Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Paradoxuri (poeme)

SENZAȚIE

 

Încerc să ma vindec de mine cu tine,

mă mint că mi-e bine

când inima tremură-n mine,

îmi vine în minte

prima noapte de vară

când alergam pe nisipul de zgrume

și apa mângâia picioarele în spume

ochii-n azururi fără să-i îndemn

îmi sorbeau privirile sfioase,

gura ta, ca lava vulcanului

îmi cuprindea buzele însetate de dor,

trupul tău, fructul cel dulce-otrăvit

mistuitoare dorință…

În valuri-mi-ngheață sângele-n mine

și cheaguri de vise spre limpezire

mă duc cu gândul iarăși la tine

și mă întreb oare…este destin sau întâmplare?

11.01.2021

 

 

NINGE

 

Te uită cum ninge ianuarie

cum n-a mai nins de mult,

fulgii planează agale

pentru un nou început.

 

Îi văd în văzduh,

apoi se așează pe stradă,

sub pașii greoi

totul se pierde îndată.

 

Nu mai e spuma cea albă

să-ngroape negrul de fum,

să curețe colbul din mine,

și trupul să-mi fie mai pur.

 

Să-alerg prin troiene

cu narcotica briză în fată,

mi-e dor de-o minciună sublimă

că iarăși e viața frumoasă.

13.01.2021

 

 

ELIBERARE

 

Să-mi beau otrava dulce-amară,

cu ochii rutinați mă uit spre cer

și-n taina nopții, aud calcând pe poante

mistreții în păduri de conifer.

 

Sorb cu greu licoarea,

gamela îmi cade din mână,

aud suierând copacii

și-mi spun o poveste nebuna.

 

Plutesc printre îngeri și demoni

și aeru-mi arde plămânul

aș spune că viața e cruntă

și moartea e zâna cea bun

13.01.2021

 

 

AȘA E VIAȚA

 

Ce e corect în lume? … mă întrebi

Ce să-ți răspund…nu provoca destinul

Nu pune întrebări fără răspuns

Când știi că veacul nu-i pentru cei mulți.

 

Timpul îngăduințelor expiră

Trăiește-ți viața fără frică

și când ți-e greu închide ochii

hazardul va dura numai o clipă.

 

Ascultă-ți sufletul cum țipă

stingheră-i clipa fără crez

dă-i inimii puțină smirnă

și vindecat vei fi….să vezi.

 

Acuma eu te-ntreb pe tine:

O viață ai …cum ți-o trăiești?

Tot cu regrete și cu dor

Cu patimi multe și nesomn.

Mai poți tu omule  așa…

Să crezi că asta-i viața ta?

 

 

CIRCUL

 

Atâtea măști în jur…

Doar histrioni mă înconjoară

din cei cu fața tristă și amară

cu sufletele hâde și cernute

de sorții vremilor trecute.

Cade mască după mască

nici un zâmbet nu apare

șcena-i plină de mantre,

le ocolesc în vârfuri de picioare,

aștept o altă piesă să apară,

în rol…bufoni hilari

ce au pe față gura mare

cât făptura.

Mă fac să uit de chinga

vremilor buimace,

să exultez în voie mi-aș dori

și la sfârșit de toate

cortina când se trage

aș vrea să dorm în tihnă

aș vrea să dorm în pace.

 

Continue reading „Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Paradoxuri (poeme)” →

Alexandru NEMOIANU: ORTODOXIE ȘI FERMITATE

Trăim zile în care Credința este atacată salbatec, în toate modurile, de către o ideologie penibilă și de inspirație demonică. Încă mai vehement și tot mai vicios este atacată Dreapta Credință, Ortodoxia, Patriarhia Ortodoxă Română și toți dreptmăritorii creștini. În asta nu găsim decât tenacitatea demonică, o tenacitate care a rămas neschimbata de la Întruparea Mântuitorului. În această acțiune sunt angajați statul, aservit intereselor transnaționale și toate puterile sale, mulțimea “imbecililor utili”, cei care urmează cu spirit gregar “moda” secularistă și, nu în ultimul rând, nefericiții căzuți în erezii și în secte și încă mai penibilii “ecumenisti”. Cei care suntem dreptmăritori, Ortodocși, trebuie să respingem aceste atacuri și sa rămânem, ’să stăm bine”, în Ortodoxia singura mântuitoare. Trebuie să o facem în “duhul blândeții” dar cu fermitate și fără compromis. Un exemplu de asemenea fermitate în Ortodoxie ni-l oferă Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului.

În prima jumătate a veacului al XV-lea situația Imperiului Bizantin devenise disperată. Majoritatea teritoriului imperial fusese ocupată de către turcii otomani și în fapt, singur Constantinopolul, mai rămăsese din măreață Împărăție. Dar, în același timp, în ciuda scăderii sale ca putere seculara, Bizanțul continua să fie centrul Ortodoxiei, al Drepteicredințe. Conducătorii Bizanțului, în disperare, nădăjduiau că, la caz că s-ar “uni” cu Episcopatul Romei, ar accepta dogmele lui, ar putea căpăta ajutor militar din apus. Dar, cei care mărturiseau și afirmau Dreaptacredință, în condiții dramatice, de persecuție, erau credincioșii, pentru care, Credința le era egală cu viața. Cuvintele Marelui Spătar Lucas Nottara sunt emblematice și reflectă deplin sentimentele Dreptcredincioșilor,”mai bine turbanul turcesc decât mitra cardinalilor”.

Totuși, sfaturile curtenilor au făcut pe Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul,dimpreună cu șapte sute de clerici și mireni, să pornească în 24 Noiembrie, 1437 spre Italia pentru a realiza “unirea” cu Episcopatul Romei, zis biserica romano-catolică.

