La întâmplare

 

La întâmplare: Les Litanies de Satan, Rugăciunea unui dac, I limoni. Noica mă întreabă: ce trebuia ocolul Baudelaire pentru a ajunge la Eminescu? Stăniloae, în manuscris: Eminescu e prea sus pentru poporul român, reprezentativ e Coșbuc. Eliade a salutat pulicarea Luceafărului în sanscrită. Montale, dacă crede în Dumnezeu: e o problemă personală. Iar poetul va fi fiind o problemă personală a lui Dumnezeu? Să vedem la Eminescu.

          „Sunt doua mii de ani aproape de cand ea (Evanghelia) a ridicat popoare din intuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Buddha, viata lui Socrate si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, desi asemanatoare cu invatamintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca Evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului nazarinean a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrate a baut paharul de venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a Antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima mielului simtitor si, in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la tata-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane”. („Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881.)

… „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă”

… „În toţi timpii un model de toleranţă religioasă”

… „Biserica este mama neamului românesc”

… Hai să ne călugarim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi.

… „Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu.”

… „Moralitatea este pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup!”

…  „nationalismul este un semn rau la un popor.”

… „Intreaga viata omeneasca este o viata a lucrului”

… „De aproape doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, iar noi ne sfasiem…”

          În revista Luceafărul (20.09.1999), erau listate printre operele de inspirație religioasă ale lui Eminescu: … Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est, Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune, Melancolie, O, chilia mea sărmana etc..

          În studiul său Creștinismul lui Eminescu, Nichifor Crainic se referă, de predilecție la cele părăsite în etc., întâi și întâi: „Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.”…”Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi.”

          La Kalidasa, în Kumarasambhava, Ardhanariswara – jumătate femeie (jumătate) dumnezeu – este alcătuirea împreună a lui Shiva și Parvati, care-i devine soție, în urma uciderii și învierii lui Kama – Cupidon.

           Crainic nu face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei – De e sens într-asta, e-ntors și ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu – opusul măreției îngerului îndrăgostit, ca-n biblie, de o pământeană.  În poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est, ar fi vădită credința în supraviețuirea sufletului. În Cu mâne zilele-ți adaogi, Crăiasa dulcii dimineți transformă moartea într-o părere, „un vistiernic de vieți”. Încheierea hermeneuticii poetice a lui Crainic: „Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.”

          Un Eminescu între Baudelaire și Tagore am prezentat și noi în lucrarea de licență Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga (1966), Baudelaire și poeții români – Corespondențe ale spiritului poetic (1973), Sanskritikon, incuzând Cosmologia lui Eminescu între Veda și Edda (2002), Mantra Eminescu (2011) etc.

„Recunoaşterea”, la Eminescu şi Kalidasa

„Recunoaşterea” este un termen de specialitate şi am să-l prezint ca scriitor. Nu neapărat pentru distracţie, dar voi face caz de concept şi de metodologie pentru că este totuşi ora 16⁰⁰ şi pentru că vreau într-un fel să ne relaxăm discutând lucrurile astea. Am petrecut câţiva ani în India şi aş vrea să împărtăşesc din experienţa respectivă, cercetând „recunoaşterea”. Dumneavoastră aveţi auzind termenul acesta anumite reprezentări de specialitate, de la microbiologie la criminalistică. Avem propria percepţie a recunoaşterii.

Aşadar, am convenit să ne limităm la Kalidasa şi la Eminescu. Dintr-un anumit punct de vedere, eu sunt avantajat de aceste delimitări. E vorba de cel mai mare poet sanscrit, o limbă moartă, dar o limbă sfântă şi, dacă e sfântă, creşte. Sir William Jhons – prima  mare autoritate modernă în descoperirea Indiei pentru europeni – , l-a numit pe Kalidasa „ Shakespeare al Indiei”. Pe atunci, India era „Perla Coroanei” şi se spunea în Anglia: „Putem pierde India, „Perla Coroanei”, dar nu-l putem pierde pe Shakespeare”. La ora asta India nu numai că nu e pierdută, dar înseamnă cumva mai mult decât Anglia, este a opta ţară a lumii şi este în acelaşi club select al ţărilor mari, cu Anglia. Indienii spun acum că Shakespeare este un „Kalidasa al Angliei” sau al Europei.

Vorbim despre un autor care pentru India, dar şi pentru America, este ceea ce este Shakespeare pentru europeni.

Aveam de gând să intru direct în subiect şi ca să salvez timpul, şi totuşi o să fac câteva consideraţii în legătură cu conceptul de „recunoaştere”. În ce mă priveşte, eu am fost opt ani în India între ‘77 – ’84, 02-03, şi am avut preocupări în legătură cu „Vedele”, am tradus atunci şi „Meghaduta”/„Norul vestitor” de Kalidasa. Fiind de netradus, totuşi, poate reprezenta, cum v-am spus, „geniul limbii sanscrite”. „Abijnana” este termenul sanscrit pentru recunoaştere, „abhi” e prefixul şi „jnana” e „cunoaştere”, care este cunoaşterea supremă, cunoaşterea sacră, naşterea lui Brahma.

