Buchetul de clipe pe care le adunăm cu vădit fanatism formează vremelnicia spre veşnicie. În centrul acestei constelaţii se află Soarele, Lumina Lumii, Iisus Mântuitorul. Rostul, sensul existenţei noastre în această constelaţie este întâlnirea cu EL.

Nu-i nicio noutate că oamenii trăiesc clipele în mod diferit. Pentru unii sunt precum stelele presărate la tot pasul, deasupra şi în jurul nostru, luminându-le poteca, ori ca licuricii aprinşi în sânul inimii cu misiunea de a înlătura întunericul mult cuibărit în fiecare celulă a trupului. Alţii le simt asemenea norilor; şi aici sunt nuanţe şi multe unghiuri de a privi. O parte văd norii albi (de expresie, de echilibru, de armonie), alţii gri, (de cumpănă şi cumpătare sporită) ori negri (ameninţători care presupun îndelungă răbdare, dreaptă chibzuiţă şi acceptare). Vom convieţui mai bine sau mai puţin bine cu norii în funcţie de cum ni-i reprezentăm. Ei ne pot ghida pe parcursul vieţii, ori ne pun piedici, mai mici… mai mari…

Nu noi am ales când şi unde să călătorim pe acest pământ, însă este bine de ştiut faptul că prin atitudinea noastră, prin liberul arbitru adunăm şi înşirăm clipele în metanierul expediţiei noastre terestre. De aceea este esenţial să ne împrietenim, să pătrundem în miezul lor, să le înţelegem şi să discernem formele şi tonurile, apoi să le aşezăm ca fructele în copacul vieţii noastre. Fructele ne hrănesc, chiar şi cele care mai au câte un vierme, o pată; le curăţăm de partea vătămată (depăşim încercarea) şi ne bucurăm de puţinul care a mai rămas. E benefic şi acesta atât timp cât nu-l stropim ori injectăm chiar noi înşine cu cine ştie ce otrăvuri.

Cu certitudine, totul este trecător, şi binele şi răul. Toate la un loc şi fiecare în parte, clipele trebuie traversate cu atenţie sporită pentru a nu ne rătăci în propria constelaţie. Unii, foarte puţini vin pe-această lume cu lecţia învăţată. Alţii, cei mai mulţi trebuie s-o învăţăm. Dar, pentru acest lucru, este nevoie să ne înscriem la şcoala vieţii, la învăţătura părinţilor şi strămoşilor noştri. Inspiraţi de Cuvânt ne luminăm clipă de clipă. Niciodată nu e prea târziu să învăţăm să iertăm, să acceptăm, să dăruim, să iubim, să ne smerim… Tâlharul de pe cruce, în ultima clipă a vieţii lui a învăţat, s-a smerit şi s-a îmbăiat în lumina iertării Mântuitorului, a celui care a acceptat moartea în cele mai groaznice chinuri pentru iertarea păcatelor noastre şi a înviat a treia zi întru mântuirea noastră.

Pentru a promova examenul final e nevoie să auzim paşii Mântuitorului, să vedem lumina măreţiei Sale şi să ne smerim clipă de clipă. Din iubire pentru creaţia Sa, Domnul îngăduie şi corigenţele. Am greşit ieri, greşim şi azi, probabil, vom greşi şi mâine. Cu răbdare ni se acordă timp de pregătire, de îndreptare, de venire în firea în care am fost creaţi. Dar nu vom şti niciodată cât, până când…

Dacă nu învăţăm aceste lucruri, vom fi repetenţi la trecerea spre celălalt ciclu de viaţă, cea veşnică. Dar, această repetenţie nu înseamnă repetarea parcursului în Constelaţia de clipe aici, pe pământ (aceasta este experienţă unică), ci are sens de exmatriculare de aici şi înmatriculare în lumea de dincolo, unde nu vom mai îngenunchea înaintea scaunului spovedaniei, pe care l-am ignorat uneori sau în mod constant, ci înaintea scaunului judecăţii faptelor noastre. Nu vom mai avea posibilitatea de a alege, decide după voia noastră să mergem spre lumină sau întuneric. În funcţie de faptele de aici, vom fi trimişi la dreapta sau la stânga Domnului. Astfel, unii vor primi răsplata faptelor bune, alţii vor răspunde pentru lipsa de voinţă de a învăţa Cuvântul Domnului întru iubirea Sa mai presus de orice, şi a-l iubi pe aproape ca pe noi înşine.

Doamne, ajută-ne să învăţăm lecţia smereniei pentru a cunoaşte şi inspira bucuria şi lumina Constelaţiei de clipe, numită VIAŢĂ!

—————————–

Vasilica GROGORAȘ

Vaslui

19 iulie 2019