Între 9 Aprilie,1438 și 6 Iulie,1439 un sinod, ținut la Ferrara și apoi la Florența, a dezbătut modalitatea “unirii”. Evident nu erau termeni egali. Reprezentanții Bizanțului erau la mare strâmtoare și în plus, factorii politici erau deciși la “unire”. În aceste condiții nu mai era vorba de o discuție sau dezbatere ci pur și simplu puterea politică din Bizanț capitula la cerințele agresive ale unei papalități fără milă. Trimișii Bizanțului au acceptat toate condițiile Episcopatului Romei: primatul papal, introducerea în Simbolul Credinței (Crezul) a formulării “Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul” (,’filioque”) și, Purgatoriul. Singura “concesie” făcută Ortodoxiei era îngăduința de a folosi obiceiurile liturgice bizantine și de a folosi pâine dospită la Împărtășire. Era o capitulare deplină și necondiționată în nădejdea că ajutor militar va fi primit împotriva turcilor otomani. Dar, în aceste împrejurări, pentru Dreaptacredință, pentru Ortodoxie, a stat ca o stâncă Mitropolitul Efesului, Marcu Evghenicul!

Cel care avea să fie Sfântul Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului a trăit între 1392 și până la 23 Iunie,1443. În condiții dramatice, de mare persecuție acest apărător al Ortodoxiei a știut și a avut înțelepciunea și tăria să arate că în materie de Credință nu este loc de jocuri politice, de jocuri de cuvinte, de jumătăți de adevăr.

Practic de unul singur Mitropolitul Efesului a demonstrat și a dovedit goliciune “argumentelor” Episcopiei Romei și a arătat imposibilitatea “unirii” de la Florența.

Mitropolitul Efesului a arătat că “unirea” de la Florența nu avea temei canonic, încălca hotărârile Soboarelor Ecumenice și încălca total înțelegerea Ortodoxă a Tradiției. Căci pentru Ortodocși, Tradiția este un întreg, Scriptură și moștenire orală, și încălcarea sau reaua interpretare fie și a unui singur punct are urmări devastatoare asupra Credinței.

În privința “primatului papal”, al pretenției Episcopului Romei, ’papa”, de a fi considerat superior și arbitru necondiționat peste toți Episcopii,Sfântul Marcu Evanghelicul a arătat,cu temeiuri patristice și hotărâri ale Soboarelor Ecumenice că: ’primatul papal” nu are temei teologic, nici legalitate sacramental-duhovnicească și eclesiostologica și că este întemeiat pe mentalități seculare. Cel mult Ortodoxia poate admite o situație de “primus inter pares”, întâiul între Episcopi egali, pentru Episcopul Romei. Orice ar fi mai mult ar fi erezie.

În privința adausului apusean la simbolul credinței, ”Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul”, adică “filioque”, Sfântul Marcu a arătat că acesta este un adaus târziu, făcut în Spania, în veacul al VI-lea, în dorința de a combate arianismul. Adausul este împotriva hotărârilor Soboarelor de la Nicaea (325 AD) și Constantinopol (381 AD) care au stabilit textul Simbolului Credinței și au interzis orice modificare sau adaus sub pedeapsa anatemei, lepădării din Biserica. Dar în plus Sfântul Marcu a arătat că acest adaus rupe unitatea Treimii ,insinuează două surse ale Dumnezeirii și cumva diminuează rolul Sfântului Duh. Din punct de vedere teologic și canonic acest adaus este greșit și primejdios și deci nu poate fi acceptat de cei Dreptmaritori, Ortodocși.

În privința Purgatoriului din nou Sfântul Marcu a arătat că nu exista temei scripturistic pentru el iar noțiunea apuseană de “foc curățitor” este extrem de dubioasă din punct de vedere teologic, practic divizând Dumnezeirea. În plus amestecul în Judecata lui Dumnezeu este, dacă nu în intenție oricum în formă, la marginea blasfemiei. Acea scrisoare este și astăzi cea care face cu neputință o capitulare Ortodoxă în față agresivității Episcopiei din Roma, zis “biserica” romano-catolică, fie și sub forma hibridului amorf al “uniatiei”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ORTODOXIE ȘI FERMITATE” →

Voichița Tulcan Macovei: PENTRU CĂ LITERATURA ROMÂNĂ NU MOARE…

VIRGIULIU BRADIN,

”Rostirea poetică românească preeminesciană – Inovații Stilistice și Lexicale”, Arad, editura Promun, 2019.

 

„Sunt târnăcoapele. Le – aud. De bucurie strig!

Aud mulțimea robotind, pământul

Cu sine însuși împăcându.l…”

(Goethe, FAUST, vol II, traducere de Lucian Blaga. Editura pt literatura, 1968, act V, p. 354.)

         Mesajul din Faust este același pentru oamenii tuturor timpurilor: sensul adevărat al vieții omului este munca, activitatea utilă semenilor…

         Fără a comenta, ne referim acum la activitatea prolifică și extraordinară a unui om de cultură al Aradului, profesorul Virgiliu Bradin.

         Să depui un volum de muncă deosebit pe tărâmul Istoriei Literaturii Române, într-un timp în care munca (intelectuală sau fizică), nu mai reprezintă nimic, să știi așadar, că rodul muncii tale va fi apreciat derizoriu (cum se întâmplă astăzi cu mai toate cărțile nou apărute), dar să lupți pentru ca volumul să vadă lumina zilei, înseamnă să fii cu adevărat un luptător încrezător în forța literaturii!

