Claudia BOTA: Stejarii lui Ștefan

Stejarii lui Ștefan 

 

Linii verticale se ridică de la Onești către cer,

Sunt Stejarii lui Ștefan care nicicând nu pier,

Spațiul sacru din oraș sălășluiește-n lumină,

Sculptorul Paul Vasilescu a prins a vieții cunună.

 

Sfinte Ștefan, Domnitor Mare al Moldovei,

Ocrotește-ne de sus de năvălirea hoardei,

Piară dușmanii din pământul nostru străbun,

Fie-ți milă de noi, că tu ești drept și bun.

 

Măria-Ta, clopotele bat azi pentru tine,

Iar preoții în altar rămân în rugăciune,

Copile, această statuie e o mărturie vie!

Ca fiii noștri să știe că ce-i stejar, stejar la cer se suie.

———————————

Claudia BOTA

24 martie 2019

Monah IUSTIN T.: Unde ne găseşte Iubirea

Păi… Iubirea nu ne poate găsi decât în locul în care ne-am pierdut.
Dar ne e frică să „ne lăsăm” pierduţi.
Căci a spune „mă simt pierdut” înseamnă de fapt, a trimite pentru întâia oară coordonatele către El… A face loc iubirii lui Dumnezeu să ne găsească.
A spune „nu ştiu cine sunt” ne „localizează” iarăşi pe harta Iubirii Lui. Paradoxal.
A spune „nu-mi înţeleg viaţa” e un mod smerit de a chema asupra noastră o latitudine şi o longitudine. De nicăieri, ca fiul risipitor.
Şi tot aşa până când nu vom iubi păcatul, ci însăşi „starea” ne a ne simţi pierduţi, şi „presimţirea” de a fi găsiţi de Iubirea lui Dumnezeu. Acea „stare” minunată a inimii la care vom vrea mereu să ne întoarcem… Nu să păcătuim, ci să ne simţim din nou „pierduţi” (cu păcate sau fără). Sunt două lucruri total diferite.
S-ar putea să facem lucruri bune şi să nu fim prea păcătoşi. Ceea ce e bine. Ca premisă. Dar dacă nu gustăm din starea de a ne simţi „pierduţi”, s-ar putea să trecem pe alte poteci decât cele ale Fericirii.
Bucuria unei noi înţelegeri!

P. Iustin

 

Unde ne găseşte Iubirea

Ce simplu să te găsească Iubirea.
Doar să te opreşti şi să fii
undeva.

Adică chiar
să te fi pierdut
într-un loc de unde să poţi să spui
sunt undeva.

Ba chiar
să cauţi un loc
să nu ştii unde te afli
ca să nu poţi fi decât precis
undeva.

Şi o!, să frămânţi bucuria
că Iubirea nu te-ar fi găsit niciodată
dacă nu te-ai fi lăsat pierdut
în acel loc unde eşti, pentru întâia oară, cu adevărat,
undeva.

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

24 martie 2019

Florin-Cezar CĂLIN: Versuri de dragoste

Destinul tău de-a fi femeie…

 

– Iar îmi joacă orizontul, festa re-ncarnării tale!,

… ne-amorțește noaptea pașii înspre desele solstiții.

râcâi bruma de concluzii, în absențe neletale,

… sau iluzii nenăscute … din placente cu soluții.

”- Tu n-auzi urlând șacalii Luna noastră peste lacuri?”.

… sau cum cetini se desfac când ne pierdem urma-n ere?.

imposibila ta nuntă … poate să dureze veacuri!,

… până vine tot Infernul, ce-l deții … la Înviere.

– Aruncăm ca pe grenade, stelele, peste orgolii!,

(urși flămânzi pornesc să guste plânsul nostru de martiri).

… mă tot bântui cu sărutu-ți … prelucrat în teritorii,

sau mă sperii că iubirea … spintecă din nou trăiri.

 

Noi la polii existenței … am ucis copii de sânge,

… să uităm de tragedia sfinților ce-am răstignit.

(din ofranda cea păgână care și acuma plânge),

fuge bezna ignoranței … spre albastrul Infinit.

