Constantin DOBRESCU: Vasile Alecsandri (viaţa şi opera sa)

Într-o seară de iulie, în munţii Bacăului unde părinţii i se refugiaseră sătui de jafurile şi măcelurile grecilor eterişti îmbătaţi de dorul liberării Greciei se născu poetul Alecsandri. El se născu într-o trăsură mare braşovenească , care servea de adăpost familiei sale acolo unde poposea.

Poetul era vornicul Alecsandri şi al Elenei Cazani de neam italian. Educaţia a început-o în casa părintească cu călugărul Gherman şi a continuat-o apoi la pension francez la Iaşi unde îşi va lua bacalaureatul, va încerca pe rând chimia, medicina, dreptul, ingineria, dar niciuna din aceste ştiinţe nu-l atrag. Cât a fost la Paris a citit mult şi mai ales scrierile lui Lamartine, Chateaubriand, J.J. Rousseau. Dorul de ţară îl face ca în 1839 să se întoarcă în Moldova la Mirceştii lui drag. Cât a fost la Paris a legat prietenii cu I. Ghica, Costache Negri, Al. I. Cuza.

În 1840 este numit director al teatrului, va întreprinde călătorii în Orient şi Italia. În timpul revoluţiei paşoptiste, poetul se va implica cu ardoare. Va scrie Deşteptarea României care va fi tipărită pe foi volante şi răspândită la Iaşi unde va înflăcăra populaţia. Poezia va fi retipărită în nemţeşte şi franceză în Gazeta din Braşov. Pentru moldoveni ea cuprindea o frază foarte aspră: Până când să sufere ca boii? El este cel care va formula la hotelul Regensburg programul de revendicări al mişcării revoluţionare. Care va fi înaintată domnitorului care nefiind de acord cu aceste revendicări care supărau Rusia trece la  represiune. Toţi participanţii la  revoluţie „bonjuriştii” au fost prinşi şi bătuţi la pielea goală şi după aceea trimişi la graniţă în surghiun. Numai de Vasile Alecsandri nu s-au atins sbirii domneşti, ocolindu-l aşa cum el însuşi spunea undeva „Pe mine m-au cruţat de hatârul lui tătână-meu, vornicul care era şi om de încredere al lui Vodă”. Într-un roman neterminat Alecsandri povesteşte scena ieşirii din Iaşi cu ajutorul surorii sale. Se opreşte din fugă abia în munţi la Hangu la cneazii Cantacuzini, care erau supuşi ruşi ce a văzut el la Hangu a povestit într-un episod din 1848. La Hangu va scrie Alecsandri Sentinela Română un poem care reflectă sentimentele ce l-au animat pe el şi tovarăşii săi în revoluţie.

Deoarece la Hangu nu se simţea în siguranţă putând fi trădat, poetul va trece în Ardeal la Tulgheş şi apoi la Braşov unde se va întâlni cu Bariţiu.

Legăturile ardelenilor cu refugiaţii din Moldova şi Muntenia şi mai ales corespondenţa lor cu ţara începuseră a îngrijora pe saşi şi unguri. Comandantul militar al Braşovului i-a chemat pe refugiaţii din Moldova şi le-a cerut să părăsească Ardealul.

Drumul de la Braşov pe sub munţi prin sate cu furci înălţate de unguri pentru români până ce trecuseră frontiera în Bucovina a fost fireşte cu fiori şi teamă.

Liniştiţi emigranţii vor respira aerul libertăţii abia la Cernăuţi în casele Hurmuzăchenilor şi la Moşia lor Cernăuca. Aici îşi cristalizează crezul politic al dacoromânismului. Aici va scrie Alecsandri broşura program. În numele Moldovei în calitate de secretar al Comitetului revoluţionar moldovean.

