Florica PATAN: SOLENOID, de Mircea Cărtărescu – Lumea, un tablou în lumini și umbre

Scriitorul, spune Mircea Cărtărescu în Solenoid, creează un personaj care are percepțiile și senzațiile lui despre lume și viață, în absența cititorului, iar cititorul, spunem noi, parafrazându-l pe autor, are și el percepțiile și senzațiile lui, față în față cu textul, implicit cu scriitorul, a cărui voce o ascultă, citindu-l. Personajul lui Mircea Cărtărescu este profesor de română care ține un jurnal ce va sta la baza viitorului roman și este evident că scrierea are un sâmbure de biografism, de real al timpului trăit într-un spațiu al Bucureștiului anilor `80, cu unele rememorări din copilăria nu prea îndepărtată. Personajul mărturisește, făcând în roman referire la propriul text, că vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele și, oricum, n-ar vrea ca acesta să fie nici roman, nici poem, iar anomaliile despre care vorbește sunt percepțiile sale exacerbate despre lume și condiția umană, imaginarul și hiperbola fiindu-i la îndemână, alături de suspans, simboluri, absurd si miraculos.

       Real e și visul, reale sunt și primele amintiri, (reală cât de reală!) e și ficțiunea, spune el și acesta este sensul percepțiilor personajului-narator, realizând o scriere  postmodernă, de factură poematico-filozofică (și în această cheie am citit romanul  Solenoid, autor Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, București, 2017, 858 pagini).

       Percepția noastră este că lumea prezentată în Solenoid este un tablou cu lumini și umbre ale unei realități imaginate în stil postmodern, cu un mesaj-soluție sui-generis de salvare/ mântuire a spiritului uman, posibilă prin trecerea într-o altă dimensiune, într-o viziune suprarealistă.
Primul argument îl constituie ideea de reflexivitate, fragmentarism și autoreferențialitate a autorului, în roman. Structurată în patru părți și 51 de capitole, notate cu cifre arabe, cartea are ca punct de pornire acel jurnal al personajului-narator, cu însemnări despre episoadele de viață trăite nu atât ca acțiuni, cât ca senzații ale ființei, percepții și emoții, toate trecute prin fluxul memoriei și filtrul maturității, mereu reluate și privite din alte unghiuri, de aici fragmentarism al narațiunii și autoreferențialitate. Obiectul gândirii mele este  gândirea mea și lumea mea se identifică cu mintea mea, spune autorul. Inflexiunile lirico-reflexive împing imaginarul dincolo de orice închipuire, fie prin intrarea în fabulosul lumii microscopice, fie prin hiperbolizarea realității transfigurate. Solenoizii, cinci în zona Bucureștiului, sunt acele bobine uriașe care, sub tensiune electrică, aduc orașul în starea fabuloasă a levitației, o ascensiune pe verticală ce ar sparge bariera celor trei dimensiuni… fără să mai știm, în încercarea de salvare, ce ar mai putea rămâne din speranțele și iluziile ce au hrănit lumea aceasta, pe parcursul istoriei sale zbuciumate.
Dar lumina interioară, aceea a conștiinței, determină suita de întrebări când totul conspiră la construirea unei iluzii perfecte, mântuirea. Lumina interioară și lumina dinafara noastră dau formelor contururi observabile de cel care vrea să înțeleagă lumea. Pornind de la o frază precum Uite cum se reflectă soarele în ferestre, sau de la o imagine ce prefigurează fiorul unei iubiri: Deodată, unde nu era nimic se deschide o poartă sau o casă are ușa de la intrare larg deschisă și te așteaptă cu toate ferestrele luminate în noapte , există speranța evadării prin simbolica ușă deschisă pentru doi colegi de cancelarie, el profesor de română, ea, cu numele Irina, profesoară de fizică. Și astfel se proiectează lumea lor cu lumini și umbre trandafirii, ca un tablou cu urcușuri și coborâșuri sinusoidale ale unei vieți firești.
Continuând cu suita experiențelor și percepțiilor trăite care dau romanului fragmentarism, dar și accente lirice și reflexive, cu o structură autoreferențială, autorul-personaj rememorează faptul că nu câștigă niciodată prietenia colegilor în școală, dimpotrivă, trăiește experiența respingerii de către toți colegii datorită faptului că devenise purtător al bacilului TBC, confirmat de IDR-ul mărit, trecerea prin preventoriul de la Voila, apoi vacanțele la bunicii dintr-un sat de la Dunăre, singuratice, dar cu o carte în mână, toate acestea par a fi irecuperabile, ba chiar ultimul episod l-a împărțit pe literatul ce citise toată viața lui cam două sute de cărți pe an, în două : fețele alterității sale, un ego, un alter ego și încă unul vorbind despre ei.

