Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Mă tem să nu cad în ispită

Mă tem să nu cad în ispită

 

Conversez cu tine și mă mir
cum te-ai trezit așa dintr-o dată la realitate.

Erai mai întâi săracă cu duhul
apoi ușor apatică,
dar probabil școala, oamenii te-au schimbat
încât poți să ucizi din cuvânt orice împotrivire
fără nicio sforțare,
fără presentimente.

Îți smulg din priviri inocența prefăcută,
mă tem să nu cad în ispită,
să frâng în malaxorul închipuirii
oasele vântului ce te ating.

De fapt ai devenit atât de inflexibilă
încât rupi în dinți toate ideile,
le supui voinței tale
și mă vrei fidel susținător.

Înapoia ta nu lași decât umbra,
roadele trebuie să se vadă
altfel porțile se închid
și le poți deschide numai cu chei de suflet.

Nu știu în ce măsură
pofta mea de fructe coapte
poate să mă lase indiferent…

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

4 iunie 2019

Mariana POPAN: Îndemn la credință

Îndemn la credință

 

Prietenie, a soarelui, eternă prietenie,
Privește pentru-o clipă, fiecare rază,
Să se-nțeleagă negreșit prin toată lumea
Că cerul viu și veșnic te veghează!

Privește pretutindeni ce senin e cerul,
Cum l-oglindește-n veșnic, ape vii,
Eterna mare, veșnic să te-ndrume,
Mereu rămâi ce-ai fost, le fel mereu să fii!

Ridică-te mai demn prin rugăciune,
Cum Dumnezeu, mereu te-a mângâiat,
Îngenunchind în față, toată viața
Să-ți fie pavăză, tu,îngerul curat!

Să nu privești trecutul nici acuma,
Să nu cutezi să te-ndoiești de el!
Așa cum Dumnezeu a dat un zâmbet
Vieții de primăvară prin blândul ghiocel!

În zilele de vară, tot mai aridă,
Oricâte lacrimi s-ar vărsa-n amurg,
Să nu cutezi să te cobori la poale
De păcătoase iaduri care vor arde-n prund!

Deci, sus prin rugăciune, căci prin fapte,
Cu zâmbet și putere prin credință,
Prietenie, ridica-te și luptă,
S-arăți lui Dumnezeu că poți fi biruință!

Cum din pavajele-i migrene, un diavol,
Din răsputeri a încercat să cotropească,
A reușit cu moartea să se-omoare,
În iad să se întoarcă și să putrezească.

La fel, un suflet sincer, inocent,
Imaculat cu albul iernii de departe
A reușit să scape de infern,
Să-și ducă visul mai departe, mai departe.

Deci, sus, ridică-te și crede,
Că Dumnezeu există pentru cei,
Ce doar, prin fapte arăta-vor
Că ei sunt simplii creștini, precum sunt a săi mei.

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

4 iunie 2019

Mia UNGUREANU: Dacă aș fi

Dacă aș fi

 

Dacă -aș fi un pițigoi, aș ciripi prin zăvoi.
Le-aș șopti la turturele toate păsurile mele.
Dacă -aș fi un vultur sur, în înaltul cerului
M – aș roti jur împrejur, pe câmpii senine,

Aș pluti deasupra mării, peste valuri line.
Aș alunga vânturile, moartea care vine,
M – aș preface într-un altar, la marginea zării,
Să sfințesc pământul drag, hotarele țării.

Dacă -aș fi un mic pârâu, m – aș preface într-un rău.
” Dunăre ” m – aș denumi, colindând munți și câmpii.
Din susurul apelor, ar clipoci cântecele ;
Doinele românilor , fluierul străbunilor,

Ce-au trăit pe-acest pământ, apărându-l cu dor sfânt.
Val de-aș fi la țărm de mare, m – aș preface într-o chemare,
Și -n vuietul mărilor, aș glasui zărilor .
Le-aș zugrăvi prin cuvânt, călător pe val și vânt ;
„Nebunia -tristă, goala, ce se-așterne peste țară .”

Dacă -aș fi o stea pe cer, înger m -aș preface.
Aș zbura în lung și -n lat, către zări opace.
Aș deschide căile, către lumi mai bune
Și -aș vorbi cu Dumnezeu, despre crezul meu.

Însă sunt un suflet trist, plin de -a ta iubire
Și mă -ntreb încet în gând :”ai uitat de mine? ”
Nici n- aș putea să exist, pe a mea peluza,
Dacă n-aș simți de sus a ta călăuză.

Și umil așa și mic, mă întorc la tine.
Cred într -un tată ceresc, care ne veghează,
Știu că n-ai uitat de noi.
Ești :”Lumina trează „.

