Nu te plânge-acum de viață,
înseși vieții ești dator,
adunând din amintiri
doar amăgitoare umbre,
când ascuns revezi trecutul,
nopților ești temător,
adăpându-ți tot nesațul
din moralități prea sumbre…
Ochii ți-s acum avizi,
iar privirea ca de pradă…
tot mai crezi că azi norocul
este pus în amulete?
sufletul îți e sărman,
ca o slujbă-n colț de stradă,
corzi întinse pân’ la cer,
peste timpuri desuete…
Dărnicindu-mă ca zeii…
vina toată ți-am fost eu,
împărțim în doi trecutul…
plânsu-ți dau din ochii mei,
brațele ce-au strâns în gol,
peste chipul tău mereu,
și întâiul vers ce-am scris…
toate ia-le dacă vrei!
Când scâncind a izbăvire
ne credeam eternități…
ai lăsat cu-ngăduință
frici pe care să le-accept,
sărutări de îngeri negri
peste lumea mea bucăți,
îți dau ție ,,nebunia”,
nu mai stă la mine-n piept!
—————————-
Gia STANCULET