Vin cu tine la cules
Mi-am pregătit panerul din nuiele,
L-am învelit cu un ștergar de in
În adorarea cerului cu stele
Să le culegem pe din două, vin!
Și cofa e curată, parcă-i nouă,
Încă mai poartă-n ea miros de lut;
O primenesc cu picături de rouă
Când vinul vieții gata-i de băut.
Pe umeri ne-ncălzească ia veche
Și-a Universului bazma pe cap
Că două suflete care-s pereche
În buzunarul soarelui încap.
Opincile sunt moi, lucrate bine,
Străbat povestea-n lung și-n latul ei,
Cusute-au fost de mâna lunii pline
Când locuiam alăturea de zei.
Tu ți-amintești să le fi fost vecini,
Să fi-mpărțit cu ei aceeași masă?
Eu nu mai știu… De cingători mă țin
În drumul căutărilor spre Casă.
Platonică speranţă
nimic nu-i pierdut când nimicul ne umple,
când buzele crude rămân din sărut
pâraie arzânde-s şoptirile-n tâmple
cu fiece zi, înţelept sau recrut,
mai ţine la braţ însăşi urma luminii
şi-o creşte ca mama pe pruncă la sân
cu palmele goale se sfarmă tăciunii
şi tot cu acestea alinturi, hapsân,
se-mpart zgomotos în linişti depline
la toţi ce în vaier secundele-şi duc
din sânge se-adapă tristeţi clandestine,
dar lasă destinul să curgă năuc
că nu-i plin paharul şi cerul mai este
albastru, statornic şi darnic deajuns
şi tot ce-o să fie, n-o fi o poveste,
ci doar alinare ca ultim răspuns.
Nădejde
Aş vrea o pace lungă să îmi cuprindă dorul,
Să îl ascundă-n sânu-i ca-n miezul rugăciunii,
Să vină linişti treze din rugu-nţelepciunii,
Cum vine vara ploaia şi răcoreşte-ogorul;
Că nu-i găsesc astâmpăr, îşi încovoaie vrerea,
Mă prinde cu tărie ştiindu-mi slăbiciunea,
Îi stau sub talpa albă întinsă ca genunea
Şi parcă vulturi aprigi îmi ciugulesc puterea.
Eu n-am dorinţi prea multe, îmi explorez fiinţa
Să urc pe culmi înalte, cum urcă munţii ciuta.
Chiar de-s poteci abrupte şi pietre, mal, cu suta,
N-am amânat plecarea, mi-e osie voinţa.
Văd cum sucite-s toate, şi toate-asemeni mie
Cu faţa-n sus tresaltă, cu râvnă şi mistere…
Nu mă preschimb în înger, nici pronia n-o cere,
Dar şterg cu rouă cerul când huma mă îmbie.
Dând inimii ocol
Azi am cuprins cu ochii-ntregi pâraie,
De parcă n-aș mai ști pasul de turmă
E clar că fleacuri zeci rămân în urmă,
Ca-n teatru când din scene se tot taie.
Și aflu iar a sufletului formă
Slujindu-i drept în orișice războaie
Când mintea-n adevăruri se înmoaie
Scald tihna-n ape care mă transformă.
Și-ndreptățită, -nsuflețesc o piatră,
(E-aceea care a lovit mai tare)
Deși în sinea ei pare sihastră.
Cu îngeri veghetori ca la altare
Mă varsă răsăritului în vatră
Dorit avânt, o, dulce înălțare!
Înălţare şi cădere
Incoloră tăcerea şi durerea haină,
Mărginaşe fâşii – paralele – din viaţă,
Răsucind, o subţie ca pe firul de aţă
Într-un ghem adunată de o mână străină.
.
Mă asemăn cu ploaia: curg, mă-ntind pe asfalt…
(Cine-i pasăre ştie cum să cânte-n văzduh )
Poate-aşa voi afla de eşti viu sau un duh
Care-mi bântuie firea. Ceru-ntreg preaînalt
.
Se răsfrânge în rouă pe-un tărâm nevăzut
Cum pe-o altă planetă două mâini de lumină
Fac din viaţă minune şi o nasc din ţărână
Să o ducă-naintea unui înger căzut –
.
Stăm aproape de lună, la doi paşi de mister,
Exilaţi în cuvinte. Împrejur o pădure,
Unde sufletul treaz poate moartea să-ndure,
Şi să cadă ca ploaia de sub gene de cer.
Denisa CUREA POPA
Doresc să fac cunoscut gândul, tuturor membrilor acestui grup, că toți cei ce scriu acum, cu ocazia tristă a plecării dintre noi a doamnei Mariana Gurza, își exprimă, sau găsesc posibilitatea să își exprime aici, considerația și omagiile față de persoana ei.
