Pașii mei obosiți calcă agale pământul,
Umbra mea mă însoțește tăcută îndeaproape,
Sufletu-mi trist nu se împacă cu gândul,
De ce mi-a fost viața îngenunchiata de moarte?
Umblu pe drumul ei, fără de nici un sens,
Nu găsesc locul, cărare pentru a mă odihni,
Singurătate, mi-ai adus neliniște și-un gol imens,
Mă învelești în tristețe, mă rapui cu dor în fiece zi.
Rareori mă opresc, așteptând din cer o minune,
Însă dezamăgită, cad cuprinsă de gânduri,
Parcă aștept un tren de undeva și nu vine,
Dezorientată mă pierd… și în multe rânduri,
Neștiind încotro să pornesc, mă opresc suspinând,
Îmi privesc umbra tăcută, ce mă însoțește,
Mi-nec tot amarul între o lacrimă și un gând,
Ii șoptesc sufletului… Mergi înainte, pășește,
Viata este o luptă cu dureri ce nu știi când sfârșește,
Sufletu-mi trist, chiar de ar vrea să-mi spună ceva,
Tace, deși eu îl simt cum de dureri scanceste,
Dar pășesc înainte… calc agale pământul toată ziua,
Eu și umbra mea!
Urme de pași în viață
Din retina mea castanie, mi-au curs rânduri lacrimi o mie,
În sufletul meu catram, doar tristeți mereu respiram,
A inimii mele gingașe coarde, doar dureri știa să rabde,
Crunt mi-ai mai fost tu destine, fără de zile senine.
Ca un orb ce văzul și-a pierdut, drumul ce-aveam de făcut,
Rătăcind pe-ncurcate cărări, mă înecam în supărări,
Joc de șah îmi era deseori viața, ce îmi risipea speranța,
Pierzându-i câte-o partidă, ce-mi făcea soarta perfida.
Din puteri luptam cu jocul, ce îmi destrăma norocul,
Orice clipă ce-mi părea, de a-mi fi salvarea mea,
O zideam în gându-mi trist, mă sfortam ca să rezist,
Fiindcă știam că la greu, nimeni nu-i în jurul meu.
Ca orfanul nimănui, pe spinosul drum al destinului,
Îmi făceam curaj să merg, taina vieții să dezleg,
Prin-ntr-insa să pot răzbate, să găsesc răspuns la toate,
S-aflu-ntr-una rezolvare, la tot ceea ce mă doare.
Nu mi-a fost ușor deloc, când neînsoțita de noroc,
În mine-am mimat dureri, și-am luptat din răsputeri,
Din căderi m-am ridicat, cu versul m-am mângâiat,
Ele mi-au fost țel și scut, ca pasărea Pheonix am renăscut.
Am zburat cu aripile întinse, să-mplinesc a mele vise,
Totu-n urma mea am lăsat, ce viața mi-a-ngreunat,
Fiindcă mi-am dorit nespus, să zbor s-ajung cât mai sus,
Căci atunci ești demn pe lume, de-n viață faci pași, lași urme.
– Ştii la ce concluzie am ajuns? mă întreabă Oiţerman.
Doar un vis
Iertarea fanteziei
Alăptatul zilelor de vară între vis