Fuga ta cu dânsa-n brațe și cu soarele-n priviri,

(e dovada că din noapte se va face totuși ziuă!).

… când discipolii speranței (pe moment) și-or aminti,

că iubirea ta diurnă nu va ”bate apa-n piuă!”.

 

Parfum de femeie în fumul de țigară…

 

Am vrut să mă sinucid … să mă-mpart cu restul lumii,

… dar m-ai dat, cu împrumut, (pentr-o zi) la toți ”nebunii”.

și muribund, în felul meu, ți-am împărtășit păcate!,

până moartea (ce soprană!) m-a ”lucrat” fin … pe la spate.

În morminte, pe la tâmple, m-a ”iubit” … cam până ieri,

(răstignindu-mă vremelnic între sute de plăceri!…).

arătându-mi cum mai moare … uneori și … nemurirea,

rămânând să divorțeze (de parfumul tău), iubirea.

 

”- Te-am iubit femeie nudă, eu și toți ”nebunii” mei!”,

… ce te-au adorat o vreme … până au ”ieșit scântei”.

când tu mi-ai vândut chiar rana, făcută de lacrimi scurse,

… pe obrazul sideral … căci iubirea sa … murise.

N-am scăpat (nicicum) de ”palma” ce mi-a dat-o Dumnezeu,

(mi-era bine lângă tine chiar de nu era … mereu!).

acum ”zac” în conștiința muzelor ce văd că-s moarte,

împărțind trufia lumii (zilnic), dar fără … dreptate.

 

Eu îndur chiar de milenii, dragostea … întradevăr!,

… soarele cum naște ziua … pregătindu-se de-amor.

dar tu ai făcut în mine, răni … pe care le-ai vândut,

sau mai grav, le-ai dat pe gratis (nu știi cui) … cu împrumut.

Simt parfumu-ți de femeie (oare pentru-a câta oară!),

… în secundele divine … chiar și-n fumul de țigară.

Nu mai știu ce este viața fără toți ”nebunii” mei…

… ce-au scăpat lumea, din palmă, înjurând de dumnezei.

Am vrut să mă sinucid … să mă-mpart cu restul lumii,

… dar m-ai dat, cu împrumut, ( pentr-o zi) la toți ”nebunii”.

și muribund, în felul meu, ți-am împărtășit păcate!,

până moartea (ce soprană!) m-a ”lucrat” fin … pe la spate.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

24 martie 2019

 

 

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Poesis

Satul de basm                                                            

 

A fost odată ca -n poveşti,

Un loc de vis şi-un suflet de copil,

Unde iubirea vieţuia în orice colţişor,

Şi două inimi sfinte l-aşteptau cu dor.

 

Iar dimineaţa, prin ogradă,

Copilul fugărea purceii, îi punea în cadă,

Când toţi mergeau pe deal la vie,

Se răzvrătea cu puii pe câmpie.

 

Apoi, din nou ce fericire,

Când îşi julea genunchii în neştire,

Cu prietenii când se juca pe cale,

Şi inima-i zburda de bucurie, înspre soare.

 

Şi seara, când căpriţele veneau acasă,

Şi toţi ieşeau la poartă şi pe cale,

Se răspândea şi bunătatea pe la masă,

Când noaptea se lăsa încet, prin vii, peste izvoare.

 

Dar într-o zii pe-acel copil l-a părăsit norocul,

În lacrimi prigonit de-al lui destin, de un sarcasm,

Un suflet de copil rămas acolo, pe hotare,

Priveşte încă înspre soare, în satul lui de basm.

Cuvânt Dumnezeiesc numit ‘acasă’

 

Cândva era un loc pe-acest pământ,

Unde totul avea un rost, totul era sfânt,

Unde o rugăciune se rostea la masă,

Şi-un cuvânt Dumnezeiesc, numit ‘acasă.’

 

Unde domnea în legea firii şi dreptatea,

Şi-n vremuri grele, în fraţie, pietatea,

Şi când era vre-un ger şi când era ninsoare,

Oamenii îşi păstrau în suflet soare şi candoare.

