În ceas aspru de toamnă
cât viscol, Doamne! câtă destrămare!
spicele verii aplecate-a uitare,
rezonanţe şi gânduri, frunze smulse din ramuri,
aşteptări nesfârşite stând lipite de geamuri.
despletit în artere şi cu paşi dezertori
n-am ştiut că se poate într-atât să mă dori,
că ţi-e atât de târziu, n-am ştiut … n-am ştiut!
ochiul şarpelui râde închizând gândul mut
într-un nimb de ispită, într-un cearcăn de vină,
învelind fad regrete într-un strat de rugină.
de nu-mi eşti, toamna asta să o scuturi din mine,
de nu ştii ce mă doare, de mi-e rău sau mi-e bine,
de nu simţi cum se-aprinde răsăritul diform
şi nu ştii câte gânduri mă dezbracă de somn,
la ce bun să te-aştept? să te strig … la ce bun?
în ceas aspru de toamnă, nu mai am ce să-ţi spun
și-n zănateca-mi viaţă scursă orb pe pământ
bate vânt şi e frig. bate vântul şi-atât.
——————————
Nina TĂRCHILĂ
Timișoara
26 septembrie, 2018