„Abhijnana” reprezintă un domeniu masiv pentru filologi.

Piesa nu se numeşte simplu „Sakuntala” ci este cunoscută ca „Abijnana Sakuntala”, recunoaşterea Sacuntalei. Dacă vă uitaţi pe Internet la „abijnana”, veţi găsi „abijnana sacuntala”. Asta înseamnă că termenul care nu e un termen neimportant în sanscrită a devenit important prin această creaţie a unui autor, a lui Kalidasa.

Aş face o comparaţie, pentru cei care iubesc literatura, cu termenul grecesc „tragedia”, care înseamnă şi descoperire şi cunoaştere. Prima oară este cunoaştere, iar a doua oară, respectiv „anagnoresis”, este termen fundamental ca şi „catharsis” ca şi „peripeteia”/răsturnarea sorţii, în definirea tragediei de către Aristotel. Termenul este mai apropiat de sensul indian şi comparaţia cu „abijnana” ar putea  să ofere destule surprize.

De exemplu, „anagnoresis” este definitorie pentru tragedie. „Abijnana Sakuntala” este o piesă în şapte acte care nu este o tragedie. Nici măcar o dramă, am putea spune în termenii noştri, este o „kavia”, o piesă literară. De fapt o  „natya” acesta este termenul pentru dramă în sanscrită. „Natya” este o mare disciplină în sanscrită, o mare ştiinţă. O mare artă şi care poate fi pusă în paralelă cu poetica lui Aristotel. Şi aici era un lucru serios, tragedia care este definitorie pentru Europa şi esenţială – una dintre creaţiile majore ale omenirii – nu se aplică la indieni. Pentru că tragedia presupune şi moarte.

La indieni, moartea nu este relevantă. Moartea este o soluţie acceptată şi mai ales fiind urmată de o nouă naştere, o renaştere, presupune o altă viaţă, un alt chin. Aşadar, tragedia nu există. Nu e un concept care să fie atât de puternic, atât de înalt, de înălţător, de măreţ, de extraordinar şi care să dea preţul vieţii, de fapt şi misterul vieţii. Asta în legătură cu termenul pe care aş vrea să-l reţinem. Adică şi că „recunoaşterea” şi „abijnana” se apropie de „anagnoresis”.

Piesa lui Kalidasa este cunoscută prin traducerea lui George Coşbuc, care este primul din traducătorii din germană. Eusebiu Camilar a tradus-o din franceză. Din sanscrită nu s-a tradus încă. Eu am tradus din sanscrită   poemul lui Kalidasa „Meghaduta”/„Norul vestitor”, în care apare tema recunoaşterii.

Eroul, un semizeu Yaksha, este exilat de Kubera, zeul bogăţiei, în munţi, în Himalaya, şi trebuie să trimită veste de iubire şi jale soţiei sale, şi atunci încredinţează mesajul norului. Cum o va recunoaşte norul pe soţia lui reiese din felul cum i-o descrie folosind lianele pentru părul ei, ochii căprioarelor pentru ochii ei şi aşa mai departe. Este una dintre cele mai frumoase descrieri simbolice, lirice, a relaţiilor de iubire.

Eu am mai tradus tot din sanscrită, parţial, chiar în cartea asta „Tangoul tigrului” din „Kumarasambhava”/Naşterea Feciorului, naşterea copilului lui Shiva şi al soţiei sale Parvati. La cererea consiliului zeilor, lui Brahma trebuia să i se nască un fiu mai puternic, care era mai presus decât ceilalţi zei. În realitate, celebrarea acestei naşteri, care este mitologică şi mistică – o să aduc nişte exemplificări – este evocată în această piesă.

Şapte sunt piesele lui Kalidasa păstrate, dar cea mai renumită într-adevăr este „Sakuntala”. Sakuntala este fata unei fiinţe celeste, a unei nimfe – o numim noi, şi aşa o numesc şi traducătorii – şi a unui pustnic. Acest pustnic, gelozit de zei pentru puterea concentrării lui în rugăciune, este supus unei tentaţii din partea lor prin trimiterea acestei nimfe, care devine mama Sakuntalei. Sakuntala este crescută în pădure în schitul acestui pustnic, acestui preot hindus – pandit.

Acesta este subiectul din „Mahabharata”. Este un subiect fundamental pentru India, pentru înţelegerea ei. Este povestea de dragoste a regelui Dushyanta, care, mergând la vânătoare, întâlneşte o foarte frumoasă femeie, în persoana Sakuntalei, cu ochi de gazelă  – şi toate aceste unice epitete şi poetizări din Kalidasa sunt specifice pentru poezia sanscrită în general.

Îndrăgostirea lui pe parcursul vânătorii se aseamănă cu sentimentul din colindele româneşti. Fapt e că povestea spune că regele se va căsători cu Sakuntala.