        În al doilea rând, prezentarea eului, în multiplicitatea și complexitatea percepției de sine, cu ideea de alteritate a spiritului, dezvăluind absconsul abisal, ilustrează ideea dualității ființei. Personajul lui Mircea Cărtărescu are sensibilități legate de creația sa și mărturisește : Mă gândesc răutăcios la celălalt, la autorul de romane, volume de versuri, eseuri, Dumnezeu mai știe ce, desprins de mine, separat de mine ca un siamez printr-o operație intruzivă, traumatizantă … Îl văd, îl știu, îl simt de pe partea cealaltă-a monezii, îl aud prin metalul ei rece ștanțat c-un cap pe-o parte și-o pajură pe cealaltă. Încerc să-i transmit prin ciocănituri ritmate un plan de evadare, al spargerii zidului, al ieșirii din muzeu…. Și vocea auctorială, trece la persoana a III-a, vorbind despre unul și același Eu, în varianta alter-ego : Dar el e surd, orb și obtuz, cum e bântuit de blestemata nevoie de glorie… Este relevantă pentru conturarea profilului psihologic al personajului această modalitate de autoanaliză, ca dintr-un unghi exterior sinelui,  cu maximă sinceritate și obiectivism.
Visul, spațiu compensatoriu, sau poate nu, starea de confuzie fiind prezentă, face posibil miracolul, cu un lirism al imaginilor: Cu un efort de voință, am vărsat apa din pahar : lichidul transparent și sticlos a curs oarecum cu încetinitorul, într-o cascadă ciudată; altădată visul este înspăimântător, între beznă și lumină, când moartea se face văzută cu o bestială față de cadavru. Când vede o mare lumină albă, tot în vis, acesta este Dumnezeu, iar eroul se simte dizolvat în lumină cu o față observată a doua zi în oglindă, cu ochii înspăimântător de triști, deși se simțea detașat, indiferent la tot ce există, un alt Eu, altul decât ceilalți, absolut diferit.

          Din astfel de considerații însă pot decurge anumite ambiguități, neclarități, și tatonări, incertitudini sau enigme, cu senzația de straniu. Cunoașterea umană este senzorială, o tactilitate bâjbâitoare spune autorul, sub lumina iradiată și pâlpâită a stelelor, percepute de pe un pat de spital, printr-o cupolă de stică imaginată de mintea febrilă a personajului-narator, ce filtrează mereu realitatea prin porii senzațiilor sale. În aceste condiții cum s-ar putea răspunde la întrebări ce par imposibil de rezolvat și creează o stare de spirit de nespusă dezolare, cu un fior tragic al morții, într-o suită de întrebări repetitive : De ce știu că exist, dacă știu de asemenea că nu voi mai fi? De ce mi s-a dat acces la spațiul logic și la structura matematică-a lumii? Doar ca să le pierd când trupul mi se distruge? De ce mă trezesc nopțile cu gândul că voi muri, și mă ridic în capul oaselor, acoperit de sudoare, și țip, și mă zbat, și-ncerc să-mi înăbuș gândul intolerabil că voi dispărea pentru eternitate, că nu voi mai fi niciodată, până la capătul timpurilor? De ce lumea se va sfârși odată cu mine?… De ce frica e substanța lumii-n care trăim? un șir interminabil de întrebări.
Sunt întrebări ce se repetă obsesiv, cu unele răspunsuri dezolante, ceea ce conferă textului nota de postmodernism, fără bariere între narațiune și lirism, un text care curge fluent, cu treceri atât de firești de la realitate la ficțiune, de la normalitate la fabulos. … nimeni, absolut nimeni nu scapă… ca și când n-am fi trăit, ca și când n-am fi fost niciodată. Cum e posibil să-ți aștepți rândul la execuție , [moartea] cu tăcerea cretină a oilor, nevinovat ca și ele, când ești spirit, când ești parte din Dumnezeire?  și seria  sentințelor continuă : …avem scrijelită pe frunte sentința ; …cunoașterea destinului nostru comun e fierul înroșit cu care suntem însemnați, direct pe creier, ca vitele pe șold, înaintea execuției finale. Regresia în timp prilejuiește vocii auctoriale să prezinte realitatea de atunci cu mintea de acum, un prezent al narațiunii, transfigurat cu mijloace poetice plasticizante : transgresarea sensurilor, suspansul, hiperbola, metafora crinilor de stele sau, tot aici,  sticla convexă a ochilor ce deformează realitatea într-un mod nebănuit, neașteptat.
Știm că suntem în labirint, știm că trebuie să evadăm. Labirintul este enigma, umbra ce întunecă, în general, ieșirea spre lumină, înaintând la voia întâmplării prin damnarea universală, condiția noastră de muritori în această lume.

