Dunia PĂLĂNGEANU: Îngerul inspirației

Îngerul inspirației

 

Ușoară mi-e slova
când te am în preajmă
mai rămâi , aripă,
nu te depărta,
am să cufund pana
în pocal de raze
ce învinge umbra
cu lumina sa.

Tu m-aștepți în noapte
încinsă e tâmpla,
când m-atingi sub astre
cu-un impuls ardent,
scriu și beau licoarea
plină doar de focul
ce -mprăștie jarul
pe un pergament.

Ave ție, nimb minunat,
în sufletul meu așezat…

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

1 aprilie 2019

 

(Din proiectul literar în lucru POEME CU ÎNGERI, 2019, autoare, Dunia Pălăngeanu, ilustrație  Dana Sandu)

 

Adrian GOIA: Insolența zeilor

INSOLENȚA ZEILOR

 

Rup genunchii poeziei şi trădez esenţa mării,
Vând tristeţe rafinată şi trufie pusă-n ied.
Prelungesc baletul lumii în amantul aşteptării,
Unde spasmele conjugă artele ce se succed…

Sunt tristeţi atât de-nalte şi atât de rafinate,
Încât nu mai am curajul să mă nasc în urma lor;
Te cultivi cu tine-n lipsă, sigilând în laşitate,
Mila unei aparenţe convertită la amor.

Ţinta văilor nocturne din pavajele precare..,
Gura beznelor incerte plăsmuite-n parohii.
Toate se adună-n tine şi din lut, prin fiecare,
Exersezi prin bântuire pleonasmul de „a fi”…

Noi „eram” deja ce suntem, dacă nu, mai mult cumva,
Ghem de sensuri atârnate în balanţe religioase.
Viciu lămurit de veghea suspinată-n lumea ta,
Unde-n lojă fericirea, delirând, exagerase!

Tăinuim în humă vie aşteptarea unei drame,
Siluetă în raport cu marasmele din gropi.
Arcuiţi pe plânsul nostru măsurat în miligrame,
Lacrima-ţi sublimă duhul evadându-te din ochi.

Gustul intim din pretexte pironite-n exilare,
Farmecele şifonate în absurdităţi cereşti,
Murmurul divin şi frica, ne insultă fiecare,
Aruncând cu mirodenii în celulele lumeşti.

Gestul ultim demodează ca un mit de sânge fonic,
Pierderea de minţi e roua răsăritului în „Zei”.
Răstignim printre geneze glas de urlet anacronic,
Măcar moartea sau destinul să ni-l fi luat cu ei…

––––––––––-

Adrian GOIA

1 aprilie 2019

 

Nicolae STEINHARDT: Acum știu

” Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul  dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în  viciul său.

    Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către  păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar  instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca  mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră  încît ne umple sufletul de venin.

    Banii care vin spre noi ne  pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate  răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către  iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la  înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori… Tot ce reuşim pentru  noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către  aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din  jur.

    Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.  Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

    Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

    Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre..”

„Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de mozart… este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul.

Acum stiu, am aflat si eu… „

––––––––-

Nicolae STEINHARDT

http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt

http://www.youtube.com/watch?v=mFu9erhtBio&NR=1

Eugène IONESCO: Testament

Mesajele nu au nici un efect asupra mea.

 

În acest moment, mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu.

Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă.

 Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.

Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.

Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial.

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi.  Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.  Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte?

Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.

 Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid.

Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine.   Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu.

Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc.

Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog.

Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva.  Poate că „după”, va fi bucuria.

Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă.

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.

A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. 

Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. 

 Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.

Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu „Rinocerii” la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.

Au fost, apoi, cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga, care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga, aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.

Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă.

Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.

Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă).  Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.

 Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.

 Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940, de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge.

A murit cu această nădejde.

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama.

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).

Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama.

Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea, la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri.

El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.

N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”.

Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?

 Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu.

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.

S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu.

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu…

––––––––––

Eugène IONESCO

Georgeta NEDELCU: Sunt o visătoare!

De când mă ştiu, aşa am fost mereu
Puternică şi-n viaţă-o luptătoare.
Mi-a fost bine, însă mi-a fost şi greu
Dar, am luptat şi-am fost biruitoare.

 

Mulţi m-ar fi vrut la pământ doborâtă,
Însă, necazurilor piedică le pun.
N-au cum să mă doboare.’S hotărâtă
Să lupt cu ele, să nu mă supun.

