor. Românii sunt băștinașii Europei, iar ceilalți sunt „vinituri”.

În același timp ar fi cu totul ilogic să ne imaginăm că Neamul Românesc străvechi, adus în existență spre a dovedi că „apa trece și pietrele rămân”, nu ar fi, trup și suflet, legat de „locul” lui, de pământul lui. Să încerce cineva să spună unui Român că „locul” în care este nu ar fi cel mai frumos din lume. Numai să încerce!

Aceasta nu înseamnă de loc că istoria românească a fost presărată cu bucurii și biruințe. Nu, Neamul Românesc a trecut prin enorme greutăți, prin sinistre umilințe, prin nopți fără stele și reci. Dar biruința românească stă în faptul că în ciuda acestor rele care l-au bântuit, Neamul a rămas același în Credință lui Ortodoxă și în rosturile lui.

Iar atunci când a fost nevoie, când însăși ființa și firea Neamului erau în primejdie, atunci blânzii Români, „mămăliga”, a explodat cu o forță nimicitoare.

Asemenea clipă stă în față noastră azi. Azi trebuie să decidem dacă Familia va însemna Mamă și Tată sau va ajunge o batjocură a necuratului.

Îmi pare că toată suflarea „râul, ramul” s-au ridicat contra răului. Ierarhii Ortodocși, fără frică și în cea mai curată manieră jertfelnică până la martiriu, sunt în fruntea turmei Bine Credincioase. Nimic nu va putea opri voința acestui Neam: nici amenințări, nici minciuni, nici zâmbete false. În aceste clipe Neamul Românesc spune iarăși, „am fost și om fi”. In aceste zile Neamul Romanesc, ca întotdeauna, stă în calea răutăților cu Crucea în frunte. În aceste clipe Neamul Românesc intră din nou în Istorie, fără frică și cu fruntea sus!

SUS INIMA!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

26 septembrie, 2018

Anghel Zamfir Dan: Frunze cărunte

FRUNZE CĂRUNTE

 

Ferestrele toamnei aduc adieri de furtună
pe umăr de creangă
pe frunză în dungă

 

până și zarea știe că va fi tot mai scurtă
și negrul luminii o va îmbrăca într-o vreme trecută
că în curând ochiul din ceruri va picura steluțe în prefață
răscolind nostalgia adormită în lanuri de gheață

 

doar sufletul meu călător pe o trecere a verii
mai vede în verde venirea ta din vedenii
mai crede în pașii ce-i vom lăsa pe-o cărare de munte
să ne ducă mereu prin pădurile cu frunze cărunte
braț la braț
răscolind anotimpul cu fericirea de a fi
mereu esența
din timpul petrecut în iubiri.

——————————

Anghel Zamfir Dan

25 septembrie, 2018

Violeta SECOȘAN CADAR: Toamna din noi…

Toamna din noi…

 

Cu toamna….frunzele plâng pe aleii…
Trec peste văi cocorii trec peste văi
Ca un hoinar vântul…mă doare…
Cutreiera… lumea până la nori
Cad gânduri…cad ploi!
E toamnă in vise . .e toamnă în noi…
Dorințele coapte se scutura-n gând…
Anii au trecut…rând pe rând…
Ferestre prin Timpul
Ce cade plăpând…fluture în toamnă multicolor…
Visător…norul destramă prin ploile.. doruri născute..cu ploaia din suflet șuvoi…

—————————————-

Violeta SECOȘAN CADAR 

Timișoara

 

Anatol COVALI: Eterna sfâşiere

Eterna sfâşiere

 

M-am deşirat şi-ntruna mă deşir
dintr-un nadir către un alt nadir
fără să-mi pese
că-n golul ce-a rămas în urma mea,
în acest timp, din ce deşir se ţese
o altă stea.

 

Nimic din ce-am pierdut nu s-a pierdut,
fiindcă mereu un altfel de-nceput
a fost în toate
în clipa când sfârşitul nemilos
râdea, din meterezele sfărmate,
victorios.

 

Sunt sigur că destinul meu defunct
o virgulă va fi şi nu un punct,
că o urmare
va fi la tot ce-n viaţă am trăit
când pe-orice bucurie trecătoare
m-am răstignit.

 

Am să mă întrupez în alt destin ,
dar tot aici întruna o să vin,
ca mai departe
din sufletu-mi încarcerat în trup
să rup fâşii şi geamurile sparte
să le astup.

————————————–

Anatol COVALI

București

25 septembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

Păcătosul

Un păcătos nu iartă pe nimeni,
nu se iartă nici pe sine,
în această lume fiecare iertare
se face de cel cu har
de aceea el îşi ascunde intenţia
şi faptele uită vorbele.

Pe drumuri bătătorite aşteaptă răul,
pornirea nefirească,
o cădere la pământ
de unde nu se mai ridică om.

În spatele său stăpâneşte întunericul,
ochii nu mai au ţintă
doar un blestem vine din interior
şi produce dispreţ
în care se pierde fără să vrea.

Lumina pare o anihilare duşmană,
să-şi caute mijloacele,
numai Dumnezeu mai poate face ceva
dacă nu e prea târziu.

 

Cu mâini de lumină

Întorc gândurile până se uscă cum fânul,
devin moi aromate,
în tinereţe am adormit pe căpiţe
şi am rămas îmbătat de mirosul copt.

Acum învârt ideile şi le las să germineze,
caut esenţe de trăire vie,
merg mai departe şi-mi evaluez posibilitile
de a fructifica rodul
care să-mi umplă viaţa
cu mireasma răcoroasă a nopţilor de mai.

Doamne, în universul atât de înălţător
picură-mi din harul tău cîte puţin
până mă trezesc om
cu mâini de lumină.

Poate nu ştiu să adaug zilele frumoase,
dar ceva din suflet am să pun
până va înflori din el recunoştinţa.

 

Mă-ntunec Doamne

Mă-ntunec Doamne, iar mă-ntunec,
de atâtea ploi şi vânt
nici umbre nu mai sunt, nici bucurie,
rostogoliri duşmane de ape peste case,
dar nu vreau să mă înec
ci să trăiesc în lume pe pământ
fără de teama plumburie
ce mi-a intrat în carne şi în oase,
de încep de-acum s-alunec.

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme” →

Vasile COMAN: La urma urmei…ce e un tată?

La urma urmei…ce e un tată?

 

La urma urmei, ce e un tată?
– E cineva…mi-a zis bunica…
E omul ce e foc şi vatră
E cel ce nu cunoaşte frica.

 

E cel ce-n brațe…
-Atunci când plângi-
Te ține ca pe un mister,
E cel ce-ți zâmbeşte…şi râzi…
E stâlpul casei- drug de fier.

 

Un tată poate fi impunător,
Te ceartă când incalci vreo lege,
Un tată-i om- îi spunem dor
Şi drept in toate a culege.

 

E omul ce stă să te prindă,
Chiar înainte de-a cădea,
El e cuvântul ce abundă
Bătrân…tăcând în casa sa…

 

La urma urmei…ce e un tată?
E omul cu nădragii groși,
E cel ce m-aştepta la poartă,
Într-un baston…cu ochi frumoşi.

 

Şi dacă azi…de multă trudă
Ferit de ochii orişicui…..
Mai las o lacrimă să curgă,
Mi-e dor de tata…dar el…nu-i.

——————————–

Vasile COMAN

Ploieşti

12 octombrie 2017