         Așa s-a dovedit a fi și domnul Virgiliu Bradin, exeget, eseist, analist, cu numeroase volume publicate, autor al volumului monografic, „Rostirea poetică românească preeminesciană”, numit cu modestie de domnia sa ESEURI .

         Cu toate că există astăzi oameni de cultură care separă brutal noul de vechi, epoca literară actuală, noutățile ei, de trecutul literaturii, personal sunt convinsă că prezentul, oricare ar fi acesta, se leagă de trecut, că valoarea se perpetuează ca un fir roșu, susținând creația valorilor viitorului.

         În această perspectivă trebuie privită și prezenta carte, care se înscrie în Istoria Literaturii Române, refăcând pentru cititorii prezentului, dar și ai viitorului, un moment important din dezvoltarea literaturii noastre, fără de care, spunem noi, nu ar fi existat literatura actuală (sau postmodernă): Literatura Română Premodernă (Iluministă) și Modernă (Pașoptistă).

         Cartea este concepută cu mare grijă, informațiile fiind stocate precum într-un biblioraft, spre a rămâne autentice surse pentru generațiile viitoare. Totul devine viu în paginile volumului: vocabularul epocilor, particularitățile fonetice dar și stilistice ale operelor descrise. Datele sunt susținute de autor prin detalii sociale, culturale și religioase specifice timpului, dar și prin importante documente ale vremii.

         Apar portretele reprezentative ale tuturor scriitorilor, în fotografii ce poartă în ele aerul vechi, dar fascinant al epocilor trecute. Documentele, redate în stare autentică, transmit fiorul timpului: „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung” (1521), fotografii din primele ziare românești („Albina Românească” -1839; „Curier de ambe sexe” -1838; „Bucovina” – 1848-; „Steaua”- 1855).

         Sunt consemnate minuțios primele gramatici ale limbii noastre, precum și importanța lor pentru formarea Limbii Române: „Gramatica românească” (1828 – Ion Heliade Rădulescu); „Temeiurile gramaticii românești” (1812 – Ion Budai Deleanu); „Lexicon pentru cărturari”; „Lexicon românesc -nemțesc” –(Ion Budai Deleanu)

         Dincolo de propriile comentarii, sunt aduse argumente analitice din marii critici și exegeți ai istoriei noastre literare: Nicolae Iorga, Al Piru, Mihail Kogălniceanu, Paul Cornea, George Călinescu, Dimitrie Popovici, Titu Maiorescu, Gheorghe Tohăneanu, prin care autorul reușește o descriere exhaustivă a începuturilor Limbii și Literaturii Române.

         Întreb, deci, aici și acum: nu este important ca noi, cititorii de astăzi, să cunoaștem aspectele vieții de început ale limbii în care ne exprimăm, ale literaturii care ne-a format ca nație și cultură în spațiul european?

         Eu zic că da!

         Cele două epoci istorico-literare analizate nu sunt delimitate strict de către autor. Aceasta deoarece domnul Virgiliu Bradin își propune să evidențieze legătura istorică dintre ele, valorile importante care au dezvoltat și au ținut trează ideea românismului în acele perioade grele din istoria noastră.

Iluminismul românesc (preromantismul) este redat prin importante opere de literatură română care au creat și au transmis mai departe aspecte esențiale din gândirea și trăirea poporului român, precum sacralitatea spațiului și a folclorului, întâlnită în opera lui Gheorghe Asachi: Balade, Legende, Fabule. Este momentul istoric, susține autorul, când rostirea poetică românească se va îndrepta „pe făgașul firesc al expresivității graiului neaoș românesc”.

         Cu același drag și respect sunt prezentați și marii poeți ai perioadei, creatori de limbă și literatură românească: Costache Conachi, poeții Văcărești (Ienăchiță, Alecu, Nicolae și Iancu), scriitori aparținând marii boierimi, clasă socială importantă în acele timpuri, patrioți adevărați, iubitori de țară și de neam. „Conștient de importanța pentru unitatea și aleasa exprimare a limbii românești, de existența unei gramatici, Ienăchiță va tipări la Râmnic și la Viena în același an -1787 – OBSERVAȚII SAU BĂGĂRI DE SEAMĂ ASUPRA REGULELOR ȘI ORÂNDUIELILOR GRAMATICII ROMÂNEȘTI”… ( pag. 75)

         Nu putem trece cu vederea caracterul profund patriotic al literaturii acestor scriitori, fără a aminti tinerelor generații de astăzi „TESTAMENTUL LITERAR” al lui Ienăchiță Văcărescu, apărut și în volumul domnului Bradin: „Urmașilor mei Văcărești! /Las vouă moștenire:/ Creșterea limbei românești / Ș-a patriei cinstire”.

         Un număr impresionant de pagini este acordat personalității centrale a iluminismului românesc, celui care a ridicat literatura română la nivel european, scriitorul, lingvistul și istoricul Ion Budai Deleanu (1760- 1820), reprezentant de seamă al „Școlii Ardelene”, alături de Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior. (Școala Ardeleană a fost o mișcare socială, istorică, politică și culturală care a definit această perioadă literară.)

         Personalitatea lui Ion Budai Deleanu, este realizată special prin referințele la opera fundamentală, „Țiganiada” (1812), prima epopee din literatura română, scrisă după modelul marilor epopei ale literaturii universale, Iliada, Odiseea, Eneida.

         Foarte importante pentru cititorul modern al acestui timp pot deveni, în cazul în care se dorește, problemele sociale, politice și istorice prezentate în această creație, atât de veche pentru noi.

