Elisabetei
1
A doua mână neagră. Carisma satanică. Şeicarişti. Nu se iubesc unii cu alţii. Corpuri găsite în orezării. Tubi. Crazy. Ştampilime. Spelled out in full. In personam. Pensan Deiseen. Purificare pupătoare de trădare urlătoare. Chiar linşată ordinara dracului. Pământul va răsuna de lemnul coşciugului tău. Zvârcolacul. Transformarea de sens. Părintele cuceritor x. Firul de mătase. Zombiţi, vă rog. Abisul. Bastarzi convulsivi. În zorii zilei de duminică. Plătitură. Răneşti aproape de moarte. Împuşcă-te. Mai bine plecaţi la pescuit. Teroare, şi Puşi nu mai sună. Frică de ce va urma. Surda pe mormânt. Gubernare. În faţa unui pod rupt. Alchimie inversă. Rostros de mujer. Drosofila. Plictiseală etică. Poluare psihologică. Dacă-i dăm în cap lui ăsta. „Pe culoarele infinite ale regretului meditativ suprem, să decizi cu aplomb uciderea semenilor.”
Voinţă gongorică. Alarma bolnavilor. Cumpărarea la speculă a societăţii. Ajugem să ne omorâm pe străzi pentru nişte inconştienţi. Teatru de luptă. Şomoiog. Blegalitate. În mod elementar. Nu puserăm noi piesele, ele ne căpăcesc de te zbughesc. Nu eram la mare, te chemam la indieni, nu veneai, venea Pasi. Nu-ţi dă dezlegare la peşte. Eşti fugit de la circ. Lupta răului cu el însuşi. N-am înţeles unde era Franco. Intraductibilitate. Reputaţie Chivas. Cheie ramayanică. Ţi-au căzut ţiglele, înghiţi termometre. Eşti pe opiu. Noi nu existăm. De domeniul nopţii minţii. Gura plină de aşchii. În gerunţi. Cernăuca, seliţa, suliţa. Iar lipeşti afişe.
Nu te mai speria, îşi consumă teroarea între ei. Singură şansă, autodenunţul. La vânat şi încasat. Au dispărut comicii. Scena are un scop. Prazul şi fasolea. Afară plouă. Dispai. Mi-am adus aminte că am 69 de ani. Marea în crimă la circ. Dacă nu luăm măsuri, în viitor ne vor conduce intelectualii. Amprente pe arme. Concentraţionare alb-negre pe retină. Memorie tir. Nervozitatea sarcinii. Pitagoricienii mă pedepsesc. Teroarea terorismului. Viterbo. Ca la Iaşi. Michel Telo: Ai se te eu pego.
Ne certăm cu apropiaţii, cu cei din familie, cu prietenii, cu necunoscuţii. Prin anemia ochilor, cercurile negre călăresc fiinţa carenţei de fier. În cânepă cu voi. Inamicul şi-a ferit oştile de insolaţie. When the line is crossed going west, the date is advanced one day; when crossed going east, the day becomes a day earlier. Cei care închid şi cei închişi. Spovediţi-vă voi la călugări, şi nu mai ajungeţi să vă împărtăşiţi. Ca pe vasul olarului le vei zdrobi neamurile. Mărimu-te cu mărimuri, fericimu-te cu fericimuri, purtătorule de chinuri.
Incendiu răsculativ în Muntele Frunţii. Vorbe pe din dos. Sonetele catehismului printre personaje domestice. Versete satanice copiate din manualul revoluţionarului. Vă lasă fără moaşă. Scufundiş. Les comparisons. Veste tristă, e un mare actor, nu ce spune, ci cum spune. Divina Relay. Ray. Mercur intră în Fecioară. Caietul de vedenii. Miros de citrice. Comportament ondulatoriu. Voalul fecioriei. Empatie infra. Pe când scriam la Ratlow.