 

Cândva, a fost un sat cu inimi calde,

Unde părinţii mai rosteau balade,

Printre copaci de argint, c-un glas fragil,

Se plimba senin un suflet de copil.

 

Cândva, a fost un sat unde a domnit cartea,

Unde copii au învăţat ce este cinstea, demnitatea!

Şi s-au mândrit cu Horea, Cloşca şi Crişan,

Şi cu umorul neîntrecut de ardelean.

 

Acolo unde au trăit în Munţii Apuseni,

Şi moşii şi strămoşii, atâţi viteji oşteni,

Acolo, azi un suflet de copil îndurerat mai iasă,

Printre livezi mai caută cu dor o inimă frumoasă,

Şi acel cuvânt dumnezeiesc, numit ‘acasă’.

————————————-

Anisoara Laura MUSTEȚIU

Sydney, Australia

24 martie 2019

 

Corneliu NEAGU: La margini de vis

LA MARGINI DE VIS

 

Mă-ntorc peste vreme cu gândul-napoi

și zeci de-amintiri mă-asaltează deodată

cu mii de regrete vorbind despre noi

în triste romanțe, pe-o harpă stricată.

Romanțele-ajung dintr-un vechi labirint,

trecând prin ferestra cu geamuri ovale,

evocă licornul cu frâu de argint

venit din trecut să te-aducă agale.

Cad frunze-n fereastră, venite pe rând,

e toamnă târzie și parcă, de-afară,

se-aude licornul sosind nechezând

cu brâuri de foc aruncate pe nară.

Sau poate-i doar vântul ajuns din trecut

la ușa închisă, cândva într-o toamnă,

cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut

lăsat de uitarea ce-avea să se-aștearnă.

Te-aștept la fereastră s-apari din neant

la margini de vis să te văd împăcată,

din harpă un ultim acord consonant

să-mi spună că n-o să mai pleci niciodată.

————————————

Corneliu NEAGU

24 martie 2019

 

Simon JACK: Versuri

Cuvântul

 

Cuvântul este fructul arborelui
ce nu se vede cu ochiul liber,
il poți auzi numai, atunci când îi dau
frunzele, când înflorește în alți arbori
care se văd în auzul ramurilor lui,
chiar dacă-si are rădăcina în țărână
el se ridică în aer ca să poată despica
cerul în mii de culori,
in fapt cuvântul este un imens pătrat
negru (sau poate incolor),
ca o pânză de proiecție în fața căreia
suntem spectatori neplătitori,
filmul ce urmează să vizionăm e un fel
de lung metraj si se vede cu urechea
auzul e regizor si scenarist,
mâna poate rupe cuvântul
să-l facă aripă ori foame de pâine
nedospită, cuvântul e o cale spre Dumnezeu
un miracol cu care stăpânești
peste necuvantatoare,
un mausoleu unde ne-ngropăm tăcerea
de la născare,
o lumânare ce va arde si după noi
ca să vedem drumul reîntoarcerii când
ne vom rescrie din nou în arbori
ce nu se văd,dar se aud în coruri luminate
de rechemare! …

 

Mersul pe apă

 

Mersul pe apă
șchioapata surdina unui orfeu
ce leapădă în maluri cărări de elefanți
si fluturi pe arama unui puseu
de înviere, milos si-atat de straniu
pe umeri de talanți,
o fiară cu trei nimburi învață alfabetul
scris în smochini ce ard în corturi
de lumină, un decalog se-arata
seninului din umbre,
si mersul meu pe ape cu talpa unui
jude, se face piatră seacă
în gândul morții mele, alunecând
la fund.