         Ca de fiecare dată, Virgiliu Bradin se axează pe limbajul artistic al operei, evidențiind particularitățile stilistice și lingvistice ale creației literare. Interesante pentru cititorii moderni pot fi de asemenea, ilustrațiile excelent redate, care surprind momente ale subiectului epopeii și care aparțin ediției renumitului filolog român, de origine evreu, Jacques Byck.

         Generația scriitorilor pașoptiști este descrisă de autorul cărții sub egida marilor idei care au creat literatura modernă română (sau bazele adevăratei dezvoltări ale literaturii noastre): istoria, folclorul, natura patriei, realitățile social-politice ale timpului. Se remarcă grija pentru detalii, perseverența prin care domnul Virgiliu Bradin aduce în fața cititorului toate filele istorice, lingvistice, stilistice care au clădit o literatură și, până la urmă o țară aflată în lupta pentru unitatea neamului și a limbii.

         Descrierea cadrului în care s-a format generația pașoptistă și care redă scopul întregii literaturi este redată de poezia 1840, aparținând scriitorului Grigore Alexandrescu: „Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine:/ Soarta-mi cu a mulțimii aş vrea să o unesc:/ Dacă numai asupra-mi nu poți s-aduci vreun bine,/ Eu râz de-a mea durere şi o disprețuiesc”.

         Cu sentimente de adânc respect, admirație și prețuire care adeveresc patriotismului autorului acestei cărți, sunt analizați cei mai mari scriitori pașoptiști, ctitori de literatură, de neam și de țară. Toate creațiile sunt trecute precum într-un fișier al Marii Biblioteci Române, cu tot ce au mai profund în concepția lor, atât literar, cât și politic sau social. Domnul Bradin respectă tradiția analiștilor dinaintea sa, considerând scriitorii pașoptiști ca fiind „scriitori ai cetății / ai neamului”. În egală măsură, sunt analizate cele două mari curente literare ale Europei, clasicismul și romantismul, precum și felul în care au influențat epoca, dominată esențialmente de romantism.

Ion Heliade Rădulescu – personalitate enciclopedică, publicist, folclorist, lingvist, dramaturg, poet, prozator, fondator al Academiei Române;

Grigore Alexandrescu- poet al nostalgiei frumosului, al naturii patriei dar și al istoriei trecute și de la 1848, întemeietor al poeziei patriotice, al satirei și al fabulei.

         În centrul epocii pașoptiste, este așezat, cum e și drept, marele Vasile Alecsandri, „acel rege al poeziei românești” cum îl numește Mihai Eminescu în „Epigonii”, personalitate de seamă a istoriei noastre literare: poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc. Zeci de pagini îi revin marelui scriitor, recunoscându -i-se, astfel, meritul peste timpuri. Căci Alecsandri a ridicat literatura și cultura noastră la cote valorice apreciate în plan european.

Minuțios dar și grandios, într-o luptă ce apelează parcă la polemica Maiorescu -Gherea privind adevărata valoare literară, profesorul Virgiliu Bradin scoate în evidență, atât latura revoluționară, de luptător patriot a lui Alecsandri, cât și latura literară, valoarea stilistică a creației sale. Rămâne peste generații adevărul conform căruia, Alecsandri a fost modelul generației de scriitori care a urmat, aceea a marilor clasici. De aceea și numai de aceea, a rezistat timpului Medalionul Literar al societății Junimea, în centrul căruia se află Vasile Alecsandri.

         Autorul prezentei cărți face o amplă analiză a celor mai importante creații literare ale poetului, utilizând expresii, sintagme critice din exegeți cunoscuți ai istoriei noastre literare, dar și opinii proprii. Este creionat, astfel, portretul adevărat, viu, al marelui scriitor, în fața căruia, desigur, toate generațiile ce i-au urmat și care înțeleg, iubesc și apreciază literatura română, i se vor închina.

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: PENTRU CĂ LITERATURA ROMÂNĂ NU MOARE…” →

Zamfir Anghel Dan: PRIMĂVARA VIITOARE

,,…ce frumos ar fi fost, dacă printre noi ,,unii” nu ar fi fost”

 

      Cad fulgi de nea din înaltul spațiului trimiși dar, negura vremurilor de azi nu dă voie omului să împartă bucuria cu anotimpul. Frigul temerilor a pătruns până în oasele sufletului și mintea a înghețat la marginea gândurilor

          Dar, tot va veni primăvara pe Planeta Pământ, așa cum vine ea în fiecare an. Ca o speranță a reînvierii ea va veni.

         Și ne vom plimba iar prin parcuri, pe alei, prin păduri, pe maluri de ape, în seri cu lună plină, în zile  cu soare în geam în suflet și trup și iar vom iubi viața și iar vom uita de răul din ,,oameni”

         Vom asculta muzica ce alunecă pe luciul unei ape, vom dansa și ne vom iubi terminal, așa cum era  viața oamenilor înainte ca ,,acei” să arunce  cu virus.

       Vom avea grijă și de cei ce pleacă spre alte dimensiuni, le vom respecta momentul dispariției și îi vom asigura că nu îi uităm, chiar dacă unii vor să uităm de  tot ce este frumos pe lume și în viață.

       Uneori mă întreb, oare cum ar fi arătat Planeta Pământ dacă nu ar fi fost însămânțat ,,omul” pe meleagurile ei?

       Poate că pădurile ar fi rămas virgine, apa curată și plin de viață, aerul nepoluat, zăpada albăstruie, ghețarii ne topiți, măruntaiele pământului ne sfredelite. Aurul ar fi crescut în ghivece și nimeni nu l-ar cules spre a-l vinde pe tarabe. Nu ar fi existat orașe, credințe, religii, războaie, biserici, moschei, betoane, asfalt – ci doar grădini în care viul ar fi trăit fără a se cocoța cineva în vârful trofic al vieții.

