Silvia URLIH: Drumul meu

DRUMUL MEU

 

Drumul meu,
spre drum se-ndreaptă,
drumul să-l îmbrățișeze,
drumul meu,
nu se mai plânge că îl dor
cărările,
urcă
spre izvorul viu,
mirul
să-l înmiresmeze,
urcă-n lăstărișul vieții,
nu-l mai dor
urcările.

 

Drumul meu,
spre codrul veșnic,
urcă,
marginea să-și scalde,
drumul meu,
râde cu zorii,
zorile îi bat în zid,
scutul vrea ca să și-l spargă,
vrea
spre zilele mai calde,
drumul meu,
uitat în brumă,
bate-n ușă,
să-i deschid.

 

Drumul meu,
cu drumu-n brațe,
se îmbracă-n lăstărișuri,
infinitul îl așteaptă,
stă
pe-o bancă lângă poartă,
greu i-a fost,
ușor îi este,
a trecut peste hățișuri,
contopit cu-un singur drum,
se rescrie iar
în soartă.

 

Drumul meu,
în mine bate,
bate ca nebunul,
bate-n scoarța de mesteacăn,
ramuri
să-nfrunzească,
bate-n clipa efemeră,
bate-n scară,
cerne drumu-ntr-unul,
drumul meu cu drumul urcă,
casa
să-și trezească.

 

Drumul meu,
lumina-și vede,
luminează-n soare,
din petalele-i cărunte naște învieri,
drumul meu,
urcă spre munte,
muntele-i cărare,
drumul meu,
cu drumu-n brațe,
zboară peste seri.

 

Drumul meu, în drum se-mbracă, iarna să nu-l doară,
din nămeți își face cruce, crucea-i e balsamul,
drumul meu, drum și-a găsit, pe un drum de seară,
drumul meu, drumul își vede, într-un drum cu drumul.

—————————

Silvia URLIH

14 octombrie, 2018

Ştefan Lucian MUREȘANU: Mă-ndrept spre fericire

MĂ-NDREPT SPRE FERICIRE

 

În lumea albă în care timpul trece,
Am tot supus prefacerii iubirea
Am respirat adânc
Și inima-n iubire
S-a resemnat în viață
O viață unde
Lumea este grea,
Din greu se naște fiindul
Cu fiecare clipă ce trece peste noi
E lume,
Și fiecare cu nevoi
Din nevoință arde
Spre greul vifor
În care dezechilibrul
Dă sorții ne-nvieri
Ci o-nvechită sete
De ce dorim să fim,
Să tulburăm
Și timpul
Și spațiul strâmt și rece
Ne strânge în
Sistemul neclar,
Putem spune al sorții
Când neîncrezători
Cădem,
Și câte praguri
Tot trecem
Și rar pe cel de sus
În creștet îl simțim
Când din nevoi orbirea
Spre ce e orb privim.
Viu ne e fiindul,
Dar morți umblăm pe străzi
Nu știm ce este moartea
Și pietrele pe drum
Sunt ascuțite-n margini
Nu-s flori,
Copaci trosnesc în parcuri
E gerul crunt al fricii
Când inima-ți îngheață
Când nu mai ai suspin.
Dacă am vrea cu toții
Spre soare să privim
Nu ar mai fi
Nici noapte,
Nici tânguiri,
Ne-am prinde
Și de mână
Cărările prin viață le-am trece,
Și-ar fi numai lumină
Cu oameni
Ce din lume voiesc
Să se ridice
Să prindă-n inimă iubirea
Și zâmbetul,
Sunt flori
Și păsări sunt
Și cerul e senin,
Privește omule
Lumina
E taina reclădirii
Sunt ochii tăi și-ai mei
E ziua care vine
Și ne arată Calea
Este-nceput în lumea
Ce tulburată-n teamă
A suferit
În noaptea
Ce a umbrit Pământul.
Ridică-ți în lumină
Copilul nenăscut
Și lasă-l să te vadă
Să-ți simtă-n piept
Pulsând
Inima ce încă o ai caldă,
Ești omule, părinte
Al fiului din vis,
Pulsează viu fiindul
Din viu se naște viața
Și mâinile-mi ridic
Îmbrățișând natura,
Văzduhu-i plin de viață
Mă-nalț spre Tine,
Iubire a dragostei de oameni,
Plutesc,
E-o viață nouă
Iubito, te caut,
Te voiesc
În brațe, vino,
Suntem făcuți
Să fim în lume,
Unde e om și oameni.