 

Vacuum

 

Până dimineața următoare
umbra desenată cu acuarela nopții
va dispare-n ceasornicul de sub borduri,
rămâne din ea poate o voce
cu colțuri pătrate,
Continue reading „Simon JACK: Versuri”

Daniela TOMA: Poeme

*

începusem să-mi văd tot mai des oglinda incomodă,

parcă devenise dintr-o dată prietenă cu năluca

pantofilor mei vechi

 

de fapt, cred că se simţea în largul ei doar cu o seară fado

ce-i umplea corpul cu răgaz

 

undeva, dezordinea, pătată cu paşi,

adormise cu un nod marinăresc în gât

 

ca în transă, cârpele s-au amestecat între ele

sub atenta supraveghere a înţelepciunii de pe stoc

cam fâstâcită şi alungată într-un târziu

cu mişcări bruşte către nord

 

una dintre năluci se aşeză amuzată între mine

şi cele două puncte roşii,

mi-a zis că urma să plece în Germania,

în voiaj de nuntă

de aceea, şi-a aruncat de la balcon grădina,

curtea din spate şi pragul de dragoste

 

vai, câte lucruri!

dar tu, tu de ce nu mi-ai adus un cadou?

 

eii, haide că nu mi-e frică de tine!

putem dansa,

sâmbăta, casa mea e întotdeauna goală

 

*

cu puţin noroc, nordul pe care nu-l mai am

va fi liber măcar la un capăt

fără ca eu să mărturisesc cum a luat-o înaintea mersului meu

şi cum s-a pierdut în mine uşor dezumanizat,

părând un fals pe lângă neînţelesul lumii

 

poate de aceea linia de start nu mai ia în serios strategiile cu riduri,

jocurile de dame, surcele şi mărgele,

dezmiardă doar orchestra de datorii în adâncul ligheanului

 

sunt mai devreme pe cealaltă parte maturizată la rece,

bătrâna coborâre adoarme tot în sala de aşteptare,

are gust de lapte şi a încremenit la distribuţia de ştiri

într-un poate absurd şi absent

 

fără niciun chef  îmi scutur trupul de umbre

şi mă adăpostesc într-un restaurant unde se găteşte iepure

 

*

îmi imaginez aerul ca pe un individ în carne şi oase,
un mecanism care se învârteşte creându-se continuu tot pe el

uneori îmi deformează umerii, somnul capătă gratuit cearcăne

pe care le stropesc cu un fond de ten muzical
şi dau cu ele de toţi pereţii
uite, aşa ca să se se vadă ochii între ei cum se bucură

adesea mă îmbrăţişez cu individul ăsta în carne şi oase,
îl strâng la piept ca pe un ziar vechi, fac rost de un pian

şi-i promit că ne vom desena albaştri şi inspiraţi
în timpul somnului

dar totdeauna soseşte pe neaşteptate treişpele de roşu ca să urle
de parcă pisica mea n-ar fi a mea şi colivia care plânge

ar semănă cu o funie ce mă urmăreşte în detaliile cele mai mici ale frunţii

tu umpli şapte pahare cu lăutari,
le îndeşi vioara sub piele şi astepţi mult şi bine
să înceapă nunta de năluci când aerul înfierbântat loveşte
cu copita

are cineva de pe aici o rochie roşie cât mai tulbure

sau aştept noaptea să mă mărit în pielea goală?

–––––––––––-

Daniela TOMA

23 martie 2019

(poeme din volumul care va merge curând la tipar, Nunta nălucilor de hârtie)

 

Dorel SCHOR: Sana Farah Bishara – Frumusețe și adâncime în sculptură

O sculptura în bronz a unei păsări maiestoase străjuieşte un spaţiu privilegiat de la judecătoria din Ierusalim. Sculptura sugerează stabilitate, justeţe şi dreptate. Este opera sculptoriţei Sana Farah Bishara, pe care am cunoscut-o nu de mult, cu prilejul unei mari expoziţii din Tel Aviv la care erau expuse nu mai puţin de 700 de lucrări de arta plastică şi la care participau aproape tot atâţia creatori.

 

   Sana s-a născut în oraşul Nazareth şi a învăţat în Haifa la Academia de desen, apoi la Universitate, obţinând titlul în arte fine, sociologie şi apoi în muzeologie. A predat pictura şi arta ceramicii în şcoli şi în centre comunitare, a lucrat ca director din partea muzeului Iancu – Dada din Ein Hod la un proiect de educaţie prin artă în şcolili arabe. Este membră în Asociaţia pictorilor şi sculptorilor din Haifa şi din nord.