Ce frumos ar fi fost, dacă printre noi ,,unii” nu ar fi fost !!!!

–––––––––––-

Zamfir Anghel Dan

Olimpia MUREȘAN: NOTE DE LECTURĂ

A apărut cartea cu titlul „Ce țî rândulit” de Elvira Morar  la editura Rotipo în anul 2020, îngrijire, ediție și prefață de Vasile Morar, coperta Florin Pop, imagine-coperta I-„Roata vieții”-Biserica Larga, județul Maramureș; cartea a fost dedicată interpretei de muzică populară Ioana Pricop- cu intenția de aducere aminte a vremilor trecute și „va ști ea ce are de făcut…” prin apariția cărții s-a mai adăugat o filă de aur folclorului românesc autentic.

Am auzit vorbindu-se între sătenii din Chelința (satul natal al poetului Vasile Morar) că mama lui pe nume Elvira ar fi avut o mare influență asupra intelectului viitorului  scriitor  Vasile Morar. De la ea a primit sfaturi minunate, a ascultat poezii și povestiri din popor care i s-au imprimat în memoria afectivă. Astfel prin mama lui a ajuns să cunoască încă de mic copil „istoria familiilor chelințane”-poezii și povestiri populare. Era tare „nealcoșă ”cu breton pe frunte lelea Elvira-cea care a înmagazinat în memoria ei  secretele satului transilvan. Astfel aflăm din poeziile scrise de fiul său cum se prezenta sub aspect folcloric satul Chelința; cum mama a știut să rețină cu sufletul ei versul frumos și autentic. În volumul de poezii „Ce țî rândulit”-care are ca autor pe mama scriitorului , e scrisă de fapt de fiul ei având la bază amintirile din trecut, de când era mic și mama lui îl încânta atât vocal prin cântec cât și recitând versurile acestea. De fapt, însuși poetul mărturisește în prefață: „Dacă m-ar întreba cineva ce-i această carte, n-aș prea ști răspunde. E culegere de poezie populară. E și creație proprie în aceste pagini. Nopți și nopți, ascultând-o, am umplut caiete întregi de versuri și de întâmplări din Chelința. Dumnezeu m-a îndemnat să le scriu. Și am înregistrat.”

Înainte de a trece în revistă cu o sumară analiză a poeziilor, aș vrea să mă opresc puțin la cele două coperte ale cărții care mi se par semnificative pentru mesajul ce se vrea a se transmite. Deși a murit mama, ea continuă să trăiască prin amintire și vers, pe coperta a doua o vedem pe rapsodul popular Elvira citind ziarul și mai jos putem citi versurile: „De ce, Doamne, ai lăsat/ Să hie om supărat/ Cât în lume te-ai tăt duce/ Ce țî rândulit te-ajunge”-iar prima copertă vrea să ne sugereze că versurile populare sunt nemuritoare-ca-ntr-o roată a vieții/ omul moare/arta/ versurile nu mor/ sunt preluate de memoria afectivă a oamenilor. Pictura „Roata vieții” are în centru un trandafir roșu vărgat-sugerând viața dar și mișcarea și fixarea sufletului, urmează pe marginea roții opt sectoare delimitate simbolizând diferite faze ale trecerii timpului, cea de jos e întunecată/ opusul e o reprezentare a unui om sfânt  pictat cu o culoare roșie-ca și celelalte două imagini/se pare că prin această imagine e invocată puterea uriașă cosmică care binecuvântează pământul cu viață, fertilitate, pace și prosperitate -dar și cu continuitate…în creație./cele opt părți ale picturii par a fi un calendar solar al anotimpurilor/cred-într-un anumit fel că e o copertă personalizată care ne trimite la ideea că biserica și credința oamenilor nu va fi despărțită niciodată de folclor, de poezia populară-în acest caz.

Din start poetul Vasile Morar ne introduce în atmosfera satului maramureșean, mai precis a satului copilăriei sale prin scrierea unei culegeri de poezii populare în care-și aduce aportul ca scriitor prin reproducerea/ altfel ar fi rămas uitate în lada de zestre/ unor versuri ale poeziei populare care circula-n zona Chelinței, dar mai ales prin contribuția personală la actualizarea versurilor/ la completarea lor/ dar și la crearea unor versuri/situații lirice personale pornind de la o idee poetică populară.

Rapsod popular asemănător poetului popular Nelu Danci din Plopiș-Maramureș/ sau poetului Vasile Bele din Chiuzbaia(Convorbiri poetice-Vasile Bele-Nelu Danci),  poetul Vasile Morar imaginează prin aceste poezii o lume mirifică plină de tradiții și mister.

Pornind de la ideea că poezia populară reprezintă mentalitatea unui întreg popor și a faptului că dintr-o patrie de dor/ în care și eu vreau să mor-apare DORUL-acest cuvânt și sentiment specific românesc-intraductibil în poezia :„De s-ar vinde doru-n piață”: din care citez: „De s-ar vinde doru-n piață/ M-aș face o precupeață/ Da doru meu nu se vinde/ El mai tare se aprinde./La fereastra casei mele/ Cântă două turturele/ Alea nu sunt turturele/  Că sunt dorurile mele/ Care m-am iubit cu ele.”

La unele poezii se poate observa folosirea unor cuvinte arhaice care s-au păstrat în poeziile populare: băl/bălai, hâd/urât, turtă/pâine etc. „Frunză verde de măr dulce/ După băl, maică, m-aș duce/ Frunză verde de măr acru/ După negru margă dracu”-poezia „Mamă, ca și-al meu drăguț”.