———————————

Ştefan Lucian MUREȘANU

14 octombrie, 2018

Mariana Zorița TURDA: Poesis

DACÃ AȘ PUTEA

 

Dacã aș putea,
Aș pleca desculțã
Spre tine !
Dacã aș putea,
Mi-aș lua…
Însoțitoare Luna !
Dacã aș putea ,
M-aș îmbrãca…
Cu cerul…
Iar cãlãuze…
Mi-ar fi stelele !
Dacã aș putea ,
M-aș urca
În Carul Mare
Și aș ruga vîntul…
Sã mã zboare
Peste mãri si țãri
În brațele tale !
În prag de Crãciun
Ți-aș cînta
Colinda iubirii !
Cu privirea ta…
Mi-aș oblojii
Rãnile durerii !
Din omãt…
Aș face așternut
Pentru a-mplinii iubirea !
Iar cu cãldura buzelor
Aș topi ghetari…
Dacã…așa
Aș ști cã te am !

Sarmato PC.IT.
19 .12.2015

 

DIALOG

 

Mi-e atât de dor…
De tine,
Mi-e atât de dor…
Ca sufletele noastre…
Să traiască !
Să iubească !
Să se contopească,
Să fim un tot…
Să fim un nor
O stea,un univers !

 

Offf…doamne…
Te iubesc!…
Vino…
Te aștept…
ACUM !!!

 

Uneori,simt
Că ești aici !
Ca,ar trebui…
Să-ntind doar mâna…
Ca să te ating !
Alteori…
Ești atât de departe…
Pierdut in zare!
Încerc să te prind…
Dar…
Siluieta ta dispare !
Atunci e totul trist…
Și…totul…e-norat,
Dar,știu ! Că nu!
Tu nu m-ai uitat !
Ș-atunci…
Îți simt din nou…
Căldura…și- mi zic
Nu,nu am visat !

 

De m-ai visat,tu…
Strânge-mă in brațe…
Și sărutări, tu…
Dă-mi o mie
Nu mă lăsa să plec!
Te fac a mea,IUBITĂ !
DINTR-O MIE !

Sarmato PC.IT
07 .10 2015

Continue reading „Mariana Zorița TURDA: Poesis” →

Anatol COVALI: Râd şi plâng

Râd şi plâng

 

Mai visez că sunt privighetoare
şi că zbor zglobie spre înalt,
că din ceata mea de căprioare
se desprinde tinerescu-mi salt.

 

Mă mai văd ţâşnind din roi de fluturi
ca să sorb parfumul unei flori
şi vibrez în mii de începuturi
când şi-n miezul nopţii găsesc zori.

 

Am în sânge pajişte-nflorită
şi mă-mbăt de-al ei parfum superb.
Nu îmi pasă ce scrie-n ursită
şi-mi zidesc castele-n orice verb.

 

E în mine-atâta bucurie
când din plai de ţel buchete strâng,
şi-mbătat de tot ce reînvie
mă trezesc uimit că râd şi plâng.

————————————–

Anatol COVALI

București

14 octombrie, 2018

Alexandra GĂLUȘCĂ: E toamnă…(poeme)

E toamnă peste baltă

 

Este toamnă cu talent
Minuni pune-n şevalet,
În culori galben arămii
Chiar la malul Dunării,

 

Cade frunza-n cercuri
Toamna-mi croşetează
Cu rupte, uscate ramuri
Dantelă pe ape brodează

 

Sălciile plâng peste unde
Păsările plecat-au departe
Nufărul sămânța-şi împarte
În adânc, în mâluri fecunde

 

Cerul şi-a pictat tristețea,
Oglindindu-şi în ape rugina
Potolind de frumos setea
În reflexia apei cu lumina

 

Amnezie de toamnă

 

Vara a plecat ca un prieten grabit
Fără măcar un salut de rămas bun,
Toamna-n ruginiu şi frig a poposit,
Prin gânduri ne bate un vânt nebun

 

Toamna te-a facut de mine să uiți,
Dar marea noastră o mai ții minte,
Ştii malul surpat al macilor rătăciți
Şi luna ce ne veghea cuminte?