Apoi va pleca în Apus pentru a informa politicienii şi cărturarii de acolo despre situaţia din ţările române şi pentru întări legăturile cu emigranţii răspândiţi aiurea. Se va achita cu cinste de toate însărcinările primite, se va reântoarce în Moldova ca membru al Divanului Ad-hoc şi ministru de externe, va intra în vârtejul luptelor politice şi va îndemna pe toţi la lupta pentru unire. A luptat pentru emancipare socială cerând desfinţarea „sclaviei cea neagră a ţiganilor” şi „robia cea albă a românilor”, numai cu un lucru n-a fost de acord, cu împământenirea evreilor.

Refuzând domnia, pleacă iar pe la curţile străine pentru a vesti urcarea pe tron a lui Cuza. Vorbi atât de bine în favoarea României că va câştiga bunăvoinţa şi simpatia tuturor. Ba Napoleon al III-lea pe lângă sfaturi îi va da şi 10.000 de puşti. Va mai îndeplini misiuni diplomatice în Occident fiind primit de regele Victor Emanuel la Torino. Va avea întrevederi cu Camilo Cavour şi alţii.

Sfârşind misiunile politice în străinătate, Alecsandri se retrage din viaţa politică şi se va ocupa numai de literatură. Acum începe să cânte natura în „Pasteluri” care apar în „Convorbiri literare”. Venind războiul pentru neatârnare din 1877 el nu se simte obosit şi din nou cântă şi slăveşte faptele Românilor în „Ostaşii Noştri”, care îl acoperă de glorie. Îşi va spori gloria la concursul de la Montpellier când va fi premiat pentru poemul său „Cântecul Gintei latine” (1878). Acest cântec l-a consacrat ca apostol al Latinităţii.

O altă perioadă a vieţii sale a fost colaborarea la revista „Convorbiri literare” încă din 1867. De la Mirceşti se interesează de toate manifestările culturale ale românilor de pretutindeni, va avea cuvinte de simpatie faţă de poetul basarabean Stamati. A fost preşedinte de onoare al Junimii. Mult timp s-a crezut că „bardul de la Mirceşti” nu l-a cunoscut şi apreciat pe Eminescu, el care îl ajutase pe Ionescu de la Brad pe N. Bălcescu şi care s-a implicat în toate mişcările politice şi literare ale vremii. E adevărat s-au întâlnit la „Junimea” dar nu au fost prezentaţi unul altuia.

Eminescu nici nu se gândea ca să fie ajutat de Alecsandri „boerul poet” – nici de a-i deveni prieten – era o distanţă socială care-i despărţea. Totuşi Alecsandri – după cum îi scrie Eminescu iubitei sale Veronica Micle a primit de la acesta suma de 200 lei. „Banii au sosit la timp şi din ei îţi trimit 100 pentru că mi-ai scris că ai nevoie. Nu ştiu de unde a aflat adresa mea şi pentru ce mi-a trimis suma”. Mai departe Eminescu relata mirat „Eu nu cunosc personal pe d. Alecsandri, l-am văzut la Junimea fără ca cineva să mă prezinte. De altfel nici nu se putea – eu sunt încă un începător faţă de marele poet. Ce frumos bărbat şi ce impresie plăcută mi-a lăsat în suflet. Nu ştiu pentru ce mi-a trimis banii, o fi aflând că sunt la strâmtoare, căci nu cred că el să mă fi apreciat sigur, ori d. Negruzzi o fi vorbit despre mine, ori d. Maiorescu, în tot cazul să aştept să văd care e destinaţia lor”.

Interesant este că în scrisorile către Iacob Negruzzi, poetul niciodată nu întreba de unul singur: de Eminescu. Care să fi fost explicaţia acestei indiferenţe voite parcă, pe care Alecsandri o manifestă de la început faţă de poetul care-i închinase cele mai frumoase versuri din câte îi fuseseră scrise de cineva.

„Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.”

Poate deosebirea prea mare de temperament, poate teama de a nu emite o judecată greşită.

La 2 august 1890 poetul se stinge în cuibul de la Mirceşti pe care atât de mult l-a cântat şi iubit. În domeniul cultural Alecsandri a avut o contribuţie imensă şi în acest sens îşi are în istoria noastră modernă un singur echivalent deopotrivă de vast: Nicolae Iorga după cum afirma Mihail Sebastian.