———————————-

Mia UNGUREANU

Vasile COMAN: Numele ei…

Numele ei…

 

Rătăcită…fără urmă
Cu feciori aflați departe,
Pe o stradă, o bătrână,
Vinde de-ale ei bucate.

Lacrimile reci şi stinse
Ce-i brăzdase chipul bun,
În aceste clipe triste…
Viitorul ei…e-acum.

Singură-i…şi este greu,
Ochii-n jos şi-i mai apleacă,
Gândul către Dumnezeu
Ea nu-l uită niciodată.

Nu îți cere ajutor!
Nici nu poate multe duce,
Însă ce-a muncit cu spor
Vinde astăzi la răscruce.

Acum leagă…acu dezleagă
Ce-a rodit al ei pământ,
Cu iubirea, dragă, caldă
Cumperi de la ea oricând.

Rătăcită ar fi de turmă…
Cu feciori aflați departe…
Viața parcă i se curmă
De dorul ce o desparte.

Dacă cineva…vreodată…
Întreabă:- Cine-i sărmana?
Spune-i că:- E minunată!
Numele ei este…mama…

26 septembrie 2017, Ploieşti

——————————–

Vasile COMAN

 

Elena TUDOSA: Ce n-aș da…

Ce n-aș da…

 

Ce n-aș da să-ți fiu esența ce se scurge-n absolut,
Pentru suflet o licoare ce te-mbăta-n clipa tristă,
Să fiu firul veșniciei plămădit din Sfântul lut,
Când ți-e sufletul pustiu și îl simți că nu există.

Ce n-aș da să-ți fiu secunda dintr-un timp de mult trecut,
Când prea obosit de viață rătăcești cărări pustii,
Să-ți fiu clipa de odihnă și-atunci când te simți pierdut,
Să-ți fiu blândă mângâiere în tristețea inimii.

Ce n-aș da să-ți fiu lumina ce coboară dintr-o crista,
Unde îngerii se strâng trecând Valea Plângerii,
Să-ți fiu mâna salvatoare, când sufletul nu-ți rezistă,
Și aproape e răpus de soarta înfrângerii.

Ce n-aș da să-ți fiu o rugă într-o zi de sărbătoare,
Să te-nvălui în credință când curajul ai pierdut,
Să-ți fiu raza ce te-ndruma să-i faci inimii cărare,
Să-ți găsești pacea divină, liniștea ce n-ai avut.

Ce n-aș da să-ți fiu un gând, când ești abătut de gânduri,
Să te rostesc în cuvinte când jicnit ești de cuvinte,
Să îmi fii dulce comoară, să te scriu frumos în rânduri,
Poeziei să-i fii vers, slavă peste vremi aminte.

——————————-

Elena TUDOSA

5 iunie 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Povestea mea de suflet

Povestea mea de suflet

 

Caii mei pasc a jăratec într-un larg apus de soare
Se răsfață-n spuma mării hergheliilor de cai,
Stau căzută peste gânduri, peste suflet, peste grai
Și-mi întind mâna-n Atlantic, iar acesta-n brațe-mi sare.

Strâng căpăstru-i greu din zale argintate tot în mână,
Malu-i strâmt, greu ține-n frâie tot oceanul tăbăcit,
Toate gloatele de ape , parcă sau mai potolit,
Când o ciutura de Soare se afundă ca-n fântână.

Mânjii, sug din buza nopții și-au adormit în ocean
Iepele prin fusta nopții, peste Lună galopau,
Soarele cu o privire, cam piezișe nu-i umbreau,
Chipul lor cărunt de zile și prelins pe-un bolovan.

Ochii-mi grei pierduți prin zare mi-au încununat tot visul
Și s-au împletit prin valuri, și vechi coame-au împletit,
E povestea mea de suflet, dintr-un vis repovestit
Ce a galopat prin suflet… și-a înmiresmat abisul.

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Dunia Pălăngeanu&Cosmin Ștefan Georgescu: Poemele verii…

Vară, vară,mă doboară

 

În iatacul cu răcoare
intră vara cu-al ei soare
și cu rotunjimi de frunză
pe aripi de buburuză,
mierea zace pe tipsii
cu ocheade aurii
în parfum de tei bătut
prin ulcioare prefăcut,
în descântec plin de flori
să-l bea sufletul în zori
și să-l țină ziua toată
sub lacătul de la poartă,
până stele vor luci
rămășag pentru-a iubi,
licurici de gând frumos
sus pe dealul tămâios
unde vara-i mai cu foc
și nopțile cu noroc.

Vară ,vară mă doboară
dragostea de prima oară
și mă poartă-n fân cosit
fier de coasă -n asfințit.

