Doar muzica
Mă voi topi între notele calde
Ale unei sublime, cerești serenade,
Voi fi ca o lacrimă-n crinul din vale,
Voi curge adesea pe urmele tale…
Mă ard, mă topesc… mă dizolvă… mă curge
Iar viața din mine se scurge
Pe iarbă, pe flori, pe luceferi, pe lună,
Iar note emise prin cerul cel gri descompună
Tăcerea cea lungă, nebună,
Pentru că eu… mă voi topi astă seară
Ca lumânarea de ceară
La focul aprins din fitilul tăcerii,
La focul cel viu al plăcerii…
Mă voi topi… simt cum carnea ușoară
Desprinsă de oasele-mi… zboară,
Se sparge coconul de fier și betoane,
De parcă-l zdrobesc camioane,
Și văd cum fiorul din mine lumină,
Cum ies diamante din mină,
Iar Schubert… mă prinde de mână…
Mă scutur de mine, mă duc, mă ascund,
Să nu mă mai tragă durerea la fund.
Firescul din toate ce sunt împrejur
Să nu mi se-ntoarcă… îl jur!
Să pot răsări după multe furtuni
Din patimi, din dor și cărbuni,
Voi scrie pe boltă cu note de vals,
Spre-a șterge trecutul cel fals.
Mă voi topi… voi luci… voi iubi,
Ca lava fierbinte voi fi!
Cu patima strânsă în mine de-un veac,
Cu Strauss, cu Schubert, cu Bach…
Pe stânca topită a gândului meu,
Ia chip, lăcrimând, ca un cer, Dumnezeu,
Cu inima lumii în pieptu-i bătând,
Cu tot universul în El, tremurând,
Cu focul, cu apa, cu stâncile-n piept,
Cu visele cele pe care le-aștept,
Cu valul ce poartă oceanele-n zbor,
Cu zarea cea scursă pe ape de dor…
Topindu-mă-ncet, ca un cântec ușor,
Privesc, mă închin, mă uimesc, mă-nfior
Și tot mai suspin, mai tânjesc, mai oftez.
Nu știu, mă topesc? Mă strecor? Mă botez?
Sau caut filonul din cosmicul dans
Să-i prind armonia, să-l prind în balans…
Doar muzica știe procesul deplin
Și-n fața minunilor ei mă înclin,
Mă tulbur, mă bucur, scântei răscolesc,
Iar focul se-aprinde. Mă ard… mă topesc…
Nu-mi amintesc
Cu mâini tremurânde
îmbrăţişez copilul din mine.
Nu-mi amintesc unde s-au rătăcit mâinile tale, mamă,
poate sub pieptul muntelui urcat de atâtea ori
cu traista sorţii în spate,
nădușind amarnic zăngăneau pe umerii tăi
greble şi furci pentru surghiunul ierbii.
De o parte eu – de cealaltă năduful…
Poate văruind pereţii pentru ziua de Paşte
ți-au rămas agățate de cer,
poate sfâşiate de truda zilelor au căzut în odihnă
pe coapsele timpului.
Undeva, în adâncul meu, nu conteneşte plânsul,
suspinele beau lacrimi și mănâncă durere,
de aceea copilului îi este veşnic sete
şi plânge întru veșnicia suspinului
ascuns în inima mea.
Poemul este cartea mea de identitate
Poemul este cartea mea de identitate
scrisă în codul genetic al ființei mele.
El mă legitimează în vămile de trecere,
purtându-mă pe umerii săi ca pe stânca lui Sisif.
Grea e carnea care atârnă de aripile poemului,
prea strâmtă pielea care-l naște prin pori de parcă
prin ei s-ar propulsa în permanență rachete.
În camerele curbilinii îmi arde mintea și sufletul, iar
energia muzelor distorsionate de timp aruncă jeturi de lumină fluidă ce vin din alte dimensiuni.