Există cel puţin cinciconcepte fundamentale, în vechea Indie sanscrită, despre căsătorie. Cel mai cunoscut rit de căsătorie, „gandharva”, constă în înţelegerea dintre cei doi parteneri.

Eroul nu-şi dezvăluie identitatea ca rege, şi nici ea că ar fi o fiinţă celestă, ci îi spune că este fata crescută în pădure. Fapt e că regele o ia de nevastă, plecând singur la palat înapoi.

La indieni, poligamia era admisă, ca şi în Grecia Antică.

Regele avea soţiile lui, dar nu avea nici un copil. Asta este foarte important. Deci am zis „abijnana”, am zis „anagnoresis”, dar acum vă amintesc faptul că acest copil este subiectul recunoaşterii, nu al paternităţii neapărat şi deci nu intrăm în chestiunile realiste ci intrăm într-o anumită viziune a acelei lumi sanscrite care este foarte sus, mistică, dar şi foarte pământească. Şi omenească.

Regele uită de Sakuntala. Are o amnezie. Este o imagine literară celebră şi întoarsă pe toate feţele.

În realitate, Sakuntala nu i-a dat tot respectul unui alt „pandit”, vecin cu tatăl ei adoptiv şi – pustnicul murise între timp -, pentru că nu l-a respectat, el o blesteamă pe Sakuntala în aşa fel încât să fie uitată.

Sunt versiuni şi interpretări cum că regele o uitase înainte de a fi blestemată.

Acum există o concurenţă între formule dramatice şi religioase. Ea naşte copilul. Merge cu copilul la palat, este respinsă, nerecunoscută, neprimită de soţ. Ea îl face ingrat. Între timp, când ea este respinsă, un pescar prinde un peşte, cum se întâmplă în literatură. Şi găseşte în burta peştelui, inelul, pe care i-l dăduse regele şi ea nemaiavându-l n-a mai cunoscut-o. Ea îl pierduse, îl scăpase în apă, dar uite că peştele l-a găsit. Eu povestesc puţin amuzant, nu e aşa de amuzant, acesta este atât de des invocatul motiv al peştelui care înghite un inel şi îl găseşte un pescar norocos şi îşi pune nişte dorinţe.

Se găseşte şi în această piesă, ca şi în alte piese ale lui Calidasa şi în basmele indiene.

Se spune că 90% din motivele epice din toată lumea şi-ar avea originea în epica indiană.

Văzând inelul îi vine şi memoria, o mai şi crede că a văzut-o şi o recunoaşte. Finalul reprezintă iubirea cu uitare. Urmează naşterea copilului. Acest copil a fost Bharata. Numele Indiei este Bharat. Deci numele Indiei vine de la copilul Sakuntalei cu Dushyanta, cu regele fondator, marele rege, unificatorul, cel care a făcut India, care seamănă cu ceea ce reprezintă pentru chinezi „Shun”.

Pe scurt, spunând lucrurile astea, povestindu-vă piesa într-un fel, am vrut să subliniez că această recunoaştere este una chiar ca la o instanţă, în care însuşi regele este şi detectivul, dar este şi făptuitorul. Cam aşa este şi Dushyanta, cel care, nerecunoscând-o, o respinge şi face un act de justiţie ca pe urmă el însuşi să fie vinovatul.

Eu aş vrea să rămân mai ales la această situaţie a iubirii condiţionate de naşterea unui copil, care nu este aceeaşi lucru ca în cultura europeană. Aici aproape că iubirea respingea copilul. Nu că era o iubire sterilă, dar copilul era o materializare, aproape o urâţire a iubirii. Exagerez, fapt e că la Kalidasa iubirea înseamnă naşterea copilului fondator, cum ar veni în cazul Indiei, dar nu numai neapărat fondator.

Există o mare dragoste a lui Mihai Eminescu pentru Kalidasa, pentru opera lui, pentru Sakuntala. Comparaţia a făcut-o Amita Bhose în legătură cu „Venere şi Madonă” sau „Înger şi Demon”, ea a mers pe nişte comparaţii mistice.

Kalidasa s-a închinat lui Shiva, Shiva este distrugerea, Shiva este zeul dansului, care dansând distruge şi recreează lumea. Distrugerea lumii nu înseamnă Apocalipsa, înseamnă că, paralel, se reface, e o distrugere ca o creaţie, e o formă a creaţiei. Distrugerea lui înseamnă şi distrugerea credinţei şi creearea ei într-o nouă formă.

Aici apare referirea la Eminescu. Amita Bhose face o hermeneutică a operelor lui Eminescu foarte faimoase, inspirate din „Vede”, începând cu „Scrisoarea I”, cu trimitere la facerea lumii, geneza preluată din „Imnul originii” din Rigveda. Chiar „Luceafărul” are legătură cu operele sanscrite.

Continue reading „George ANCA: Eminescu la interne” →