Academia Română va aduce în 1928 un pios omagiu memoriei „nemuritorului poet” Vasile Alecsandri. La şedinţa solemnă pentru cinstirea poetului va participa familia regală, Patriarhul Miron I. Nistor, N. Iorga, D. Gusti, I. Petrovici, I. Bianu, L. Rebreanu, C. Rădulescu – Motru, O. Goga, Emil Racoviţă ş.a. Paralel cu această comemorare, rămăşiţele pământeşti ale poetului vor fi trecute în mausoleul de lângă lunca nemuritoare unde „bate vânt de primăvară”.

Aşa a fost comemorat cântăreţul lui „Dan căpitan de plai”, a „Marioarei florioarei” şi a „Liei Ciocârliei”.

——————————————-

Prof. Dr. Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU: Un om al Cetății, prof. Stoica A.Teodorescu (1887 – 1973)

Cunoscându-şi patria şi neamul, numai atunci începi a pricepe ca eşti cu adevarat Român. Cine nu învaţa istoria neamului său şi cine nu cunoaşte ţara sa, acela devine nevrednic a-i purta numele.  Istoria este oglinda trecutului, în care o naţie îşi vede pe strămoșii săi, vede viaţa lor, vede sufletul lor. Şi astfel din răsfoirea istoriei  trecutului  unei naţii, se va reversa în sufletul fiecăruia, mai mult  iubirea de neam” –  Pământul şi poporul românesc –  Stoica Teodorescu, 1921 Tipografia M.S.Gheorghiu Câmpina

