Anatol COVALI: Un sanctuar

Un sanctuar

 

De ce regrete? O viaţă-ntreagă
am visat piscuri, fugind de văi.
M-am vrut roib mândru, nu o mârţoagă,
cale lactee, nu-nguste căi.

 

De ce tristeţe? Mi-am dorit anii
vibrînd în zâmbet, nu-n rece plâns,
că voi culege din holde stranii
roade bogate, cum am şi strâns.

 

Nu ! resemnării îi spun când torţă
mă simt adesea.Chiar rug aprins.
Cred cu tărie în a mea forţă,
căci nori de teamă nu au mai nins !

 

Cum să nu stărui? Spuneţi-mi rostul
ca-nvins de soartă să mă declar.
Nu o colibă mi-e adăpostul,
ci-un palat splendid. Un sanctuar !

————————————–

Anatol COVALI

București

26 octombrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Vieți nedefinite

Vieți nedefinite

 

Azi te văd cu păr zăpadă mi-ești necunoscut,
Treci pe prispa vieții mele-n timp nedefinit.
Vise grele bat la suflet, nu mai știu să lupt,
Iar icoana-n cioburi sparte, într-un dor zidit.

 

Frunze cad peste ierbare îmbrăcându-mi toamna.
Nori de fum își pierd cărarea către Dumnezeu,
Lacrimile-n timpuri smulse îmi acopăr rana
Și nasc florile minunii, flori din curcubeu.

 

Munții frunzele-mi despică și mă-nbracă-n toamnă,
Boabele de brumă dese nu-mi mai sunt blestem.
Dintr-un trunchi de stejar veșnic îmi cioplesc icoană,
Iau o ghindă, gata coaptă, și-o despic poem.

 

Trunchiul gros și fără viață, îl cuprind în palme,
Muzica de crengi trozninde , scurt fragment de jazz.
Tu, în umbra conștiinței, personaj din basme,
Greucean cu ochi de vultur, negru la obraz…

 

Căile se pierd spre iarnă, nu mai port iubiri,
In genunchi pe roi de stele, zac pe-o întrebare.
Unde zac iubiri uitate, merg spre răstigniri,
Sau la capătul de viață, suflă-n lumânare ?

 

Tu te treci ca umbra-n seară și te-ascunzi sub nor,
Punem barieră toamnei, zilelor sfârșite.
Doar o frunză mai vestește și se trece-n zbor,
Că pe aste căi trecut-au , vieți… nedefinite.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

24 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Drumeții (I)

Existența mea a fost dominată de sedentarism și de o încăpățânare în a urmă căile bătute.Mereu m-am întors la lucrurile și locurile cunoscute și verificate și întotdeauna am fost cel puțin șovăielnic ,dacă nu direct ostil, inovațiilor și încercărilor noi. O dimensiune cumva “aventuroasă” a dat existenței mele Larissa care este o natură mobilă și nomadă, dornică de nou. Oricum această dimensiune “aventuroasă”, ori măcar mai mobilă, pe care a adus-o Larissa în existența mea a fost de folos în a îmi largi enorm orizontul, a mă scoate din automatisme, din care unele erau autodistructive, a mă face mai tolerant și mai complet. Acest lucru a fost vizibil și în “drumețiile” mele.

Până la 18 -19 ani singurele drumuri pe care le-am făcut erau în București, dinspre și spre Puccini 4 (locuința părinților mei) și dinspre București și Borloveni (Valea Almăjului, Banat) unde era proprietatea strămoșilor mei materni. În ce privește “modelele” de drumețit atunci mi s-au alcătuit și lor le-am rămas fidel până în ziua de azi. (Este o altă dovadă că noțiunile fundamentale pe care le am sunt legate de Borloveni)

Plecările erau motiv de mare agitație. Se împachetau sumedenie de bagaje, pachete de alimente, etc. pentru o călătorie cu mulți copii și o ședere care urmă să dureze luni de zile. La gara se pleca devreme, frica de a “pierde” trenul era crescută la nivel de panică. Oricum atunci mi s-a alcătuit starea de agitație și elație, o stare pe care o am mereu înaintea fiecărei și oricărei călătorii.