 

 

   Sculpturile Sanei Farah Bishara au nu numai frumuseţe şi adâncime, ele se evidenţiază prin graţia mişcării şi surprinzătorul echilibru între materie şi spaţiu. Din amestecul firesc dintre realism şi abstract rezultă o reprezentare figurativă a realităţii, unitatea dintre sensibil şi spiritual. Unele dintre lucrările ei sunt sculpturi modulare mobile, cu volumul multiplicat dar reductibil. Ele obţin o configurare nouă în funcţie de spaţiul dat, fapt ce presupune adesea montarea şi remontarea compoziţională în forme şi structuri.

    Constatăm cu surprindere şi satisfacţie adeziunea la o nouă viziune asupra artei contemporane în spaţiul public. Elementele de limbaj vizual specifice sculpturii se concretizează în forme tridimensionale, în spaţii utopice, virtuale. Aceasta permite un limbaj al semnelor pentru subiectele construite mental. Personajele au poziţii aleatorii, simple dar profunde. În esenţă, sculptura Sanei Farah Bishara face parte, ca atmosferă şi stil, din categoria neo-realismului contemporan.

   De menţionat că sculptura ei , pe merit apreciată, a fost răsplătită cu premiul artiştilor din asociaţie, precum şi cu prestigiosul premiu Herman Struck.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

23 martie 2019

Ioan POPOIU: Mariana GRIGORE – Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului

La editura ieşană Pim, a apărut, la sfârşitul anului 2018, volumul IUBIRE… LA RĂSCRUCE DE TRĂIRI, aparţinând poetei MARIANA GRIGORE, ilustraţiile grafice şi coperta fiind executate de graficianul Mihai Cătrună. Volumul este însoţit de ,,Cuvântul autorului”, în care poeta specifică: ,,Aceasta carte este dedicată mamei mele, aripa albă de iubire întru eternă amintire”, adăugând aceste versuri (catren): ,,Iubire la răscruce de trăire, / Trăind iubind mereu iubire / Şi când m-ating trăiri din tine / din colb şi lut, renasc iubire”! Prefaţa volumului este semnată de scriitoarea Elena Volcinschi, care vorbeşte despre dificultatea de a vorbi despre poeta Mariana Grigore, ,,această minune a condeiului”! Autoarea prefeţei mărturiseşte că, prin scrierile ei, poeta merită ,,cu prisosinţă” să se afle pe ,,marea vatră a culturii noastre”!

Poeta se prezenta pe sine astfel: ,,M-aş descrie, în puţine cuvinte, a fi un om complex în simplitatea sensibilului şi simplu în complexitatea trăirilor. Scrisul este oaza mea de frumos, din care beau aripi de fluturi şi apoi zbor din cotidianul supraaglomerat de terna nevisare, în lumea neasfaltată a Universului”. Pentru cititorul interesat, să adăugăm că poeta Mariana Grigore este născută la 7 septembrie 1969, în Racoviţa, în apropiere de Targovişte, a urmat Liceul economic în acest oraş, apoi Facultatea de Drept la Bucureşti, fiind consilier juridic la Banca Comercială Romană. A început să scrie devreme (,,scriu de când mă ştiu”, spune poeta), dar mult timp nu şi-a putut învinge ezitarea şi modestia, pentru a încredinţa tiparului propriile creaţii. Înainte de apariţia în volum, poeta a fost prezentă în revista ,,Eminesciana”, Antologia literară a revistei ,,Eminesciana”, Antologia de note, recenzii, cronici şi comentarii critice ,,Vama Viselor”, Antologiile ,,Vara cuvintelor” şi ,,Toamna cuvntelor”, sub egida revistei ,,Ecreator” şi Revista de poezie ,,Parnas XXI”.

În cele din urmă, debutul a avut loc în 2017 (Adjud, Armonii culturale), cu volumul TABLETE PENTRU SUFLET CALD! În prefaţa volumului de debut, semnată de Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americae de Arte şi Ştiinţe, se arată că Tablete… ,,are toate caracteristicile unui jurnal intim, o (re)culegere de ganduri de iubire, născute firesc, din preaplinul său sufletesc şi dăruite ca ofrandă persoanei iubite”! Volumul conţine atât ,,proprietăţile unui jurnal personal…, cât mai ales atributele unor veritabile poeme în proză”, cartea ,,debordează de romantism”, ilustraţiile graficianului Mihai Cătrună conferind ,,un plus de sensibilitate şi delicateţe întregului”. Autorul prefeţii conchide că TABLETE… este o ,,Casă în care iubirea este la ea Acasă”, citând cuvintele lui Antoine de Saint Exupery: ,,înainte de orice, dragostea este ascultare în tăcere”!