 

În viaţă am iubit şi-am fost iubită
Şi-n căsnicie am avut noroc.
Pot spune că am fost şi fericită
Iubirea nostră a fost reciproc.

Sunt doar un suflet. Nu pot fi perfectă.
De multe ori în viaţă mai greşesc,
Da-ncerc adeseori să fiu corectă
Însă, nu-ntotdeauna reuşesc!

Am fost aşa şi voi rămâne-aşa
Iubesc viaţa! Sunt o visătoare!
În dragoste nicicând nu voi trişa.
Iubiţi cât sunteţi tineri. Viaţa-i trecătoare!

————————–

Georgeta NEDELCU

Craiova

30 martie 2019

Elena TUDOSA: Sfânta Cruce

Sfântă Cruce

 

În zori de zi când mă trezesc,
Sub semnul crucii mă închin,
Spre ceru-nalt Doamne privesc,
Și-i mulțumesc părintelui divin,

Că văd lumina soarelui încă o zi,
Lumina ce îmi luminează drumul meu,
Sub semnul crucii știu că oriunde as fi,
Cu mine-alături este Dumnezeu.

O, Tată sfânt, Fiule bun și Duh ceresc,
O Sfânta Cruce și o rugăciune spun,
Știu că voi primi dar-dumnezeiesc,
Și ajutor ca să pornesc la drum.

Când valuri negre peste mine vin,
Iar crucea vieții mele – mi este grea,
Cred în puterea prea Sfintei Treimi,
Și știu că Dumnezeu mereu m-o ajuta.

Mare ești Doamne, ești blând și dulce,
Cruce amară ai purtat în spate,
Ai suferit batjocori și chin pe Sfânta Cruce,
Pentru-a salva lumea de la păcate.

Noi cu evlavie Doamne, ne închinăm,
Și în genunchi cădem sub Sfânta Crucea Ta,
Nădejde și salvare doar de la Tine avem,
Căci mare Doamne ești, mare-i puterea Ta!

La Crucea Sfântă azi lumea vine,
O, Doamne, Dumnezeul meu,
Nu ne lăsa să rătăcim prin lume,
Cu crucea ta păzește pe poporul tău,
Ne miluiește și ne izbăvește de rău!

 

Sfânta Cruce,

 

Lângă a Ta sfântă cruce,
Vin Isuse și mă -nchin,
Când sufletul mi se frânge,
De necazuri și de chin.

Lângă crucea Ta deseori,
Abătut de gânduri cad,
Când mi-e cerul plin de nori,
Și durerea n-o mai rabd.

Crucea Ta izbăvitoare,
Pe care-ai fost răstignit,
Este Doamne – a mea salvare,
De, destinu-mi este crunt.

Lângă cruce mama Ta,
Având sufletul zdrobit,
Vorba plângând ti-asculta
Când, pe toți, fii săi tu ne-ai făcut.

Pe cruce sus răstignit,
Ai privit lumea nedreaptă,
Și-n al ei suflet sărac,
Dându-ti duhul ai vorbit:,
Iarta-le păcatul Tată,
Ca-s săraci și nu știu ce fac.

Oricât m – as ruga și-as plânge,
Pentru câte-ai indurat,
Nici o plată n-ar ajunge,
Că ne-ai salvat din păcat.

Prea barbara judecata Ta,
Cumplit-a Ta răstignire,
Între doi tâlhari pe Golgota,
Crucea ne-a fost mântuire.

Nu-i de-ajuns a mă ruga și plânge,
Pentru câte Doamne – ai îndurat,
Cât ai suferit pe Sfânta Cruce,
Dar de la fața Ta, tu nu ne-ai lepădat.

Sfântei Cruci de minuni prea binefăcătoare,
Ce ne apără, ne păzește, ne îndrumă,
Ce ne este unica mântuire și salvare,
Lumea astăzi cu recunoștință i se-nchina!

——————————-

Elena TUDOSA

31 martie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Averea inimii

Iubirea mi-e tăcere. Tăcerea îmi e iubire.
M-afund în amintire. Totul e o răzvrătire.
Îmi ești timpul de ieri. Apari de nicăieri.
Îmi viscolești trăirea. Mi-e dor să-ți văd privirea.

Îmi spun în gând că trece. Ți-ascult glasul rece.
Zace-n suflet și azi. Din el nu vrei să cazi.
Iau foarfeca să tai. În suflet să nu stai.
Timpul din urmă urlă: Nu tăia a vieții filă!