Este o stare de teamă în amestec cu curiozitate,anticipație și bucurie. Este o condiție care durează mult. Începe încă din casă și se continuă pe durata drumului spre stația de plecare (gara și ulterior aeroport), apoi pe durata așteptării, când este diversificată de curiozitatea lacomă de a privi la cei din jur și la modul lor de comportament și chiar pe durata transportului. O scurtă perioada de relaxare în vremea transportului este apoi înlocuită de o nouă agitație privind sosirea, reaflarea bagajelor, transportul la destinație și instalarea în noul loc. În plus se mai adaugă o stare de tristețe pentru plecare și neliniște în ce privește sosirea la destinație și îndoială tardivă privind însuși rostul deplasării.

Ajuns la destinație întotdeauna prima reacție este una de “strângere de inima”. Noul loc este întotdeauna mai puțin frumos sau, în cel mai bun caz altfel decât mi-l cristalizasem în imaginație și deci o anume dezamăgire este prezenta. (Este și în asta semn că cele mai frumoase drumuri sunt cele interioare.)

La întoarcere toate stările emoționale se reluau în revers. Era tristețea plecării (însoțită și de împrejurarea că atunci se apropia Toamna, zilele deveneau mai scurte, zilele mai răcoroase, culoarea vegetației se schimba, fumul peste sat începea să fie coborât), agitația încă mai mare dinaintea plecării (se pleca cu o căruță trasă de cai încă fiind noapte, așteptarea trenului era încă mai încordată, căci stătea doar un minut în gara minuscule (Iablanița) de unde ne îmbarcam, oboseala era mai mare). La destinație șocul era neplăcut. În Puccini 4 era mereu agitație, dezordine și în plus sentimentul apăsător că începe un nou an școlar. (Poate din aceste cauze în anii bătrâneții prefer să am vacanțele Toamna. Îmi pare că timpul liber este mai lung căci Vara o asociez,fie și fals, cu “vacanța mare” din anii copilăriei.)

Prima drumeție în afară cercului tribal am făcut-o în 1967 în Maramureș.

La sfârșitul anului întâi de facultate studenții cu note bune începau să meargă pe șantiere arheologice. Prietenul și colegul Sergiu Iosipescu (descendent din boieri moldoveni, cu admirație pentru Grigore Vodă Ghyka, studios și pedant, cu duh de căutare și aventură științifică pe linia lui Gordon și Lettow Vorbek) m-a convins să alegem un șantier arheologic mai “excentric”, cercetare arheologică medievală în Maramureș.

Acolo de vreo doi ani începuse săpături arheologice sistematice Radu Popa, aflat la începutul unei cariere strălucite. El urmarea sistemul “reconstrucțiilor” regresive și în timp, reușea să prezinte realitatea românească din Transilvania medievală în toată complexitatea și frumusețea ei. Oricum atunci am făcut primul drum mai important în afară tribului Puccini 4.

Am călătorit destul de complicat. De la București la Vatra Dornei și apoi la Sighet. Intram într-un tărâm nou. Totul îmi părea misterios, țara mi se dezvăluia largă și generoasă. Oamenii îmi păreau mult mai accesibili decât îmi imaginasem (trăisem în totală izolare). Pe durata călătoriei Vatra Dornei-Sighet în compartiment am stat alături de doi țigani bătrâni. Unul din ei povestea, fără emoție, grozăviile deportării din vremea lui Antonescu. Detalii fioroase, de foamete și cruzime, alternau cu povestiri despre ospețe (gorbane) sardanapalice și aventuri erotice furtunoase.

În Maramureș am stat întâia dată în case țărănești, mâncând în “comun” și tot acolo am cunoscut-o pe Larissa Pușcașu și aproape instantaneu, ne-am atașat unul de altul pentru totdeauna. Firesc, fără ostentație, aș zice copilărește. Tot acolo m-am împrietenit strâns cu Mihnea Berindei și el student venit la săpături arheologice.