      Luminozitatea, culorile și transparența lumii. Jocul de lumini și umbre ca un clar-obscur al lumii : În dispensar patul meu era în centrul unei încăperi circulare, cu peretele de-un crem lăptos , peste care pur și simplu se arcuia bolta cerească. De va fi fost vreo cupolă de sticlă între mine și stele (iar acum nu mă mai îndoiesc de asta) , sticla trebuie să fi fost nespus de curată și limpede, practic invizibilă. Câmpul lexical al sticlei , cu termeni ca transparent, limpede, clar, translucid, diafan, fluorescent, derivatul sticlos sau sinonimul neologic vitros, a vitrifica, apoi substantivul gheață (transparentă), adaugă lumii percepută de personaj, în ipostazele sale de copil sau de adult, acea notă de luminozitate și transparență, opuse cenușiului, celor noroioase, murdare, sau întunecate, pământii, care dezolează, întristează profund,  sugerând sfârșitul implacabil, neantul, moartea necruțătoare.
Culorile în lumea personajului sunt diferite în funcție de starea sufletească, dar și de intensitatea luminii, care este diferită dimineața, când este una, și alta, mai vie, după-amiaza. Pereții halei în care intră cei doi profesori, de română și de matematică, pentru a vedea de ce elevii de la 86 intră mereu în Fabrica de Țevi Sudate sunt cumva denaturați. Lumina era verde-oliv, iar umbra oliv denatura totul, agregatele așezate în baze, prima bază era de un roz murdar, a doua, albastru închis, a treia stacojie, a patra un fel de oranj către siena, a cincea galben intens, luminând în depărtare, având nuanțe diferite, ușor recognoscibile de autor. Atenția mărită asupra detaliilor de formă sau culoare, de lumină sau umbre, de mișcare, aproape totdeauna mișcare, fie concentrică, reverberantă, fie în spirală, doar ea purtând în sine ideea de evadare, una pe verticală, cu siguranță, enumerarea obiectelor în aspectele percepute la un moment dat, cu impactul lor asupra ființei, dau măsura sensibilității și a rafinamentului pictural al scriitorului, implicat activ în țesătura textului, cu remarci atât de nuanțate.
Chiar și în cancelaria școlii, atât de stranie, cu luminile aprinse în noapte, pe când tot restul școlii vuia întunecat, pe când profesorii mai intrau, după recensămintele efectuate în vifor, să se mai încălzească, lumina becurilor din tavan șiroia [ oximoronic ] murdară, cafenie, vopsind chipurile într-un pământiu de ființe subterane, portretele de personalități herțegovene de pe pereți împrumutau ceva din olivul sinistru al zugrăvelii, detalii semnificative ce fac parte din  țesătura textului.
Unei eleve, Valeria, sub fereastra inundată de soare, unghiile îi sclipeau halucinant, ca într-o piesă absurdă, exact în nuanțele agregatelor din fabrica veche, în aceeași ordine și cu aceleași nuanțe: roz-murdar, albastru-închis, stacojiu, oranj siena, galben intens și plin de lumină, ca niște coji de sticlă ; când primește observații leșină și cade, rotulele genunchilor ei având ceva din carnea sticloasă a portocalei, în timp ce pe geam se zărea sclipind dement pe fondul amurgului fabrica veche.