Cel de care ne vom ocupa în textul de față, a lăsat urme adânci în istoria învățământului prahovean, cultura ploieșteană și mai ales în cercetarea istorică. Stoica Teodorescu s-a născut la 15 Mai 1887, în satul Șipote, azi Lipănești. Tatăl sau era preot și s-a preocupat de educația sa. Acesta a urmat școala primară în comuna natală apoi renumitul liceu ploieștean “Sfinții Petru și Pavel”, absolvind secția modernă cu Diploma nr. 48 Iunie 1908. Studiile superioare istorie și geografie le-a efectuat la Universitatea din București, obținând licența prin Diploma nr. 7403 din 26 Iulie 1914. La Universitate, Stoica A. Teodorescu a avut profesori de elita ca Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, D. Onciu și alți. Imediat, după aceea se încadrează la Arhivele Statului din Capitală, unde a funcționat ca arhivist – paleograf, conform Ordinului nr. 102582. Majoritatea istoricilor care s-au ocupat de viața și activitatea profesorului Stoica Teodorescu – afară de prof. Paul D. Popescu – nu au relevat nici un aspect despre viața militara a lui Stoica Teodorescu, participarea lui la Primul Război Mondial. Dacă profesorul emerit Paul D. Popescu amintește sumar ca istoricul Stoica Teodorescu era ofițer în rezervă și a luptat pe front și a căzut prizonier, în rest nimic, apelând la erudiția doctorului în istorie Răzvan Martin află că profesorul Stoica Teodorescu și-a făcut datoria față de neam și țară a căutat în cadrele ofițerești ale Regimentului 47 infanterie, fiind adjutantul Comandantului de regiment. A fost mobilizat de la Câmpina la 29 Octombrie 1916, a fost luat prizonier în luptele din defileul Oltului, în zona Vâlcii. A fost dus în prizonierat în Germania. Este eliberat din prizonierat imediat după încetarea Primului Război Mondial, după care se întoarce la post, la liceul din Giurgiu. Autorul acestor rânduri ține sa mulțumească colegului mai tânăr, doctor în istorie Răzvan Martin, pentru datele comunicate. Profesorul Stoica Teodorescu a fost căsătorit cu Maria (1899 – 1984) și-a avut doi băieți Ștefan și Lucian (1920-1988)
Ștefan Teodorescu (1918 – 1992) a fost cadru universitar la UPG Ploiești. Profesorul Stoica Teodorescu, locuia foarte aproape de liceul la care preda, pe strada Sitarului. Avea o gradină îngrijită, în care cultiva florile sale preferate, Hortensiile . Era prieten cu av. Grigore Ivănceanu cu care avea afinități bibliofile. Aceste date mi-au fost comunicate de domnul Mihai Bădulescu, care l-a cunoscut din copilărie pe ilustrul profesor. După perioada în care a lucrat în Arhive, devenind expert în cercetarea arhivelor și valorificarea informației descoperite care va deveni o pasiune mistuitoare un adevărat “ violon d’Ingres”, devenind un foarte bun specialist în paleografie chirilica. Ca “expert paleograf” Stoica Teodorescu a colaborat cu primăria Câmpina la traducerea diferitelor documente. Astfel printr-o decizie a primarului Gh. T. Iliescu în Iulie 1945, primăria aprecia drept “ avantajoasă oferta profesorului de a traduce cele 2300 de documente cu 150000 lei” Profesorul D. Munteanu –Rimnic îl considera pe colegul sau de catedra Stoica Teodorescu un eminent arhivist alături de prof. Gh. Petrescu-Sava. Pe aceștia doi Dumitru Munteanu – Rîmnic îi propune în anul 1937 să facă parte din Comisia primăriei de a expertiza arhiva acesteia, din care urma să facă parte și prof. C. Moisil, directorul general al Arhivelor Statului. În anul 1948, Stoica Teodorescu solicită primarului Ploiești permisiunea de a cerceta arhiva primăriei “în orele de serviciu ale instituțiunii”, deoarece intenționeaza “ sa fac o lucrare privitor la trecutul învățământului ploieștean”. Stoica A. Teodorescu a fost numit profesor suplinitor la liceul ”Titu Maiorescu” din Giurgiu, unde a funcționat de la 1 Octombrie 1918 pana la 1 August 1919. În anul școlar următor este încadrat conform Ordinului nr. 14661, ca profesor provizoriu la Școala Reala Superioară din Timișoara, după care este transferat prin Ordinul nr. 116483/1919 tot ca profesor provizoriu la Gimnaziul “Barbu Stirbey” din Câmpina, prin ordine succesive i se va prelungi funcționarea până în Iulie 1927. În luna Mai 1919, acesta susține examenul de capacitate fiind atestat prin Ordinul nr.19589 din 1 Iulie 1919 și devine profesor titular. În anul 1923 Gimnaziul Câmpina va deveni liceu, profesorul Stoica A. Teodorescu devenind unul din cei care au pus bazele acestei școli. În legătura cu această problemă arătam că Stoica Teodorescu a fost pentru susținătorii înființării gimnaziului în clădirea conacului Știrbei construit în anul 1872, organizând chiar o manifestație împreună cu elevii și cu directorul Ștefan Popescu în fața Castelului Voila în toamna anului 1919. Această manifestație avea drept scop convingerea moștenitorului familiei printului Barbu Stirbei, Martha de Blome sa cedeze localul din oras pentru gimnaziu. Principesa a acceptat propunerea, iar în vechiul conac a funcționat gimnaziul până în anul 1928, când s-a construit noul imobil. În anul 1927, acesta s-a transferat la liceul din Ploiești, unde a predat geografia până la pensionare (August 1948). De la început ținem să menționăm că a fost un dascăl conștiincios cu multe realizări, funcția de director al liceului (1933-1938), a avut și preocupări politice. În August 1924 prof. Stoica Teodorescu împreună cu asistentul universitar N.A . Constantinescu asistent a lui N. Iorga, participă la întrunirea Partidului Naționalist al Poporului care a avut loc la Telega. Întrunirea a fost condusă