Contradicția din gândurile fetei de măritat care se întreabă mereu după care „să mă duc”-după cel bătrân care vine de la fân sau după cel tânăr care vine vesel. „Frunză verde de trifoi/ M-au cerut la mama doi/ Unu-i tânăr și sărac/ Unu-i bătrân și bogat/ Bătrânu, arde-l-ar focu/ El îmi mănâncă norocu/ Că merge ziua la fân/ Vine acasă tăt gemând iar cel tânăr:„Vine acasă șuierând”. „Poezia Frunză verde de trifoi”.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: NOTE DE LECTURĂ” →

Violeta BOBOCEA: „Focul din noi”

Am primit cu emoție și bucurie volumul de versuri”Focul din noi”, al poetei Mihaela CD, o adevărată bijuterie spirituală! Poezia Mihaelei CD este o poezie încărcată de vitalitate, de lirism și sensibilitate, o poezie în care vom regăsi o superbă simfonie a iubirii, țesută în firicele de cuvinte, imaginea părinților plecați, acolo unde „se luminează veșnicia-n cimitire”, trecerea necruțătoare a timpului- fugit irreparabile tempus, imaginea copilăriei, a naturii pe cărări de smaralde.

Poeta trăiește plenar simfonia inconfundabilă a vieții(„viața-i o frunză trecătoare”), tinerețea care devine o dulce amăgire, dar ar dori să regăsească”ale tinereții nemuriri”.

Valsând pe clapele iubirii, pe corzile sufletului, pe cărări de dor , sub ploaia de gânduri, Mihaela CD pendulează între durere și bucurie, acolo unde doar secundele se-adună pe pervaz, strângând ” bucățele din sufletu-i cuvântat”, într-un permanent dialog cu divinitatea, în care” lumina vie să ne fie încântare”.

„Focul din noi” este un foc nestins al dorului și al iubirii, un foc”în mistuiri înnegurate de dor”!

–––––––––-

Prof. Violeta BOBOCEA

Scriitor, poet, eseist si critic literar, redactor-șef al revistei „Orizonturile bucuriei” Ascior, director Presă Ascior, membru al Asociației Poeților Mondiali.

Corneliu NEAGU: DE VREI SĂ FII POET…

DE VREI SĂ FII POET…

 

În pragul neuitării spre seară se adună

pe o retină falsă cu umbre din trecut,

iubitele rebele în straie de minciună

să-mi pună vrăji amare în apa de băut.

 

Eu le aștept pe toate, la ora cuvenită,

să le aduc aminte de frustele trădări

lasate dimineața în inima-mi rănită

când una după alta mă părăseau în zori.

 

Doar una dintre ele voia să mai râmână,

otravă să îmi toarne în visul hibernal,

cu un pocal de aur descoperit pe lună

de cel numit Oreste, răzbunător și pal.

 

De ar veni și astăzi, cu vrăja-i selenară

repusă în pocale cu vinuri din zenit,

aș aștepta cuminte pe banca de afară

cu dorurile toate venind din infinit.

 

E vremea să ajungă, îmi zic fără răbdare,

cu gândurile-ntinse pe umbre de regret,

dar mă ridic îndată, văzând că nu apare –

ce încurcată-i viața de vrei să fii poet!

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

 

Victor RAVINI: Baltagul și Miorița

S-a spus că romanul Baltagul, publicat de Mihail Sadoveanu în 1930, este o monografie a satului românesc. Într-adevăr, prezintă panoramic lumea satului, cu tradiții și datini arhaice, cu firea, mentalitatea și valorile morale ale oamenilor ce trăiesc cel mai aproape de natură și de stratul profund al rădăcinilor culturii noastre ancestrale. S-a mai spus că este un roman polisemantic și poate fi citit pe mai multe niveluri: ca roman social cu implicații de etnologie juridică, ca un roman despre solidaritatea familiei și trăinicia dragostei, ca un roman al datoriei morale, ca o tragedie, ca un roman inițiatic de căutare a adevărului, a dreptății și de înțelegere superioară a vieții și morții, ba chiar și ca o alegorie mitologică. Un roman de largă anvergură, de la frescă a satului și psihologie sau filozofie a existenței, la metodologia criminalistică a detectivilor.

Este poate cea mai reușită scriere a lui Sadoveanu, poate cea mai cutremurătoare operă tragică din istoria literaturii române și în mod sigur o capodoperă a literaturii universale. Mult tradusă, retradusă și reeditată. Unii exegeți au făcut felurite comparații între Baltagul și alte opere clasice, au asociat-o pe Vitoria Lipan cu unele personaje feminine din tragediile antice grecești, cu Hamlet al lui Shakespeare și cu alte personaje, din romane sau din epopeile diferitelor culturi.

Baltagul este scris într-un stil concentrat, cu sonorități rurale. Fiecare pagină conține mai mult decât spun alți mari scriitori într-un capitol. Acest roman ar fi fost suficient pentru a asigura lui Mihail Sadoveanu un loc în prima linie a celor mai prestigioase nume de autori de pe toate meridianele. Pornind de la acest roman, s-au făcut asemănări și deosebiri între Sadoveanu și alți scriitori proeminenți din alte țări. Romanul Baltagul este de dimensiuni reduse, dar cuprinde o întreagă lume. Sadoveanu a creat această lume în zece zile. Iar după aceea, nu s-a odihnit.