Suspans, paradox, absurd. Paradoxal, Bucureștiul este perceput întins sub stele până la marginea vederii și luminat cum n-a mai fost apoi niciodată, de parcă s-ar fi aprins de la ochii mei ce priveau din umbră, de la fereastră,  ochii mei cafeniu-deschiși ca două lacuri pe-o față palidă și subțire, luminând orașul care le lumina irișii străvezii, cu o multiplicare la infinit a luminii precum în oglinzi paralele. Și paradoxul continuă: E noapte, casele sunt palide și deasupra e un cer fabulos înstelat. Deodată, o stea mișcătoare își frânge traiectoria spre pământ și coboară ca un trăsnet undeva în centrul orașului, explodând cu putere.Și apoi e zi, e o lumină galbenă peste case, eu sunt la marea fereastră ușor aburită și nu-mi vine să cred că a dispărut blocul de peste șosea…„Cu toate astea nu visez”, îmi spun având certitudinea absolută a realității. Mintea mi-era complet limpede și discerneam net fiecare obiect, ca-n starea de trezie. Aici ambiguitatea, starea de incertitudine postmodernă este evidentă, ca și în multe alte situații când ceva pare a fi, fără să fie de fapt…sau invers, există, fără a putea fi văzut, ceea ce pare absurd, paradoxal și creează momente reale de suspans în dinamica epicii lui Mircea Cărtărescu .

         Percepții augmentate de sentimentul fricii sub imperiul luminii sau al umbrelor. Frica este sentimentul dominant, în cele mai multe momente. Întunericul poate fi roz sau trandafiriu, în lecturile sale (în Memfis, de exemplu), iar în preventoriul de la Voila este deplin și adânc. Lumina lunii îl sperie pe naratorul-personaj, ea este uneori prea strălucitoare, lumina zilei de toamnă e rece, aerul arde cu lumină rece, oximoronic, mergând la pădure simte diminețile orbitoare, cu lumină totul pare a fi învăluit în versatilitatea acestora, enigmatic. Trupul se lăsa măturat de soare și de umbre, transfigurat într-un model în tapiseria fără sfârșit a pădurii. Crengile de măr filtrau toate lungimile de undă ale luminii. Ele erau transparentizate de soare și întunecate de umbră ; astfel de imagini conferă un lirism duios textului descriptiv.
În lumina dormitorului din Voila, sub marile globuri din tavan, se puneau întrebări, cum ar fi aceea despre moarte, copiii le simțeau învelite în sacru și enigmă și priveau luna și stelele multiplicate-n geamul dublu. Dormitorul întunecat era sinistru. Copiii dormeau pe spate, ca niște statui întinse deasupra unor sarcofage. Doar pe hol, lumina era limpede, dar interzisă. O singură dâră de lumină se vedea pe sub ușă. Mai târziu, după Căderea din Cenaclu, când el și lumea toată s-au împărțit în două sub luna prăvălită peste Universitate, lumina era remanentă, venită nu pe geam, ci din lucruri, din aerul vernil, veșted, de pe suprafețele pline de praf. Manuscrisul său a strălucit în lumina orbitoare de iulie șia pâlpâit în aerul rece și fulguitor din decembrie. Bolta de cristal în care sunt stelele încrustate s-a rotit de sute de ori în jurul lui (manuscrisul), și o himeră ciudată l-a umbrit aplecându-se asupra lui, ore-n șir, de zeci și sute de ori cu părul și genele aprinse de soare sau șterse de amurg .