Erai la saloane, redundanţă avatarică, micşuneaua din urmă. Ia avans de-o ştafetă, două, apare, piere, altă culoare. Aş prinde-o, m-ar aprinde, Rusoaica de-o citeşte Nana, doamna Ratlow. Mai greu pentru o femeie. Da, da’ e shakti. Alkyon-pescăruş-goeland. Golf înapoi peste hohot. Deodată n-ai mai simţit marea. M-ai învăţat să înot. Îţi imitam caligrafia. Erai dom’ şef. Dinainte, două blonde gemene, le-ai ajuns, una căruntă, mama. Vii aicea la mini şi toate româneştile. Limbă veche, întortocheată.
Dumnezeul nostru a fost un Dumnezeu al războaielor şi numai oştile ne-au mântuit capul (Coşbuc, 1889). Începutul din Eclipsa. Totul va fi pe întuneric (sora Lucia). Aşa cum există un teatru de poezie (G. Călinescu). Lucram la Turner (Sorin S.). Cruce în loc de casă, bordel, punctum. Cruciada copiilor abia acum se pregătește (Nichita Stănescu). Facem teatru de poezie (Puşi).
Daca aș fi spus „păcătos”, l-aș fi alintat… Multe vorbe ți se vor aminti (Otherwords). „Natașa mulge văcuța. în lac se vede invers.” (Panacea). Ce este sub un milion nu există (Death 45). Gavarit .. Maskvaaaaa … (Paraipan). Domnilor.. ne vedem în Vest. (Comunistul). Pichetarea poate fi bună daca se face în liniste. (VaI II).
Iulie 2012
2
Noaptea ne apucă pe toţi disperarea aceea ce mântuie, după credinţa fiecăruia dintre noi. Nenorocirea este că nici ruina şi nici ieşirea din impas nu se mai isprăvesc. Ne socotim fericiţi că măcar (noi) rezistăm fără voie la lovituri foarte puternice, cum ar fi suma viselor.
Bătrânul dresor de câini muri după ce-şi cumpără lapte. La două zile, îmi apare înaintea ochilor, luând cotul: dricul gol, în ceaţă. Dacă ajung în rai, vreau să privesc în eternitate dricul gol.
Unde te duci, domnule? Acasă, pe Orzari. Muncim până pleznim şi n-am ce mânca, vezi că sunt bătrână. Hienele nu se satură cu bundărele de porc.
Râsete, transpiraţii. Ascensoare, grohotiş. Sonetul de Shakespeare nu mai are timp să fie lung cât Ţiganiada de Budai. Petronia a plâns în oraşul săsesc.
Omoară-mi-l, că păţesc rău. Liber în Dumnezeu. Ierni fără foc. Ceai cu uşa deschisă. Niciun fir de praf pe munte. Somn la opt paşi de culcuşul ursului. Baia în apă cu floare de fân. Capre stricate de lupi. Porumbeii de şes.
Ai 82. Haine de culoare deschisă. Servitoarea ce ţi-e aşa de tânără. Că n-ai trăit pe dedesubtul pământului. Te-ai întâlni cu Achim, cu toţi Achim Makarovici, de care persoana domniei tale s-a lovit în masă. O fi ajuns pustnicul Ştefăniţă în munte.
Mă plâng lejer de Petronia. Îşi admiră inconştientă halatul. Dorm urşii, jumătate mâncaţi. Pustnicul iar nu şi-a aprins lumina. Îl voi ademeni îndărăt, să i se facă milă Petroniei.
Ce se întâmplă aici? Nimic, sunt treburi personale. Unde vă treziţi? Între zidurile cetăţii petroniene. Vino acasă. Pe cine am de hrănit, cui am onoarea să-i găsesc ajutoare? Atunci nu veni. Copilaşul fiicei mele are orele lui de somn şi toate celelalte.