În poemul cu care se deschide volumul, ,,Mereu am aşteptat să apari, suflet cald!…”, autoarea ne dezvăluie optica sa poetică: ,,Dorul meu de tine răspundea la apelativul ,,jind”…sau ardoare…căutare…fără chip, neîntrupat în carne şi oase, plămădit doar din vise şi poveşti nescrise… Nu avea vârstă, timp, acum sau viitor prezent… Era doar energia pură, care respira prin fiecare por, foame de iubire şi sete de fericire…Fiecare gând trăia într-un vis…”. Într-un alt poem, în acelaşi spirit, poeta notează: ,,Suflete frumoase, priviţi oglinda vieţii, aşa cum fac poeţii…şi mângâiaţi-i chipul, cu braţe de iubire, ca să reflecte-n ea, a voastră fericire…” (Am simţit că eşti tu, suflet cald!). O poezie ne întâmpină cu această mărturisire: ,,Îmi simt uneori inima ca pe un tablou neterminat, pe care pictorul timp l-a abandonat într-un ungher de cameră, pe un şevalet prăfuit, acoperit de semiumbra anilor…”. Practic, întregul volum respiră aceeaşi atmosferă, sunt texte poematice superbe, ultimul poem din volum încheindu-se cu această confesiune: ,,Ce bine îmi e lângă iubirea ta…îmi şopteşte steaua mea!…Plutesc…pentru că te iubesc…pe un orizont fără de timpul ieri sau spaţiul mâine…şi mă gândesc doar la tine…” (Cu un ochi de soare plâng în lună).

Volumul recent apărut, IUBIRE…, menţine această caracteristică, iar ca element de noutate, poeta mărturisea într-un interviu: ,,este noutate din punct de vedere al genului literar, poezie, care precede poemului în proză din cartea de debut”. Poeta sublinia, ca o particularitate a noului volum: ,,Această carte este icoana sufletului meu. Când Dumnezeu i-a dat haină divină mamei, cartea se afla la tipar. De acolo a ieşit cu aripi pe umeri şi lacrimi pe suflet”!

Poemul care deschide volumul are dimensiunea unei ars poetica, care defineşte liric linia întregul op: ,,Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului, / să-l închid între paginile albe ale unei colivii fără litere / şi printre zăbrele de timp static să-l privesc cum scrijeleşte pe pereţii cerului, / un vid de silabe încâlcite printre iţele semnelor de întrebare”. Poeta îşi propune ambiţios să fixeze (,,ţintuiesc”) ,,monologul fiecărei preaslăviri de sine / a celor ce privesc din susul unui jos / şi dintr-o judecată, un silogism ne-arată, cu o ghitropă cnut / ce biciuie pe rând sentinţe şi osânde din inchiziţii crude”. Dar ea se retrage în modestie, refuzând să-şi asume postura divină: ,,Sunt doar un om ce simte puterea din cuvinte / şi modelează gânduri, iubirea printre rânduri, / privind la ceru-n care o stea sunt, căzătoare” (Mă gândesc uneori…). O dată definită linia lirică, putem urmări în cuprinsul poemelor cum este aceasta aplicată de către poetă. Putem afirma că am decriptat tendinţa (caracteristica) fundamentală a volumului, predominantă este iubirea, aşadar poezia de dragoste. Iată spre exemplificare ,,Simfonia iubirii”: ,,În noaptea asta… vreau să uit de mine / Să nu mai fiu când fi-va tu un eu / (…) În noaptea asta…vreau să-aprind un rug / Pe coapsa-nfometată de iubire / (…) În noaptea asta…cu falxul buzelor fierbinţi / Să mă aduci sărutului ofrandă / (…) În noaptea asta…fi-vom numai unul, / În crisalida unui apogeu, / (…) În noaptea asta…nume nu mai port / Şi nici veşmânt să îmi acopăr trupul / În noaptea asta sunt ce nu am fost…/ Un zbor, sau un atol sau doar un dans de fluturi. / În noaptea asta…pluti-vom amândoi / Cu aripile-ncolăcite-n simetrie / Căci zbor vom fi unul pentru doi / Tu cer albastru, eu…o simfonie”. O altă poezie relevantă de dragoste este ,,Astăzi te ţip cu sunetul vino…”: ,,Mă sfiesc să mă acopăr cu tine / dar, / prelungirea braţelor mă atrage sub covorul de frunze / al culorii florilor de cireş. / (…) …ce formă are dragostea ta ? / Închid ochii… / mă aşez necuminte în inima ta…/ voi cânta / the blues for you…”.