       În casa cu formă de vapor protagoniștii respiră lumina, lumina poate fi de cleștar, sau o altfel de lumină, unanimă, constantă, puternică și transparentă, izvorând din nimic peste lucruri. Ea poate fi, metaforic, un râu de lumină, intensă, coloane de lumină, lumină oblică, violentă, primăvăratecă, veselă, de-nceput de vară, sau o lumină acidă, agresivă, stridentă, orbitoare, ori posacă, o-ndepărtată lumină fatală, transfinită, chiar bolnavă… În visele sale, autorul percepe lumina având în centru ceva mistic. Totul este văzut ca o întunecare sau o derutantă fluturare de lumini și umbre pe culoarele unui întortocheat labirint. Lumina mare a visului este legată de numele marilor scriitori din literatura universală și ea, spune autorul, ne-a descoperit sufletul. Revelația sau visul suprem, mai adevărat decât realitatea, ar fi singurul tunel ce se deschide în peretele timpului prin care s-ar putea evada. Este visul limpede, fără umbre, ca o piramidă de cristal aflată-n centrul minții noastre. Lumina și umbra, bărbatul și femeia, visul și realitatea, polul animal și cel vegetativ al trupului nostru, iadul și raiul, acestea transcend eternele noastre dualisme.

          Inserția masivă a livrescului. Sunt diletant, o știu, nu cunosc trucurile milenare ale artei mele – cum sigur le știe celălalt, în lumea lui unde are succes și bani și glorie și femei – , dar în obscuritatea mea mă simt liber și văd de o mie de ori mai acut adevărul. Înțeleg mai bine ca oricine de ce și-a lăsat Efimov vioara să putrezească, de ce Vergiliu și Kafka au vrut să-și transforme capodoperele în cenușă. Fiindcă tăcerea și cenușa sunt căi drepte, pe când muzica și cărțile aruncate în lume sunt rătăciri. Cenușa e soarta finală, oricum, a fiecărei scrieri, de aceea nu voi suferi când și manuscrisul meu va-ntâlni focul. El nu e o carte, și cu atât mai puțin un roman: e un plan de evadare. Iar după evadare destinul lui firesc este cenușa. (…) O carte străpunsă, înjunghiată-n grosimea ei de-un pix care să treacă pe partea cealaltă, o scriere perpendiculară pe volumul inextricabil, alcătuit din sute de suprafețe mâzgălite disperat – așa ar fi cartea mea, dacă va fi vreodată: o scriere în adânc, prin foi, și nu împrăștiată pe fețele lor, o scriere nemaivăzută și nemaitrăită vreodată.
Pentru un scriitor care toată viața lui a citit, după propria mărturisire în roman, aproximativ două sute de cărți pe an, asta însemnând că a avut perioade în care a devorat o carte pe zi, poate chiar la lumina lumânării, spuneam că pentru un astfel de scriitor, trecerea prin nume mari ale culturii umanității, de la matematicieni, fizicieni, biologi la muzicieni, filozofi și filologi se face atât de natural, pe parcursul întregii sale cărți, cu trimiteri la Krishnamurti, la antropozofia lui Rudolf Steiner, la Gurdjieff, Camus sau Thomas Mann, Cantemir, Dante, Lautréamond, Mandelbrot cu șirul său stelar, Bach, Spinoza, Manet, Kant, Dagmar Rotluft, Ostrovski, Kafka, Holderlin, Ethel Lilian Voynich, practic toți scriitorii și filozofii mari ai lumii, pe care nu-i putem înșirui aici. Iar cele 858 de pagini dezvoltă idei în câmpuri semantice de la cel colocvial până la cel academic, incluzând laolaltă, s-ar părea, întreg Dex-ul și volumul de Neologisme ce nu se pot ține în două mâini. Iar lumea lui Mircea Cărtărescu în Solenoid este un tablou în lumini și umbre.