Petronia, fii cu grijă, apără-te şi vino cât poţi de repede. Voi fi lipsit de onoare dacă ies din casă şi vin eu la tine, în loc să mă duc unde sunt aşteptat. Uite, plouă, doamnă. E şi ceaţă, e şi oraş. N-ai ieşit niciodată pe o vreme ca asta. Vântul suflă ca peste lumânări.
Binaua învinovăţeşte nu poporul, ci pe pustnicul de-l socoteşte sălbatic şi neînsurat. Pe smintit îl ruşinează. Pe biata Petronia o plânge neagră. A mâncat o coajă muiată în cafea neagră. A râcâit în cărbuni, a pus de mâncare, spunând, ce trebuia să plece?
Sunând ca într-un teatru din acelaşi downtown care n-are teatru. Nici surzii nu sunt scutiţi de ordine vorbite, în lumea completă, din care a pribegit pustnicul Ştefan. Ci însuşi adus cu forţa prin omăt, de sus, de pe platou, în casa fostului morar, văzând-o, după treizeci de ani, soţia morarului i-a apărut ca prima oară. A intrat în panică.
Provizia lui de mere sălbatice emana din întuneric mireasma pură ce-ţi provoacă pofta. Te stăpâneşti, însă, ca spre a cerşi milă de la unul de care ţi-e milă, chiar fericindu-l a trăi aproape de cer, acolo în munte, sub luna gata să se prăvălească. L-au distrus, de Anul Nou, chemându-l jos să danseze dansul pustnicului, de-a pornit-o pe urme vechi încălzite de sobe, mai-mai să ajungă un fel de biet artist, predicator spontan, mereu îngrijorat de casa lui nepăzită. Îi furaseră puieţii, puteau să-i batjocorească şi merele sălbatice.
La ce i-o mai fi iubind atâta. Treaba lui, eu nu sunt vinovat. Caută ceva prin provinciile ţării. Statornicia românului. S-o fi mişcând doar. O să văd ce-o să iasă. Îi stabilesc o întâlnire, apoi alta, şi o s-o iau o dată şi pe Petronia.
Dacă în visele urâte, asupra cărora nici biciul, nici puritatea n-au putere, asemeni tinerilor dormind cu semnele uniformelor pe ei şi gemând trişti în somn după dorinţele esenţiale, el ar fi lansat chemări de neauzit, confundabile cu fenomenele sau, după expresia unui fost croitor ajuns om înţelept, cu crimele naturii, blândele crime ale naturii, atunci am spune, încredinţaţi de adevăr, că nu mergea nimeni de bună-voie, de plăcere, din interes, din curiozitate, pentru a cunoaşte, spre a privi noaptea stelele deasupra stânilor, să plângă după morţii odăilor, şi că toată lumea ispăşea doar, prin vârfurile ei, însăşi îngâmfarea de a fi recunoscut efectele binefăcătoare, adică normale, a tot ce se poate face şi întâmpla, chiar al viselor urâte.
Gândeşti în vis, visezi gândirea. Nu dai seamă, la trezire. Vei da în alt vis. Existenţa visului nu se câştigă, visul îşi gândeşte existenţa, basme, Petronia. Te întristezi gândind în vis domnule, poate cu dureri. Te afli cu doamna mat în mijlocul unei mulţimi de bal. Ai vrea să intri printre şirurile dansatorilor. Doamna, însă, a fost invitată de un personaj, uite-i, dansul nu se mai termină, îi pierzi, tragic, nu-i aşa? Gândeşte mai bine şi visează mai serios. Când nu ştii ce ai visat, crezi că ai gândit în vis. Şi îţi cunosc gândirea, pe atunci m-ai iubit în compensaţie.
Fiinţa noastră cea urmărită e gândirea visurilor. Nemărginitul gând, însă, se va fi aflând în visele fiinţelor ce nu se mai urmăresc în vecii vecilor. Ori să trăim, ori să nu mai murim niciodată, Petronia.