Apoi au urmat aproape an după an alte drumuri în țară legate tot de șantierele lui Radu Popa: în Bihor și pe Valea Mureșului. Cercetarea arheologică nu mă pasiona și în fond exuberanța pentru aflarea câte unui fragment ceramic ori moneda (care nu făceau decât să confirme informații scrise sau tradiții acceptate) îmi părea fără rost. Ceea ce mă fermeca era posibilitatea de a vorbi cu oameni “simpli” și faptul că descopeream că “simplitatea” lor este aparentă. Aflam substanța românească și ea mă fermeca. Era un sentiment ciudat. Aveam conștiința că descopeream un lucru esențial, de care depindea însăși existența mea. Un lucru pe care îl știam dar nu putusem să îl exprim. Mult mai târziu am aflat că mă întâlneam cu un mare, poate cel mai de seama adevăr, ’dacă nu m-ai fi știut, nici nu m-ai fi căutat”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

25 octombrie, 2018

Silvia BODEA SĂLĂJAN: C’est le temps

C’est le temps

 

C’est le temps
Où tu accomplis mon rêve
C’est l’endroit
C’est le paradis
C’est l’endroit
Et maintenant c’est le moment
D’accomplir ensemble
Le présent
C’est l’heure
Où tu m’appelles continuellement
C’est le temps
C’est moi la réponse
C’est l’amour
Perdu pour toujours
Je vis ma vie ainsi
Comprends je t’en prie

———————————

Silvia BODEA SĂLĂJAN
25 octombrie, 2o18

(traducere Anca Turcu)

George POTIRNICHE: Edenul pasiunii

Edenul pasiunii

 

Vreau să-ți muşc din ochi tăcerea într-o clipă de plăcere
să-auzim cum cântă vântul dălțuindu-te-n iubire,
Delirând secunda nopții în cuvinte efemere
impregnat de un deliciu…gust suav de fericire !

 

Cu o foame vlăguită tremură pe buze chinul
croşetezi secunda clipei ca tsunami în ocean,
Ancorată -n coapsa lunii sânii dănțuie festinul
rătăcită-n Eden,prinsă-n lava de vulcan.

 

Puls aritmic,țipă-n vene…te sfârşeşti în absolut
contopită-n început te ascunzi după un spasm,
Dezgoliți de fantezie mă topeşti într-un sărut
prinşi în lanțul desfățării ne trezim ca dintr-un basm.

——————————-

George POTIRNICHE

25 octombrie, 2018

Maria HOTEA: Poesis

Te voi da uitării

 

Să-ți cerșesc iubirea este în zadar,
În suflet îmi plouă și e toamna iar
Privesc cum pe cer norii gri aleargă,
Ai plecat dar dorul nu vrea să înțeleagă!

 

N-am să te mai chem că și altă dată,
Când ți-am dăruit iubirea-mi curată
Mă întreb de ce ai vrea să mai revii ?
Doar să-mi răscolești amintiri târzii!

 

Mi-ai lăsat în clipe lacrimă durerii
Și-ai plecat tăcut în pragu-înserării
Glasul meu pierdut n-ai vrut să-l auzi,
Nici să privești ochii ce-mi erau confuzi.

 

Pașii tăi în noapte parcă-i mai aud,
Pernă doar cu lacrimi încă o mai ud
Vreau să uit durerea,chinul de început,
Chiar și clipă-n care eu te-am cunoscut.

 

Am să uit parfumul florilor de vara,
Care l-am simțit chiar în prima seară
Prin lanuri de maci te voi da uitării,
Soarta-mi va zâmbi privind largul zării!

 

De dorul clipelor frumoase

 

Am plâns de dorul clipelor frumoase,
Ce au rămas acum în vagile-amintiri
E toamna pe sfârșite și zile-s noroase,
Tristețea e stăpână a unei mari iubiri.

Continue reading „Maria HOTEA: Poesis” →

Anatol COVALI: Stoluri

Stoluri

 

La-nceput numai stoluri de vise,
bucurii ce ţin sufletul treaz,
când iubirea culege narcise
dintr-o inimă-arzând în extaz.