      Arta n-are sens dacă nu-i evadare. Dacă nu se naște din disperarea de-a fi prizonier. N-am respect pentru arta ce aduce confort și alinare, pentru romane și muzică și pictură ce-și fac șederea-n celulă mai suportabilă. Nu vreau să pictez pe peretele coșcovit grădinile Tuileries și nici nu vreau să vopsesc hârdăul din colț în vreo nuanță de roz. (…) Vreau să-mi înțeleg cu luciditate și cinism situația. Suntem prizonieri în închisori concentrice și multiple. Sunt prizonier în mintea mea care-i prizonieră în corpul meu, care-i prizonier în lume. Scrisul meu e un reflex al demnității mele , e nevoia mea de căutare -a lumii făgăduite de propria minte, cum parfumul e făgăduința întrolocatului trandafir. Vreau să scriu nu ca un scriitor, fie el și de geniu, ci cum cânta Efimov, cu un orgoliu nemăsurat și-o imperfecțiune sublimă. El găsise calea, care nu se găsește prin tradiție, ci prin har, căci arta este credință și dacă nu e credință nu e nimic. Sunt diletant, o știu, nu cunosc trucurile milenare ale artei mele – cum sigur le știe celălalt, în lumea lui unde are succes și bani și glorie și femei – , dar în obscuritatea mea mă simt liber și văd de o mie de ori mai acut adevărul. Înțeleg mai bine ca oricine de ce și-a lăsat Efimov vioara să putrezească, de ce Vergiliu și Kafka au vrut să-și transforme capodoperele în cenușă. Fiindcă tăcerea și cenușa sunt căi drepte, pe când muzica și cărțile aruncate în lume sunt rătăciri. Cenușa e soarta finală, oricum, a fiecărei scrieri, de aceea nu voi suferi când și manuscrisul meu va-ntâlni focul. El nu e o carte, și cu atât mai puțin un roman: e un plan de evadare. Iar după evadare destinul lui firesc este cenușa. (…) O carte străpunsă, înjunghiată-n grosimea ei de-un pix care să treacă pe partea cealaltă, o scriere perpendiculară pe volumul inextricabil, alcătuit din sute de suprafețe mâzgălite disperat – așa ar fi cartea mea, dacă va fi vreodată: o scriere în adânc, prin foi, și nu împrăștiată pe fețele lor, o scriere nemaivăzută și nemaitrăită vreodată.
Scriind, romancierul crede că nimeni nu-i va citi romanul, apoi sesizează, cu sinceritate, că nu-l scrie, de fapt, pentru nimeni, ci doar pentru sine. Romanul apare în 2015, la „Humanitas”, cu /fără o prefață, nu știu, s-ar părea, fără acele referințe cu care suntem obișnuiți. Eu am un exemplar din ediția a III-a, 2017, aceeași editură, fără prefață. Gabriel Liiceanu semnează pe coperta a IV-a a acestei ediții câteva cuvinte. Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită „Eu am citit „Solenoid”. E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând
Sensul romanului
: dacă teseractul reprezintă pentru cub ceea ce cubul reprezintă pentru pătrat, după cum spune autorul, preocupat de a patra dimensiune a universului, tot așa „Solenoid” reprezintă pentru roman ceea ce reprezintă romanul pentru povestire. 
Mesajul: Salvarea noastră/ mântuirea am putea-o atinge doar prin trecerea într-o altă dimensiune. O ipoteză cu o soluție suprarealistă, ce-l poartă pe cititor într-o lume imaginară, inaccesibilă. Și poate că, în subtext, simțim trimiterea/ nevoia de întoarcere la credința simplă, moștenită, păstrată cu sfințenie, dătătoare de speranță, singura alternativă. Și atât de simplă! Să visăm absolutul, să trăim levitând imaginar în lumea ideilor, a științei și a fabulosului, pentru a ne trezi; să acceptăm și să ne păstrăm nealterată identitatea, condiția noastră de muritori, cu speranța de mântuire prin credința strămoșească, citesc eu, repet, în subtext. Căci nu-mi pot imagina că autorul ne ia această speranță, nu! Dimpotrivă, el ne invită la a reflecta că nu există altă soluție, a ne îndepărta de tradiție ar putea duce la un dezastru, prezentat în roman, la modul imaginar. 
Teseractul, sau hipercubul, e dâra lăsată de-un cub ce se mișcă într-a patra dimensiune, perpendicular pe lumea noastră, așa cum glisarea unui pătrat într-a treia dimensiune generează cubul. E o figură geometrică total abstractă și neintuitivă, un cub cu șaisprezece colțuri, treizeci și două de laturi, douăzeci și patru de fețe și un hipervolum limitat de opt volume. Nu putem vizualiza un astfel de obiect prin simpla putere a simțurilor și-a rațiunii, căci ele sunt instrumente create de o lume tridimensională (…) Un teseract e un obiect de contemplare și meditație, un vehicul spre ținuturile înalte pe care mintea noastră le caută cu febrilitate și dor dintotdeauna
.

—————————-

Prof. Florica PATAN

Alba Iulia

1 iunie 2019

Lasă un răspuns