Știm cu toții că Baltagul este inspirat din Miorița și din alte două balade culese de Vasile Alecsandri: Șalga și Dolca. Sadoveanu a preluat din Miorița victima, ucigașii și oile. Cât și căutarea ciobanului de către mama lui, îmbinată cu ciobănița din Șalga, care de asemenea pornește în căutarea hoților ce au prădat-o și se răzbună crâncen pe răufăcători. Din Dolca a preluat solidaritatea dintre om și animal. A mai preluat din Miorița și motto-ul Stăpâne, stăpâne, Mai cheamă ș-un câne. O mică observație fără importanță: În varianta lui Alecsandri scrie Îți cheamă ș-un câne. Subiectul subînțeles poate fi tu sau ei, criminalii. În nicio altă variantă a Mioriței nu am găsit versul menționat în motto.

Sadoveanu a privit Miorița din perspectiva sociologică, economică, juridică și etnografică, ce a dominat dintotdeauna cercetarea celei mai importante creații a folclorului nostru. Interpretarea conținutului Mioriței ca o acțiune socială și reală a fost respinsă de către Dumitru Caracostea, George Călinescu și alții, care au afirmat că Miorița nu prezintă ceva social-realist, ci este un mit. Călinescu și toți ceilalți au fost ori ignorați, ori au fost vehement criticați, mai ales de către cercetătorii marxist-leniniști Adrian Fochi și Pavel Apostol, pe numele adevărat Pál Erdös, la care s-a alăturat chiar și Mircea Eliade.

În cercetarea de după Eliade, Alexandru Amzulescu afirmă că „…Miorița nu a fost niciodată povestea unui înverșunat omor ca atare”1 El arată că omorul în Miorița este ritual și simbolic. În Baltagul, nu este un omor ritual, ci e povestea unui înverșunat omor ca atare, cu pedepsirea criminalilor. În nicio variantă a Mioriței nu există vreo pedepsire a ucigașilor. În Baltagul, criminalii tăinuiesc și neagă fapta, pe când în multe variante ale Mioriței, ucigașii suflă în buciume sau în trâmbițe pentru a înștiința întreaga societate că ei vor începe ritualul cu uciderea simbolică, conform datinei străbune. Ritualul lor este un fel de liturghie pre-creștină, care în diferite variante se oficiază la anumite zile din an sau la ceasuri din zi, bine fixate. Acest ritual se repeta periodic, cum se repetă colindele. Cele mai vechi variante ale Mioriței sunt colinde din Transilvania, în care ciobanul din textul cântat primește numele țăranului colindat și i se urează sănătate și belșug în anul ce vine. În Baltagul nu este așa ceva.

 Cei doi ciobani din Miorița ucid personajul principal cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Într-o variantă culeasă în satul Leauț, lângă Brad, în Munții Apuseni, de către Romul S. Micluția în 1956 și aflată în monografia Miorița publicată de Adrain Fochi în Editura Academiei 1964 , (varianta CXCIII, pagina 651,versul 7), doi păcurari se vorbesc să îl ucidă pe al treilea cu nouă topoare. Unde este logica cu așa multe obiecte ucigătoare? Doi oameni nu au cum să folosească așa multe obiecte pentru a comite o crimă. Le-ar fi fost suficient un singur topor, ca în romanul lui Sadoveanu. Deci nu este o ucidere reală, ci o scenă de teatru folcloric cu recuzită și gesturi expresioniste, având semnificații simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

Ce legătură poate fi între cele 9 topoare din textul rostit și cules de contemporanii noștri în Munții Apuseni și cele 9 topoare rituale vechi de mii de ani, găsite lângă Iași? Aceste topoare pot fi dovezi că în Miorița este vorba de un ritual răspândit de către ciobanii arhaici pe întreg teritoriul străbătut de ei cu oile în transhumanță. Fotografia alăturată, găsită pe Internet, s-ar putea să fie făcută în Munții Tatra. Topoarele celor trei ciobani din fotografie sunt mai mult rituale decât funcționale și seamănă cu topoarele de bronz găsite lângă Iași. Această fotografie s-ar putea să reprezinte o relicvă vie a dansului efectuat de ciobani în cadrul ritualului din Miorița. Straiele din fotografie seamănă cu alte straie românești din fotografii etnografice mai vechi și par să fie cusute într-un stil încă și mai vechi. Știm de la lingvistul italian Matteo Bartoli că zonele periferice ale unei arii de cultură sunt mai conservative decât aria centrală. S-ar putea ca ciobanii din fotografie, sub stăpânire polonă, să fi pierdut limba română și să vorbească limba poloneză. Dar au costumele identice cu ale valahilor din Moravia, în Slovacia. Aceștia au trecut la limba slovacă și păstrează cuvinte românești pentru obiectele casnice. La București se scrie brânză, iar la Praga brynza, dar se pronunță cam la fel. Pe vreun strămoș al compozitorului ceh Bedřich Smetana – care a compus simfonia Moldau (Vltava) – l-a chemat Smântână.

În multe variante ciobanul poruncește el însuși să fie ucis. Uneori, el cere să fie ucis de trei ori la rând: la răsăritul soarelui, la amiază și la asfințit. Nicio victimă nu cere criminalilor: ucideți-mă dimineața, la prânz și seara. În Miorița asistăm la o reprezentație de teatru popular cu funcție sacră, așa că nu este o ucidere adevărată, ca în Baltagul.