de prof. D. Munteanu Rimnic ( Ploiești, 10 August 1924). După o perioadă de cochetare cu ideile politice ale N. Iorga, prof. Stoica Teodorescu s-a îndreptat spre organizația liberară din Prahova. Astfel ziarul ploieștean „ Libertatea” din 15 Martie 1932 îl menționează pe prof. Stoica Teodorescu ca membru în delegația permanentă a PNL alături de av.N.M. Pârvulescu, mr.Al. Mateescu, av.C. Ceruleanu , prof. C. Ghimpu, Nicu Economu, gl. L. Caracas, prof. A. Mosoiu, av. Victor Rădulescu (Câmpina), prof. C.Rigu, etc. care a hotârat excluderea din PNL a av. I. Cretoiu, Stefan Lilu, G. Isofescu, Al. Varcolici, adepți ai dezidenței ing. Petru Bejan. De asemenea ziarul liberal” Viitorul” din 3 Octombrie 1933 îl mentionează pe prof. Stoica Teodorescu ca fiind membru în Comitetul de propagandă și de organizarea luptei libertăților pentru „răsturnarea nefastului regim național tărănist”. Acest comitet era condus de av. Dem I. Nicolaescu, dr. I. Negruzzi, G. Manolescu, A. Mosoiu, Victor Rădulescu (Câmpina), etc. În perioada directoriatului sau liceul are „ una din cele mai fertile perioade de activitate” din întreaga sa existență, când au loc „reparații capitale ale clădirii, organizarea coloniei școlare de la Techirghiol, creșterea numărului de burse , reapariția revistei Curierul liceului, editarea a trei anuare, mari excursii școlare, s.a.” În această privință amintim doar excursia efectuata în vara anului 1920-1921 de profesor împreuna cu colegii sai C. Rădulescu și B. Dumitrescu și 40 de elevi de la gimnaziul Câmpinean în zona Brașov, Bran, Rucar, Curtea de Argeș. Aceasta excursie este publicata în Anuarul liceului „D.B. Stirbei” din 1919-1923. Profesorul Stoica Teodorescu s-a implicat profund și în viața culturală a Județului Prahova. Astfel cât a activat la Câmpina a fost membru fondator al Ateneului „B.P. Hașdeu” condus cu har de ing. C. Bărbăcioiu. În cadrul acestui Ateneu profesorul a susținut numeroase conferințe cu teme culturale. De asemenea, la Ploiești, acesta a fost membru al așezământului Cultural „Nicolae Iorga” . Profesorul Stoica A. Teodorescu a fost membru al Asociației Profesorilor Secundari Secția Ploiești unde a desfășurat o fructuasă activitate. Astfel în ziua de 25 Martie 1928 acesta a conferențiat despre „ Probleme etnografice ale țării noastre” sub egida acestei Asociații. Prof. Stoica Teodorescu participa în ziua de 8 Noiembrie 1936 la dezvelirea bustului lui I.L. Caragiale în grădinița din fața liceului Sfinții Petru si Pavel, opera scluptoriței Letiția Ignat. Aniversarea zilei de 1 Decembrie 1938 apreciata de Stoica Teodorescu drept ziua definitivei biruinți pentru care și el a luptat cu arma în mână, spunea în cadrul ceremoniei de la liceul pe care îl conducea la Ploiești ca aceasta este „ziua în care s-au răzbunat toți rupții cu roata, toți spintecații în patru și spânzurați la marginea de drumuri, toți cei puși la jug dinaintea plugului, toate fecioarele batjocorite prin jus primae noctis si prin drepturile nemesesti nerecunoscute și toate mamele ce au coborât în pământ blestemându-și ceasul pentru care au fost sortite să aducă pe lume români pentru batjocura străinului. E ziua în care ni s-a răzbunat uciderea mișelească a lui Mihai Viteazul, martinizarea infernală a lui HOREA și a moților săi, scoaterea din minți a lui Avram Iancu. E ziua care a împiedicat sigura desfințare a neamului românesc în Ardeal începută cu scadența peste câteva decenii după marele război prin legile lui Apponyi” Un aspect mai puțin cunoscut al activității sale este faptul că figurează în statistica numirii din 1934 ca propietar a unei exploatații particulare din Câmpina, a cărei producție lunară obținuta varia între 3-7 tone de petrol, iar cea anuala de 50 tone. Aceasta îi asigura profesorului stabilitate financiara peste medie în comparație cu majoritatea colegilor sai de bresla. Stoica Teodorescu era un colecționar de arta, fiind un admirator al pictorului ploiestean P. Bulgaras. Astfel la expozitia personala a acestuia la Ploiesti din anul 1929 Stoica Teodorescu se numara printre cei care au achizitionat picturi. In calitate de membru al asociatiei culturale „Grupul Nostru” formata „de cativa intelectuali din Ploiesti” a participat in ziua de 12 Ianuarier 1946 la sarbatorirea prof. I. A. Bassarabescu, la sala „SCALA”, luand chiar cuvantul evocand in cuvinte calde personalitatea scriitorului academician. Deasemena Stoica Teodorescu participa in ziua de 20 Ianuarie 1947 la sala SCALA la sarbatorea aniversarii a 70 de ani a lui I.A Bassarabescu. Sarbatorirea a fost organizata de membrii Caminului Cultural ”Voievodul Mihai”. Stoica Teodorescu in numele corpului profesoral si ca a fost elevul lui I.A. Bassarabescu aduce omagiul sau. Din Bucuresti, profesorul venise cu un numar mare de fise istorice referitoare la Prahova. Cercetarile efectuate din primariile din Campina, Telega si Ploiesti precum si in cea a prefecturii si arhivele liceelor ”Sfintii Petru si Pavel „ si „Despina Doamna” a stat la baza catorva lucrari de mari proportii. Asa a fost Monografia Orașului Câmpina, bine primita de istorici vremii despre care N.Iorga scria”Lucrare foarte bine facuta, incepe prin consideratii asupra conditiilor georgrafice; ele sunt cu totul noua si foarte folositoare …. Un numar de documente incheie lucrarea , scrisa pe indelete , cu iubire si literar”. Un an mai tarziu a elaborat a doua lucrare de mari proportii „ Continue reading „Constantin DOBRESCU: Un om al Cetății, prof. Stoica A.Teodorescu (1887 – 1973)”