Poemul este amprenta care-mi deschide buncăre.
mă coboară în inima pământului, în inima atomului,
mă zbate, mă doare, mă cutremură, mă uimește,
uneori mă zdrobește, mă frământă, mă reclădește.
Poemul dă cu mine de toate stelele,
pornește furtuni, îmi răsare soarele,
mă înnorează… mă adie… îmi trezește florile,
îmi curge prin ochi toate lacrimile…
El, poemul înfrângerii, poemul gloriei,
este și cer și credință și dragoste,
binecuvântare, blestem, pacoste…
Protest înăbușit
A venit liniștea
suficient de adâncă pentru a scufunda în ea ultimul suspin,
suficient de tulbure ca să ascundă marea dramă a lumii
s-a lăsat așa ca o cortină de plumb și
a ucis lumina
De ieri soarele își caută năuc omenirea,
conservând căldura pe brațele timpului
ca o mamă ce nu-și mai găsește pruncii.
S-a condensat aerul pe străzile libertății,
trecători catatonici priponiți într-un ultim pas spre victorie,
cu ochii holbați și speranțele țăndări,
veșnicesc schimonosiți de durerea trădării,
de parcă și timpul a înghețat de uimire.
Fereastra muțeniei
N-am să-ți mai scriu
pentru că taci și mă privești
din toate stelele
intri și ieși când vrei
prin fereastra muțeniei
nu lași urme de pași
ci doar picături
din smoala topită a
întunericului dintre noi
n-am să-ți mai spun
despre pânzele aruncate
peste visul abia născut
orbirea aceea s-a descompus
într-o paletă de culori
ea mi-a înveșmântat inima
iată de ce în sufletul meu
s-au deschis galerii
cu exponate din
opera unui artist
O sabie
o sabie se joacă
prin mintea mea
pare un fulger cu
gust de metal
ce-mi spintecă visele
separând spiritul
de suflet
măduva de os,
durerea de bucurie,
întunericul de lumină,
nişte flăcări topesc
în inima mea
gheţari
Cea mai mare minciună
Bună dimineața, Iisuse,
știi, pe aici, pe la noi,
tot nebuni salcâmii, tot înfloriți,
deși pământul crapă de sete.
Țărâna răscolită atacă plămânii,
cârtițele sapă fără oprire,
chiar și râmele au pierit de sete.
Iisuse, dacă stă în puterea ta
și nu ai milă de plantele ce mor
dacă privești de sus cum
omenirea se chinuie,
nu-ți pare rău, nu te doare?
Ești indiferent la sfârșitul
acestei lumi și îți spui, ducă-se?
Unde ți-e dragostea despre care
ne-ai învățat, ne-ai poruncit, chiar,
„Vă dau poruncă nouă…
cum v-am iubit eu, așa să vă iubiți”
Ne-ai iubit… ne mai iubești?
nu-ți mai simt dragostea,
oricât de mult ar fi greșit omul,
a fost mereu în puterea ta să-l îndrepți.
Nu va trece neamul acesta
până te vei întoarce, ai spus…
Au trecut două mii de ani și noi,
ca niște tâmpi, încă te așteptăm…
Totuși… care ar fi cea mai mare
minciună din istoria omenirii!?
Puzzle-ul vieţii
Am primit toate cheile o dată cu nașterea mea,
toate piesele din puzzle-ul vieţii,
însă copilul venise pe lume orb…
Nu ştiam cine sunt eu, cel
din spatele scenei,
cine suntem noi, cei care am greşit jocul şi
speriaţi căutăm pierdutele bucăţi.
Cândva am murit şi nici măcar
nu am ajuns la funeralii.
Eram plecată cu treburi importante,
absentam din propria viață,
din propria moarte…
Pe pământul din mine a crescut atât de multă iarbă,
miroase a fân, uneori a moarte,
iar legile cărnii sunt obosite de-atâta cosit.
O coasă se joacă mereu în iarba trupului meu…
–––––––––––
Emilia AMARIEI
25 septembrie, 2018