Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Deghizare în înger

În zorii unei duminici ploioase,
rebegit,
voi pătrunde în catedrala sufletului tău
deghizat în înger.
Nimeni nu va bănui că aripile
ascund sub ele brațe
ce te vor în strânsoarea lor
zăvorâtã,
nici nu va observa,
tremurânde,
degetele mângâindu-te.
Îngenunchiat,
voi arde tăcut
ca un sfeșnic în fața altarului
așteptând înfiorat
minunea.

 

Din când în când

Din când în când în jurul tău mai zbor
Cum fluturele-o face-n jurul florii,
Din când în când străbat ca razã norii
Și simt rănitele aripi cum dor.

 

Din când în când cu mângâieri te-alint
Și îți aprind sub pleoape focuri vii,
Pierdut între ,,a fi sau a nu fi”
În al retinei tale labirint.

 

Din când în când te răstignesc în vers
Visând că într-o zi vei fi a mea;
Sustrag de pe cupola nopți-o stea
Pe care scriu un arzător demers:

 

,,Iubita mea, de tine sunt flămând…
Fă-ți trupul azimă din când în când.”

 

Icoană făcătoare de minuni

Sărută-mă și voi deveni
icoană făcătoare de minuni…
Voi plânge uneori, când grăbită
vei uita să aprinzi lumânările viselor.
Prefă-te mirată si închină-te
făcându-ți semnul crucii
dar fură-mă ascunzându-mă
sub anteriul pleoapei.
Numai așa,
răstignirea mea va lua sfârșit
și îți voi deveni umbră
ocrotindu-te.

 

Sărută-mă doar și voi deveni
icoană de minuni făcătoare.

 

Mi-e toamnă și mi-e seară

De tine-mi este-n seara asta toamnă,
Ești fructul meu cel încă necules,
Mi-ești ținta înspre care am purces
Și vinul interzis ce mă condamnă.

 

În oase-mi burnițează cu regrete,
În minte, amintiri se desfrunzesc;
Când îmi zâmbești, speranțe înfloresc,
Iar când te-ncrunți, mă-nțeapă baionete.

 

De tine-n toamna asta mi-este seară,
Te-aștept să vii în orele târzii…
Mă cert cu zeii-n templele pustii
Căci mi-a ajuns iubirea o povară.

 

Mi-e toamnă și mi-e seară și mi-e noapte
Să hoinărim pierduți în munți de șoapte.

 

Mi-e toamnă și mi-e seară

De tine-mi este-n seara asta toamnă,
Ești fructul meu cel încă necules,
Mi-ești ținta înspre care am purces
Și vinul interzis ce mă condamnă.

 

În oase-mi burnițează cu regrete,
În minte, amintiri se desfrunzesc;
Când îmi zâmbești, speranțe înfloresc,
Iar când te-ncrunți, mă-nțeapă baionete.

 

De tine-n toamna asta mi-este seară,
Te-aștept să vii în orele târzii…
Mă cert cu zeii-n templele pustii
Căci mi-a ajuns iubirea o povară.

 

Mi-e toamnă și mi-e seară și mi-e noapte
Să hoinărim pierduți în munți de șoapte.

 

Poem scrijelit pe un perete al chiliei

Pustnic bătrân în chilia
propriului suflet,
la lumina amintirilor scrijelesc
în granitul destinului
șoaptele dorului de tine.
În rugăciuni interminabile te port,
icoană pictată pe cupola retinei…
Sfânt te voi iubi întotdeauna,
înger aducător de luminã,
acum,
și întreaga veșnicie.
Amin.

 

În caruselul pleoapei tale

Amețit,
mă agăț de balustrada unui vis
în caruselul pleoapei tale.
Airbag îmi este, transparentă, lacrima.
Verifică te rog din când în când
lanțul iubirii…
Flămândă,
rugina depărtării corodează.

 

Și mai învârte-mă odată,
între cer și pământ…
Și mai sprijineste-mi capul
cu un zâmbet…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

14 octombrie, 2018

Lasă un răspuns