Afirmația lui Amzulescu este confirmată și întărită de Victor Kernbach, care precizează că moartea în Miorița „este o moarte inițiatică rituală a ciobăniei.”2 Moartea lui Nechifor Lipan nu este o moarte inițiatică rituală. Octavian Buhociu compară moartea ciobanului din Miorița cu moartea lui Orfeu. Ion Filipciuc face o legătură între Miorița și oficierea curentă a misterelor și ritualurilor din cultul lui Mithra, adus de soldații romani. Baltagul nu poate avea nicio legătură cu Orfeu sau cu Mithra. Unii cercetători au făcut legătura între ciobanul din Miorița și Zalmoxis. Alții au asociat moartea ciobanului cu moartea simbolică a unui personaj important din dansul Călușarilor, eliminat din spectacolele folclorice de azi. Nechifor Lipan nu poate fi asociat cu Zalmoxis și nici cu Călușarii. Ciobanul din Baltagul este pur și simplu o victimă. Ion Filipciuc face o precizare importantă: „ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”3

Continue reading „Victor RAVINI: Baltagul și Miorița” →

Ben TODICĂ: MONEDA (reacție la cartea „Dumnezeu pe role”)

„Dumnezeu pe role”, o carte, un bulgăre de soare care invită copilul din tine la Aventură. Aventura anilor ultimei jumătăți ale secolului al XX-lea. Pe Ana Blandiana o știu încă din fragedă copilărie, o tânără poetă, studentă, hărțuită de regimul Ceaușescu care se perinda regulat pe ecranele telejurnalului alb/negru al televizorului nostru din dormitor, pe care părinții și noi, copiii îl așteptam să se termine pentru a urmări serialul western american. Ea deranja prin poemele ei inteligente preluate de radio Europa liberă și tineri cântăreți de muzică ușoară și pop.

    Jerry W. McDaniel, un binecunoscut ilustrator, grafician și pictor american, cunoscut nouă prin piesele sale de publicitate pentru Pan American Airlines, Philip Morris International, New York Times, profesor șef de catedră la mai multe universități americane a creat numeroase picturi și afișe cu subiecte românești ca: Simona Halep, Dumitru Prunariu, Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Ana Blandiana.

       Îmi leg patinele cu roțile, așa cum sugestionează coperta cărții de un galben fierbinte a doamnei prof. Ileana Costea care a avut inspirația să fuzioneze acești doi mari artiști, frumoși creatori și rulez printre impresionantele ilustrații și poezii, descrieri, povestiri, amintiri și impresii despre întâlnirea lor și impactul asupra-mi. Răsfoind îmi vin în minte cuvintele regizorului de film italian, Luchian Visconti: Privind frumosul, privești sfârșitul. Ai ajuns în vârf și de aici descendența; îți privești moartea în față: „Frumosul absolut există. Pentru frumos îți dai viața, te sacrifici.” Frumosul absolut e finalul, apogeul după care te rostogolești în neant și dispari. Ileana ne spune că NU. Frumosul e infinit, ne spune, și ia cele două frumuseți, grafica și poezia, le îmbrățișează și le unește, și când se întâlnesc cele doua frumuseți una și cu una fac un NOU, adică se amorsează între cei doi electrozi flacăra adevărului și a luminii către frumosul divin și iubirea eternă.

Continue reading „Ben TODICĂ: MONEDA (reacție la cartea „Dumnezeu pe role”)” →

Maria FILIPOIU: Cămașa sufletului

Poartă-L pe Dumnezeu în sufletul tău și nu vei fi singur niciodată! – Maria Filipoiu

  Cel mai greu de dăruit este cuvântul.

  Cu cât se scrie mult, se citește tot mai puțin, dar foarte puține sunt cuvintele dăruite care ajung să îmbrace cămașa sufletească.

 Fiecare om a trecut sau va trece la un moment dat prin momente grele, simțind gustul amar al ignoranței „prietenilor” sau rudelor cu potențial material și spiritual. Viața nu este ușoară, dar devine povară, când cei pe care îi simțim aproape de suflet dispar în clipele grele sau îți întorc spatele, politicos, prin cuvinte mai dure și mai reci ca piatra. Așa sunt majoritatea semenilor, fără a recunoaște, de-a nu fi „considerați – slabi de înger”, uitând povața Domnului:

  „Fericiți cei săraci cu duhul, ca a lor este Împărăția cerurilor.” – Matei: 5, 3

Dar câți dintre ei știu că:

   – Oamenii care sunt cei mai puternici sunt, de obicei, și cei mai sensibili.

   – Oamenii care manifestă cea mai mare bunătate sunt primii care sunt ignorați sau rău tratați.

   – Oamenii care au grijă de alții tot timpul sunt cei care au cea mai mare nevoie de ajutor.

   – Cuvintele cel mai greu de spus sunt:

 Iartă-mă!

Te iubesc!

Îmi pare rău!

Ajută-mă!

  – Uneori, drama sufletească este înveșmântată în surâsul de pe chip, pentru ca persoana să pară fericită și mai ales de-a nu primi un tratament comportamental mai dureros ca propria suferință, adâncind prăpastia.

  Când nu ști să privești dincolo de zâmbetul ei, pentru a vedea cât de multă durere se ascunde sub el, este de preferat ignoranța dubioasă.

  O intenție pozitivă nu costă nimic, dar valorează mult, atunci când simți că te prăbușești în propriul suflet.

  Așa ajung marile personalități să sfârșească în ignoranță și singurătate, deși au contribuit la bunăstarea materială și spirituală a majorității din comunitatea în care trăiește, adeseori prin prisma profesiei. Cele mai frecvente probleme fiind cele de sănătate și cele din familie, dar de fiecare dată ajutorul căutat în aproapele tău este inexistent și numai credința în Dumnezeu este salvatoare, când îți luminează cărarea spre care să-ți îndrepți pașii pentru a ieși la liman.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Cămașa sufletului” →