 

Ştii ultimul sărut pe țărmul mării,
Când sufletul mi s-a rupt în două?
Una a rămas la tine pe plaja amintirii,
Cealaltă te caută într-o lume nouă

 

Am trimis pescăruşii să-ntrebe
Dacă mai ştii marea şi digul,
Dacă nu te-ai rătacit prin vorbe,
Sau iubirea nu ți-a răcit-o frigul

 

Te rog aminteşte-ți unde e marea,
Eu chiar şi-n toamna rece te aştept,
Scrutez neclintită, zi şi noapte zarea,
La țărm, iubirea am sa-ți redeştept

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

14 octombrie, 2018

 

Continue reading „Alexandra GĂLUȘCĂ: E toamnă…(poeme)” →

Corneliu NEAGU: Parfum de neuitare

PARFUM DE NEUITARE

 

Tăcerea rece-a orelor ce zboară,
cu aripa-i întinsă mă seduce,
din depărtări, în fiecare seară,
un dor rebel în suflet îmi aduce.
L-așez în partituri de triolete,
ca să-i alin durerile-ancestrale,
dar, răscolind apusuri violete,
își pregătește armele virale.

 

Aduce-n tolbă amintiri uitate
sub zidul neștiutelor redute
din visurile mele ancorate
pe umbrele iubirilor pierdute.
Și le așază seara la fereastră,
când luna se ivește pe o stâncă,
iar florile care adorm în glastră
parfum de neuitare îmi aruncă.

 

Te readuce-n gândurile mele,
pe-o aripă de vis întârziată,
cu versurile scrise printre stele
pe filele iubirii de-altădată.
Resimt acut mirajul împăcării
din vraja visului întors acasă,
când clipele din cumpăna iertării
cu vorbele nespuse mă apasă.

———————————————–

Corneliu NEAGU

14 octombrie, 2018

Laura Cristina CRISTEA: În voia sorții

În voia sorții

 

Mă las’ în voia sorții, a proprilor sentimente
gândurile zbor iscoditoare spre alte făgaşuri
descoperind o ciudată asociație de idei
în pofida solititudinii cârcotaşe
maniere uşor efemenate
cu aer de placidă cutezanță
privilegiată a sorții
fac amintirile să irumpă
când luceafărul de zi şi de noapte
salutau firlamentul sufletului meu
dăruindu-mi razele de aur

 

Înțeleapta Atena m-a prins în mrejele iubirii
obstinate simpatii
sentimente de gratitudine
iubirii ce sălăsluieşte într-un Eden
sclavă anonimă
sfidând întreaga lume
într-un freamăt neobişnuit
îndrăgostită cu fervoare de viață

 

Vulcan gata să erupă
în ciuda freamătului ce-mi cuprinde inima
să-mi dea în vileag gândurile
melancolia sumbră a unei liber cugetătoare
să facă echilibristică cu pana
sau cu cuvântul scris
dezlănțuire de patimi
sau atingerea unei coarde sensibile
triumfătoare deriziune
realitatea este imprevizibilă
frizează demența
în emisfera acestui univers
iluzorie contemplare
asemeni unui fluture bezmetic
având efectul unei iluminări

——————————-

Laura Cristina CRISTEA

14 octombrie, 2018

Dunia PĂLĂNGEANU: Scrisoare de toamnă

Scrisoare de toamnă

 

Prietene,afară-i toamnă plină,
rotundă ca un rosu măr domnesc
şi fulgeraţi de searbăda-i lumină
ardem mocnit, ca-ntr-un pocal regesc.

 

Nici nu mai ştiu de mi-ai trimis scrisoare
sau ploaia s-a semnat pe masa mea,
se pierd prin vii caleştile de soare
mânate cu sudălmi de vreme rea.

 

Prietene,mi-e dor de vara noastră,
de-un colţ de lună împlântat în noi,
când înstelate mări de iarbă-albastră
mi te-aduceau pe valuri înapoi…
“-Cu ce-am greşit,o,pasăre măiastră,
de zac în suflet toţi copacii goi?”