În mine te privesc. Te văd și-n tineresc.
Fug, mă împotrivesc. Nu vreau să te iubesc.
Te scot din mine să te scriu. Fiecare zi e un pariu.
Condeiul îmi e alinare. Versul o încântare.

Vreau să îmi fii doar vers. Muză în univers.
Într-un dans al literelor să te prinzi,
S-aprinzi flacăra condeiului,
Să reînvii visul versului
De-a povesti în tăcere despre a inimii avere.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

30 martie 2019

Ana PODARU: Pelegrin în lumea viselor

Vântu-și ține răsuflarea, norii se adună-n cârduri,
Fulgerul străbate zarea, literele cad din rânduri,
Răgetul ia loc de tunet, urlet se transformă-n plâns,
Pe sub streașina ferestrei toate frunzele s-au strâns.

Pas în urmă face calul, miei aleargă curmeziș,
Dintr-un stufăriș de gânduri doi ochi ne privesc pieziș,
Dintr-un curcubeu se-adapă lacrimile unei mame,
Iată!… cumpăna fântânii a-nverzit și coace poame.

Omul suie munți de stâncă, talpa lumii-n el se crapă,
Din tichia-i de hârtie raza lunii-ncet se-adapă,
Florile se-ascund din cale-i, palmele dorind a rupe
Frăgezimea frumuseții… sub o piatră s-o astupe.

Cad pe rând, din pâinea lumii, firimituri de lut uscat,
Strugurele copt al vieții se-negrește de păcat,
Pelegrinul se oprește după șapte drumuri grele
Odihnindu-se-n odaia cu pat rece și zăbrele.

——————————–

Ana PODARU

30 martie 2019

Daniel BARBU: Floare de nu-mă-uita

Iartă-mă că te-am iubit
Când mi-a fost viaţa mai grea,
Visul TU mi-ai împlinit
Floare de nu-mă-uita…

 

Te-am închis în absolut
Şi mi-ai înflorit lumină,
TU ai scos dintr-un trecut
Sufletul meu plin de vină…

 

Dac-ar fi să pot vreodată
M-aş mai naşte, pentru noi,
Să te port înmiresmată
Împărţind iubirea-n doi…

Şi în noaptea VEŞNICIEI
TIMPUL rupe ceasu-n două,
Dăruim statorniciei
Soarta, pentr-o lume nouă…

Voi păstra în amintire
Chipul şi privirea ta…

——————————

Daniel BARBU

30 martie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Când vei veni

Când vei veni
îți voi tăia o șoaptă felii
apoi
în hamacul unui vis te voi pofti.
Îți voi închide cu buzele pleoapa,
te voi încătușa cu îmbrățișările mele arzânde,
cu degetele flămânde
te voi devora plămădindu-te,
risipindu-te,
în mine săpându-ți groapa,
din groapă înviindu-te
în timp ce eu mă voi stinge de dor…
Atât de ușor
ne vom balansa între trăire și netrăire,
între iubire și preaiubire,
astral
și banal
în același timp,
ziua sclavi pe pământ,
noaptea zei în Olimp…

Când vei veni
îți voi tăia o șoaptă felii
și te voi nemuri.

 

Simfonie

Cât de nepământean alergi
desculță
prin retina înrourată a ochilor mei…
Angelic
îți întipărești urmele
în spatele tremurândelor șoapte;
în noapte
atingerea ta mă înverzește, copac,
iar sufletul meu, privighetoare
se revarsă ca o maree de lumină.
Așează-ți tâmpla înfierbântată,
pe a umărului stâng obcină
și dăruiește-te mie…

Împreună,
vom fi simfonie.

 

Despre Îngerul blond al poeziei românești nu se poate vorbi la trecut. Pentru Demiurgul Necuvintelor nu poate exista graniță a timpului. Nichita trăiește în aerul pe care îl respirăm, împreună cu toți voievozii slovelor. Un sărăcăcios omagiu prin acest acrostih, o lacrimă de aducere aminte a sufletului meu pentru unul dintre Marii Prea Timpuriu Plecați ai acestui popor. La mulți ani, Nichita!

 

Nichita
(la 86 de ani)

Ne amintim că azi e sărbătoare
Incandescent tăceri arzând pe rug,
Cuvintele în Necuvinte fug
Horind în cânt de nai în Ursa Mare.
Icar rătăcitor spre supernove
Trimete-ne o binecuvântare
Angelic albăstrindu-ne cu slove.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

31 martie 2019