Poeta obţine o foarte reuşită poezie de atmosferă, de un lirism fermecător, ca în poemul ,,Mâine”: ,,Când voi adormi pe pieptul / bătăilor tale de inimă / şi voi striga / respiraţia sacadată / cu numele tău, / atunci să ştii că mâine / e timpul ce s-a oprit / în noi”. Atmosfera specifică poemelor, predominantă în volum,o regăsim lesne: ,,În această noapte, / visul se face puls în respiraţia unei şoapte …mângâie bătăile / de inimă ale unui orologiu / ce-a oprit secunda pe talpa unei clipe…şi atinge degetele / de lumină / răsfirate prin pletele sufletului adormit pe tâmpla unei emoţii / nemuritoare…” (În această noapte). Sunt multe poeme de dragoste de o frumuseţe poetică aparte, am putea cita poeme întregi, ne oprim însă la acesta: ,,Iubeşte-mă…ca şi când aş fi ultima nuanţă de albastru / ce desenează zborul pe aripa unui pescăruş, în căutarea / ţărmului cu strigăt de mare…/ (…) Iubeşte-mă ca şi când îmbrăţişarea nu ar exista / fără iubirea mea…/ Iubeşte-mă şi taci…nu spune un cuvânt…coboară pleoapele…/ şi…doar iubeşte-mă” (Iubeşte-mă…ca şi când aş fi ultima nuanţă de albastru). O poezie de dragoste deosebit de elocventă este ,,Definiţie ?”: ,,Ce e iubirea, / (…) Ea curge organic, / astral, / platonic, / visceral, / (…) Deţine cineva / răspunsul la paranteza unui eu / neînchis în eliberare, / care caută pe cine în când, / de ce în unde, / (…) Ce e iubirea !? / Iubire”. Semnificativă, sub aspectul conţinutului, este o altă poezie pe tema dragostei, ,,Anamneză”: ,,Iubite, / Îţi aminteşti atingerea-aceea de foc din care curgeau picături / de cer în palmele vântului, când îmi răsfira pletele printre / degetele tale ? / Mai simţi şi  acum pulsul clipei care ne modela zâmbetele / în unduiri felinice, / pe lângă buzele uscate de atâta însetare ?… / (…) Iubite, / nimic nu s-a mai întâmplat de când timpul a rămas în urmă / cu acea secundă din care ne curgeau clepsidre în desenul / paşilor / pe ţărmul din noi, / Iubite, / doar timpul nostru captiv mai e între noi …/ Şi ne aşteaptă să-i fim culoarea…doi”.  Un poem de dragoste de o frumuseţe copleşitoare este ,,Flamenco”, din care putem cita aproape în întregime: ,,Vino, / Cu tălpile paşilor / să-mi calci pasiunea / sedusă/ de unduirea capei unui paso doble / dansând fericirea / în extazuri de o mie de sunete / ce curg într-o singură trăire / (…) Vino, / Cu o ,,dejado” aruncată neglijent / pe umărul meu stâng / dezgolit / până la coapsa unei ,,soledad” / în ,,compas” de viaţă / râvnită / rănită / îmbrăcată / cu ,,Bata de Cola” / vândută de o ,,bailaora” / ce aşteaptă la drum de seară / să-i cânte o chitară / Vino, / acolo unde te aştept / şi mă vrei (poate), / departe de doi într-o singurătate / sau o trădare / cu mască de armonie / pe chip de iubire/ Vino! / dar, / nu înainte de a învăţa / sensul neexplicat / al cuvântului / ,,stay” / ( with my heart)”. Este o bijuterie lirică a poetei!