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

1 septembrie, 2018

(Din vol . SCRISORI PROVINCIALE)

POEM DE TOAMNĂ/Autoare,Dunia PălăngeanuFilmare Donaris Giurgiu /In parcul Alei din orașul GiurgiuDUNIA PĂLĂNGEANU: Scrisoare de toamnăPrietene,afară-i toamnă plină,rotundă ca un rosu măr domnescşi fulgeraţi de searbăda-i luminăardem mocnit, ca-ntr-un pocal regesc.Nici nu mai ştiu de mi-ai trimis scrisoaresau ploaia s-a semnat pe masa mea,se pierd prin vii caleştile de soaremânate cu sudălmi de vreme rea.Prietene,mi-e dor de vara noastră,de-un colţ de lună împlântat în noi,când înstelate mări de iarbă-albastrămi te-aduceau pe valuri înapoi…“-Cu ce-am greşit,o,pasăre măiastră,de zac în suflet toţi copacii goi?” Din vol SCRISORI PROVINCIALE/autoare Dunia Pălăngeanu

Posted by Dunia Palangeanu on Friday, September 1, 2017

 

George POTIRNICHE: Spune-mi…

Spune-mi…

 

Spune-mi tu cu glas fierbinte și atinsă de tăcere,
Într-o lacrimă pustie dai amploare nostalgiei
Și așterni cu ger cumplit sentimentelor durere
Despicând pretextu-n doua… cu tăișul sabiei…

 

Acum îngenuchez în ochii tăi prea verzi,
Voluntară mă condamni fără doar şi poate…
E toamnă pustie şi mă îngropi în zăpezi
Sângerez a pustiu… între ploi nesecate !

 

În piept mă arde o durere, infernala
E toamnă absolută şi clipa e scânteie
Inventezi concluzii într-un ceas de îndoială,
În infinit rasfăţ… printre curcubeie…

 

Agonizează pulsul prin vene premature,
Căzut pe tâmplă toamnei din ochii tăi flămânzi
Cu zâmbet fals prezentul voiește sa te fure,
Sărutându-ți părul… şi sânii tăi rotunzi !

——————————-

George POTIRNICHE

13 octombrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Deghizare în înger

În zorii unei duminici ploioase,
rebegit,
voi pătrunde în catedrala sufletului tău
deghizat în înger.
Nimeni nu va bănui că aripile
ascund sub ele brațe
ce te vor în strânsoarea lor
zăvorâtã,
nici nu va observa,
tremurânde,
degetele mângâindu-te.
Îngenunchiat,
voi arde tăcut
ca un sfeșnic în fața altarului
așteptând înfiorat
minunea.

 

Din când în când

Din când în când în jurul tău mai zbor
Cum fluturele-o face-n jurul florii,
Din când în când străbat ca razã norii
Și simt rănitele aripi cum dor.

 

Din când în când cu mângâieri te-alint
Și îți aprind sub pleoape focuri vii,
Pierdut între ,,a fi sau a nu fi”
În al retinei tale labirint.

 

Din când în când te răstignesc în vers
Visând că într-o zi vei fi a mea;
Sustrag de pe cupola nopți-o stea
Pe care scriu un arzător demers:

 

,,Iubita mea, de tine sunt flămând…
Fă-ți trupul azimă din când în când.”

 

Icoană făcătoare de minuni

Sărută-mă și voi deveni
icoană făcătoare de minuni…
Voi plânge uneori, când grăbită
vei uita să aprinzi lumânările viselor.
Prefă-te mirată si închină-te
făcându-ți semnul crucii
dar fură-mă ascunzându-mă
sub anteriul pleoapei.
Numai așa,
răstignirea mea va lua sfârșit
și îți voi deveni umbră
ocrotindu-te.

 

Sărută-mă doar și voi deveni
icoană de minuni făcătoare.

 

Mi-e toamnă și mi-e seară

De tine-mi este-n seara asta toamnă,
Ești fructul meu cel încă necules,
Mi-ești ținta înspre care am purces
Și vinul interzis ce mă condamnă. Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Versuri” →