Una dintre cerințele esențiale, poate cea mai importantă în existența omenească, este cea de a stabili ierarhia valorilor, a credințelor și, mai exact, nevoia de a avea ferm în conștiința și cunoștința important a lucrurilor, ce este important, ce este secundar, ce nu are importanță si, mai ales, să știe ce are maxima importanță, importanță esențială.
“Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl sau și pe mama și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori chiar și sufletul sau însuși, nu poate fi ucenicul Meu/Și cel ce nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu”(Luca,14;26-27)
Aceste cuvinte sunt nespus de puternice și nespus de răspicate. În existența noastră cel mai de pret lucru și mai importantă dimensiune este trăirea învățăturilor Mântuitorului, așa cum ne sunt ele înfățișate în Ortodoxie. Nu există cale împrejur, nu există modalitate de a ocoli învățăturile și poruncile Dumnezeiești sau, dacă o vom face, ne așteaptă necazuri și poticneli.
Dar fiind oameni și fiind oameni sub stare de păcat, ne putem întreba. Ne putem întreba mai ales într-o vreme când duhul secular, duhul negativității pure, răstălmăcește totul, caută să răstălmăcească și Credință în dorința de a ne pierde; și pentru lumea asta și pentru cea viitoare.
Această îndoială vine sub forma: ”cum voi putea să îmi “urăsc” femeia și copii, tatăl și mama, frații și surorile”. Cum poate “cineva” să îmi ceară așa ceva? Din capul locului această este o falsă îndoială și o întrebare rău pusă.
În primul rând trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu cere de la noi nimic și noi nu avem nimic ce să dăm lui Dumnezeu (sub specia bunurilor materiale). Dumnezeu ne vrea pe noi, pe toți și pe fiecare și noi nu ne putem împlini, în rost veșnic, decât cu și în Dumnezeu. Iar de aici mai departe și în această înțelegere putem contempla frumusețea fără egal a acestui fragment Evanghelic.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ce este de maximă importanță”
Prieteniile din copilărie au dispărut şi de dor încerc să le chem înapoi…, să reîntineresc. Specialiştii spun că prieteniile te ajută să rămâi tânăr. Am făcut acest clip: VASI, BEN şi TICĂ la HORINCĂ, să văd dacă prietenii copilăriei mele simt fenomenul. În copilărie fugeam repede din casă, din sânul familiei ca să ne jucăm cu prietenii din bloc, sau de la şcoală. Era o stare care era învăluită în comunism, adică în acea formulă de o familie, suntem una cu ţara din care prietenia ca element special în viaţa omului dispărea. Azi ajuns în capitalism, în democraţie individualismul conduce, adică filozofia că fiecare e doar pentru el. Competiţia: cine să fie mai tare din cerdac şi să aibă mai rol mare în conducere, şi acest fenomen mă înstrăinează de mine însămi, de viaţă. Mă simt înăbuşit, însingurat aşteptând…, oarece? Nu ştiu să-l definesc, dar e trist. Să fie: Sfârşitul? Moartea? Îmbătrânirea? Că asta e. Simt că îmbătrânesc. Deci au dreptate specialiştii. Atunci, de ce dracu suntem atraşi de individualism? E adevărat că toţi căutăm întregirea spirituală, iubirea, complementul, partenerul, căsătoria, împerecherea care e în AND-ul nostru, însă noi pretindem să fim mai mult decât trupul: avem un suflet, o conştiinţă, un Dumnezeu. E adevărat că există grupuri de oameni, familii, relaţii, însă ele toate sunt bazate pe interese materiale, raţionale. Sunt parteneriate pentru a-i nota în sistem, însă, fiinţa om are şi un suflet care are nevoie de iubire şi acceptare divină, de împliniri încă neînţelese şi explicate de raţional, “încă”. A nu fi confundate atracţiile prieteneşti cu cele sexuale! Căci într-o prietenie sufletul îţi e gol, neprotejat, neascuns, e dezbrăcat şi împărtăşeşti cu încredere toată nebunia din tine. Un prieten adevărat se află în sânul familiei divine, el este, ei sunt. De multe ori se confundă relaţia divină cu cea de parteneriat şi apără exploziile de dezvăluiri şi trădarea, ura, uciderea, revanşa etc. Lipsa de educaţie spirituală şi socială duce aici. Din întâmplare sau din greşeală şi rămânem singuri.
1. Consecinționalismul și deontologia sunt o cale de a sublinia diferența dintre scopuri și mijloace. Un consecinționalism propune judecarea caracterului moral sau imoral, bun sau rău, pe baza consecințelor; o acțiune este văzută mai degrabă ca mijloc pentru realizarea anumitor scopuri dezirabile și este bună sau rea în funcție de cât de eficientă se dovedește în raport cu atingerea scopului.
Se lasă toamna încet peste coline,
De când ieșit-am din abis
Eu trag de lacrima ce vine, ea curge-ncet spre infinit.