Volumul are o tematică diversă, dar iubirea este cvasiprezentă: ,,Ard, / mă reaprind / Ard / şi mă sting / pe rugul ce bate clopote de văpăi / în raiuri fără nume…/ Îmi rupi braţele / crescându-mi aripi sub pământul / ce-mi lasă fără aer / febra de zbor… / Mă înalţ şi mă cobori / un abandon de aripi în ceară de Icar… / E doar un vis… / sau, / poate-un Zburător…” (Zbor prin nopţi cu aripi…). Un alt poem este de aceeaşi factură: ,,Îmi sorbi picăturile de fior / Se zvârcolesc / Fierb / Tresar sub focul care îneacă / flacăra în tremurul setei ce mă frige / O foame devoratoare / de îndoială / în zbateri inutile / de respingeri / ale trupului / topit în abandonul / clipelor, / (…) Îţi beau ploaia în forma genunchilor / ce tremură arcuiţi pe coapsa / unei vâltori de curgeri / fără nume / (…) Atât de multe ploi sunt între noi …” (Dans în ploaia dintre noi…). Sunt poeme cuceritoare prin lirism şi nu putem, fie şi în spaţiul limitat al unei recenzii, să nu le menţionăm: Monolog… în dialog turcoaz… (,,Talazuri sparg tăcute albastrul ce se-aşterne / sub tălpile încinse de-a zborului chemare / Şi nu mai ştiu de caut un sens ca să prosterne / o urmă fără umbră ramată în visare”), Persuasiune într-o clipă de smarald… (,,Îţi aminteşti faleza aceea albă care ne aduna paşii din frânturi / de urme?…şi, modelându-le cu aerul rarefiat ce se agăţa de / respiraţia privirii cu care ne sorbeam sarea de pe ultimul sărut,”), Acronim pentru iubire… (Eu, / acel tu care-mi fierbe în viscerele gândului / se încolăceşte în alunecare pe coapsa unei mângâieri / atinge trupul visului descompus în miriade de simţuri”). Şi această înşirare ar putea continua, nenumărate sunt poemele care ilustrează calitatea volumului, chiar şi numai prin menţionarea titlurilor respective.

După aceste extrase semnificative, putem încerca o concluzie: Mariana Grigore este o poetă a iubirii, poemele sale, superbe, cuceritoare, sunt o desfătare pentru iubitorul de poezie, într-o tonalitate elevată, spirituală, aproape nepământeană. Poeta îmi mărturisea odată, într-o confesiune personală: ,,Ioan, eu iubesc IUBIREA”!

——————————-

Ioan POPOIU

23 martie 2019

Daniel MARIAN: Grupaj liric

trăim cu două antotimpuri

 

la mine ninge la tine plouă lejer

la mine-i curcubeu

la tine-i mătură pe cer

e sare şi e piper

două anotimpuri ce ne pier

 

extract de copilărie

 

m-am scrântit de-o aripă

pe când făceam faptele bune

lipeam cioburi şi scântei

 

puneam borduri pe cerc

să se ştie până aici e cuprins

dincolo e ridicarea la pătrat

 

dansam cu timpul subţire

şi nu eram vinovat deloc

cel mult abia de eram

 

cum nu ştiu gramatica

clipei călare nici înot

iar învăţ de-a buşilea mersul

 

diferenţe de opinii

 

pi-ul meu şi pi-ul tău

exagerări paralele

cu infiniţi paraleli

nu fac cât o zdruncinare

de virgulă la paranteză

negru sub unghie de  cerc

două tentative pătrate

care nu se iau în braţe

mai mult de-un piuit

 

tu nu

 

n-ai cum să te faci pâmânt

după ce mori tu te faci floare

Continue reading „Daniel MARIAN: Grupaj liric”