3
Încerc să pun ordine în ce a fost înainte. Ce-o fi fost? I-am spus să ne îmborăşcăim. El îşi căuta sufragii şi sufragete. La un gest frumos, de nevoie, l-am lăudat anunţându-l că mulţi vor locui în mormântul său şi că ar fi bine să încerce de a avea inima tot atât cât e mizeria noastră. După muzici ale ideii, am povestit povestea lui ispitit de idee cu pieptul gol, desfăcut să-l vadă gloanţele.
Asta a fost imediat înainte. Mai înainte privisem la televizor crucea cavoului familiei De Gaulle şi coborârea în pământ a generalului, frate cu fiica lui, la sânul închinăciunii-pământul. Până după partidele de şah pierdute, ezitasem să plec într-o călătorie, apoi am călătorit, întorcându-mă la vreo oră, clătinător, de-am deschis la înhumare.
Plăpândei închipuiri şi visului din noaptea trecută să le plângem de milă. Să-le. Am coborât nişte trepte, printre lume. Mama s-a desprins de lângă mine şi s-a îndreptat spre un prieten al meu, risipit prin mulţime, îngândurat şi cam suferind. Aproape erotic, încât mi se făcuse ruşine, să fi strigat disperată, „Andrei, de ce ai făcut asta”, sau, „Andrei, de ce ai plecat”. După cum a ascultat-o el, mi-am dat seama că nu era ce mă gândisem eu că ar fi. Nu era nimic. Nici nu ştiu, nu-mi amintesc cum era şi nici n-am putere să-mi imaginez. Dacă mi-aş cunoaşte visul, cândva nu mi-ar mai rămâne nimic necunoscut. Dar uite-te şi tu…
- era într-o maşină condusă de un străin. Tanti I era într-o casă veche, cu soră-sa Lenuţa şi frate-su Nicolae, morţi. A vrut să iasă când a auzit oblonul de la fereastră. Nişte copii au dat cu pietre, îi ameninţă. Afară nu mai dăduse bruma. Pietrele n-au atins-o. N-am niciun dumnezeu, nici în somn nu-mi mai aduc aminte cum era dumnezeul meu, să dea şi el cu pietre, chiar de nu m-ar atinge, cum aş vrea, că ele-s veştile.
Aprindeam în voie focul. Fierbeau oalele şi la o scânteie. Mă grăbesc până în centrul oraşului, de curând a ajuns şi centrul lumii. S-ar putea să-ţi dau un telefon ultraimportant. Situaţia reală o să rămână un vis urât. Ce soare, ca o istorie în capul unui om bolnav, cu pereţi plini de icoane, cărţi încărcate de biserici, îndeobşte iubit, cu oarecare compătimire a extazului lumesc. Doamne fereşte să-mi convină cum se petrec aceste zile lungi şi suferinde.
Vitraliu al înseşi persoanei, sub veşti şi distracţii, în răceli necunoscute, pe rânduri de aştri, la dureri lunatice, peste clipe trecute, fără recunoştinţă cât de cât, dus de vreme, leşinat de apatie, cu doliu în creier, răguşinde de-atâta Continue reading „George ANCA: Avatar” →
în fiecare câine de companie
Vedeţi-vă de contextul interbelic. Mâine o luaţi de la capăt. De-oi isprăvi şi pagina asta, de nimeni citită, mai ales necitită de mine. Am auzit ce n-ai spus. Fumul cât îl iubesc. Nu-ţi mai da aşa, că de-aia-ţi ies zăbăluţe. Pară-ţi bine de ilizibilitatea premeditată a scrierii. Şi n-ai avut timp să deschizi tomul. Calcuri interioare, cinstea dinaintea politizării (mor a cădea în poncife conştiente, intelectualizez reluctanţele delicateţei întâmplătoare). Antifraţi. N-am nimic cu nimeni, de copil. Ţigană justiţie a iadului, teze şi extemporale. De lume nefiind capabil, o urăsc şi eu ca omul.
Misterul nopţii