 

Mai apoi mii de gânduri în stoluri
ce-şi fac cuiburi în sufletul plin
de noroaie, dar şi de pârjoluri
care-n grabă cenuşă devin.

 

Deodată ţi-e inima tristă
când priveşte ai vieţii cocori
părăsind un trecut ce există
doar în scrumul întâilor zori.

 

Şi vin clipe. Nu stoluri, ci una
câte una, speriate că văd
că şi-n sufletul tău e furtuna
care-n inimă face prăpăd.

————————————–

Anatol COVALI

București

25 octombrie, 2018

Mariana Zorița TURDA: În lumea ta…cine sunt eu ?

În lumea ta…cine sunt eu ?

 

În lumea ta…cine sunt eu?
Oi fi o stea care lucește
Într-o noapte când ceru-i senin ?
Oi fi o floare cu parfum de iubire
Un roșu trandafir ?

 

Cine sunt eu în visu-ți liniștit,
Atunci când lumea doarme ?
Sunt suflet viu…
Sau sărutul ce respiră ?
Cine ? Spune-mi inima ce-ți zice ?
Eu cine sunt în lumea ta
Când ferestrele deschizi,
Când vântul te îmbracă
Cu aer rece de octombrie?
Și când te uiți pe cer,
Îți amintești tu chipul meu …
Cu privirea ca de stele ?
As vrea să-ți fiu tabloul fermecat, dar…
În lumea ta aș vrea să știu,
Eu cine sunt ?

 

Tu ? Cine ești ?
Ești steaua mea,
Ești tot ce lumea are!
Ești răsărit și ești apus,
Ești visul meu,
Ești inima ce-mi bate !
Mai ești iubirea ce-mi vorbește!
Ești flacăra care mă arde!
Ești octombrie în tot și-n toate,
Ești univers în lumea mea
Și frunza care cade
Și vântul care bate !
Ești amintiri și viitor,
Ești leacul la durere,
Ești toate astea și mai mult,
Ești lumea mea,
Ești un tumult de sentimente !

——————————-

Mariana Zorița TURDA

25 octombrie, 2018

 

Silvia URLIH: Pe-aceeași alee

PE-ACEEAȘI ALEE

 

Când mă privești,
mă-mbracă cerul
cu-albastrul lui imens,
când îmi vorbești,
îmi cântă-n cor pădurea
și-n verde
mă pictează,
când îmi asculți tăcerea,
cuvintele se împletesc
și urcă-n univers,
când îmi privești privirea,
lumina ei te ia în brațe
și dansează.

 

Când
te gândești la mine,
gândirea ta
îmi mângâie apusul,
când
razele de soare
le-nmănunchezi în azalee,
pare c-ai fi cu mine,
îți simt prezența și
îți aud nespusul,
parcă-am porni îmbrățișați
pe-aceeași
unică alee.

—————————

Silvia URLIH

25 octombrie, 2018

Doina Constanța SPILCA: Freamăt liric

Hău

 

Aici …
e zbatere
în tainic colț de geană.

Acolo …
aproape de departe,
viforniță-i pe stea?

 

Ieri, doi

 

Ieri …
urzeam azuriul
în doi,
urzeală cu lin,
urzeală cu noduri,
dar …
în doi.
Țeseam
ciocârlii irizânde,
dar …
și
cucuvele orbecăind
în amiezi.

Azi …
războiul singuratic,
dezlânat,
țese șchiop,
sângerând dintr-o rână
nouri în griuri
peste sorii cei reci.

 

Frunza

 

Frunză împovărată
de răuri din râuri vâltorite,
de zâmbete în mască grimasă,
de iubire în pumnal pe la spate,
de schismă frățească,
de amară palavră.

 

Frunză
înfiorat suspinândă
spre focul iernatic,
geruind purificator
spre învierea
în candidul vernal.

——————————–

Doina Constanța SPILCA

Timișoara

26 octombrie, 2018