                                                          Dunia Pălăngeanu/Giurgiu

 

COPILULUI DIN MINE

 

Copilului din mine îi scriu scrisoare
Pe care apoi sfios i-o voi citi ,
Când va veni cutreierat de Soare
Să îmi recite noaptea poezii.

Copil frumos, rămâi în mine teafăr,
Mai joacă-te în clipa ta de Rai ,
Pe raza scăpătată de Luceafăr
Adu-mi povești din multe câte ai.

Eu ți-am păstrat o cretă colorată
și un asfalt zvântat de-atâtea ploi ,
Cu arta ce-am avut-o altă dată
Să desenăm cu o mână amândoi…

Rămâi în mine, sfânt copil pribeag ,
Și făurește-mi clipe lungi de viață,
Pe care să le prinzi pe un șirag
Ca scoicile pe țărmuri , dimineața.

                                                           Cosmin – Ștefan Georgescu/Paris

—————————————————–

Dunia Pălăngeanu&Cosmin Ștefan Georgescu

POEMELE VERII DE LA PARIS…LA GIURGIU

2 iunie 2019

Elena NEAGU: De-aș putea, de-aș ști să cer…

De-aș putea, de-aș ști să cer…

 

De mi-e dor să fiu un clopot
care-ți bate a înviere,
sau o ploaie ca un ropot
dintr-o vară ‘ ademenind
cu cireșe la urechi,
e că lecuiești în mine
toate rănile mai vechi
când mă chemi în miez de noapte
ca un tulnic peste munte,
vara mea ,cu tril în șoapte…
De-aș putea , de-aș ști să cer
Dumnezeului din noi
înc-o viață să ne dea,
aș putea și’aș vrea să sper
să fii tu lumina mea,
catedrală-n amândoi …
De mi-e frig când mi-ești departe
cât de’aici la Polul Nord,
mă-ncălzesc când mă răsari
și înfloresc la tine-n cord !

——————————–

Elena NEAGU

Imagine – Pictură de Tomasz Alen Kopera

 

Nela TALABĂ: Sã pendulezi în lume între alb şi negru

Sã pendulezi în lume între alb şi negru,
sã te gãseşti neîncetat,
centrifugal,
între pustiul de a fi
şi muntele de a fi,
între cãmila ce ascunde tot deşertul în cocoaşã
sau vulturul ce poartã,
neştiut, pe aripi, toatã zarea,
aceasta este drama eternei sfâşieri.

Sã laşi în urmã, zi de zi,
clipe în agonie,
chipuri ce nu mai sunt în pas cu vremurile,
sã vezi oglinda vieţii tale
în lucruri strãine de esenţa ta,
aceasta este drama eternei fragmentãri
şi a eternei înstrãinãri.

S-arunci de-a valma
în suflet şi în poezie
obiecte, gesturi,
mimetisme goale,
forme greoaie şi alambicate,
pentru cã îţi repugnã
cursivitatea, simplitatea,
iubirea, zborul,
creîndu-ţi astfel iluzia sincronicitãţii,
aceasta este drama eternei rãtãciri.

Prefer sã fiu cursivã ca apa,
sã oglindesc în valurile mele
norii,
şi aurorele trandafirii,
cerul cu stele,
şi luna cu doruri şi iubiri înãlţãtoare.
Mi-e dor sã pot plana cu-aripi de vultur
şi ochi pãtrunzãtori
deasupra lumii şi a timpului,
sã pot sã reînviu şi sã unesc în poezie
clipele şi oamenii ce-au existat,
fragmentele de timp ale-omenirii
care-au agonizat şi au murit în pustiul
pe care,
în mod atât de eronat,
toţi îl numesc trecut,
sã pot reface cursul firesc
al vieţii
de la esenţe pânã în prezent.

Aceasta este
simplitatea şi cursivitatea mea.

—————————-

Nela TALABĂ

Galați

1 iunie 2019

(Imagine sursa internet)

Anatol COVALI: Ştiam că pot

Ştiam că pot

 

Ştiam că pot. De-aceea-s altul,
schimbat aşa cum am dorit
şi plin de cutezanţă-i saltul
în ce de fapt mi-a fost menit.

Ştiam că pot. S-au dus meandre
şi rătăciri şi-nnegurări
şi-au apărut speranţe tandre
care mă poartă spre noi zări.

Ştiam că pot. Nicio durere ,
nicio tristeţe, niciun plâns
nu au de-acuma vreo putere,
căci nu mai pot să fiu constrâns.

Ştiam că pot. În viaţa nouă,
care începe de acum,
preschimb orişice brumă-n rouă
şi cărăruile în drum.

————————————–

Anatol COVALI

București

3 iunie 2019