Dr. Constantin Dobrescu: Fieful lui Nicolae Iorga

Constantin_Dobrescu1-150x150În cele ce urmează încercăm să relevăm un episod din activitatea lui Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, pe baza unor documente inedite depistate în dosarul nr 10/1938 din arhiva Judecătoriei Mixte Vălenii de Munte.
După cum se știe, în anul 1938 se împlineau trei decenii de la înființarea Universității de Vară, eveniment care urma să fie sărbătorit cu un fast deosebit.
La Vălenii de Munte, „fieful domnului N. Iorga”, în acel an, funcționau o serie de „instituții de cultură națională”, coordonate de savant și anume: Universitatea populară de Vară, Școala de misionare „Regina Maria”, Așezământul tipografic „Datina Românească”, Așezămintele culturale „Cuvântul”, „Regele Ferdinand I”, „Principesa Elena”, Secția Ligii Culturale, Muzeul de artă veche bisericească, Așezământul Tinerilor Cursiști, etc.
În vederea sărbătoririi menționate, în oraș, conform dorinței prof. Nicolae Iorga, consilier regal, au început o serie de lucrări edilitare printre care amenajarea teatrului antic în aer liber unde urmau să se joace piesele domnului Nicolae Iorga, „Răzbunarea pământului”, „Oedip Rege”, „Iisus”, etc. Pentru a ajuta acestui efort edilitar, în perioada 10-30 iulie 1938, un numeros grup de premilitari universitari din București a fost adus la Vălenii de Munte. Tinerii urmau să execute aici muncă de folos obștesc. Au fost cazați „într-un atelier al școlii de meserii, cu acordul și dorința profesorului N. Iorga”.
Continue reading „Dr. Constantin Dobrescu: Fieful lui Nicolae Iorga”