Alexandru NEMOIANU: Ce este de maximă importanță

Una dintre cerințele esențiale, poate cea mai importantă în existența omenească, este cea de a stabili ierarhia valorilor, a credințelor și, mai exact, nevoia de a avea ferm în conștiința și cunoștința important a lucrurilor, ce este important, ce este secundar, ce nu are importanță si, mai ales, să știe ce are maxima importanță, importanță esențială.

“Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl sau și pe mama și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori chiar și sufletul sau însuși, nu poate fi ucenicul Meu/Și cel ce nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu”(Luca,14;26-27)

Aceste cuvinte sunt nespus de puternice și nespus de răspicate. În existența noastră cel mai de pret lucru și mai importantă dimensiune este trăirea învățăturilor Mântuitorului, așa cum ne sunt ele înfățișate în Ortodoxie. Nu există cale împrejur, nu există modalitate de a ocoli învățăturile și poruncile Dumnezeiești sau, dacă o vom face, ne așteaptă necazuri și poticneli.

Dar fiind oameni și fiind oameni sub stare de păcat, ne putem întreba. Ne putem întreba mai ales într-o vreme când duhul secular, duhul negativității pure, răstălmăcește totul, caută să răstălmăcească și Credință în dorința de a ne pierde; și pentru lumea asta și pentru cea viitoare.

Această îndoială vine sub forma: ”cum voi putea să îmi “urăsc” femeia și copii, tatăl și mama, frații și surorile”. Cum poate “cineva” să îmi ceară așa ceva? Din capul locului această este o falsă îndoială și o întrebare rău pusă.

În primul rând trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu cere de la noi nimic și noi nu avem nimic ce să dăm lui Dumnezeu (sub specia bunurilor materiale). Dumnezeu ne vrea pe noi, pe toți și pe fiecare și noi nu ne putem împlini, în rost veșnic, decât cu și în Dumnezeu. Iar de aici mai departe și în această înțelegere putem contempla frumusețea fără egal a acestui fragment Evanghelic.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ce este de maximă importanță” →

Ben TODICĂ: Prietenia întinerește!

Prieteniile din copilărie au dispărut şi de dor încerc să le chem înapoi…, să reîntineresc. Specialiştii spun că prieteniile te ajută să rămâi tânăr. Am făcut acest clip: VASI, BEN şi TICĂ la HORINCĂ, să văd dacă prietenii copilăriei mele simt fenomenul. În copilărie fugeam repede din casă, din sânul familiei ca să ne jucăm cu prietenii din bloc, sau de la şcoală. Era o stare care era învăluită în comunism, adică în acea formulă de o familie, suntem una cu ţara din care prietenia ca element special în viaţa omului dispărea. Azi ajuns în capitalism, în democraţie individualismul conduce, adică filozofia că fiecare e doar pentru el. Competiţia: cine să fie mai tare din cerdac şi să aibă mai rol mare în conducere, şi acest fenomen mă înstrăinează de mine însămi, de viaţă. Mă simt înăbuşit, însingurat aşteptând…, oarece? Nu ştiu să-l definesc, dar e trist. Să fie: Sfârşitul? Moartea? Îmbătrânirea? Că asta e. Simt că îmbătrânesc. Deci au dreptate specialiştii. Atunci,  de ce dracu suntem atraşi de individualism? E adevărat că toţi căutăm întregirea spirituală, iubirea, complementul, partenerul, căsătoria, împerecherea care e în AND-ul nostru, însă noi pretindem să fim mai mult decât trupul: avem un suflet, o conştiinţă, un Dumnezeu. E adevărat că există grupuri de oameni, familii, relaţii, însă ele toate sunt bazate pe interese materiale, raţionale. Sunt parteneriate pentru a-i nota în sistem, însă, fiinţa om are şi un suflet care are nevoie de iubire şi acceptare divină, de împliniri încă neînţelese şi explicate de raţional, “încă”. A nu fi confundate atracţiile prieteneşti cu cele sexuale! Căci într-o prietenie sufletul îţi e gol, neprotejat, neascuns, e dezbrăcat şi împărtăşeşti cu încredere toată nebunia din tine. Un prieten adevărat se află în sânul familiei divine, el este, ei sunt. De multe ori se confundă relaţia divină cu cea de parteneriat şi apără exploziile de dezvăluiri şi trădarea, ura, uciderea, revanşa etc. Lipsa de educaţie spirituală şi socială duce aici. Din întâmplare sau din greşeală şi rămânem singuri.

Singurătatea este motivul care duce la ramolire şi abandonare, renunţare la viaţă, sinucidere etc. Supărarea te îmbătrâneşte, te urâţeşte, te abandonezi şi vrei să părăseşti lumea. Îţi vezi bătrânii, bunicii la ţară cum se retrag în Continue reading „Ben TODICĂ: Prietenia întinerește!” →

Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Decalogul 3

          1. Consecinționalismul și deontologia sunt o cale de a sublinia diferența dintre scopuri și mijloace. Un  consecinționalism propune judecarea caracterului moral  sau imoral, bun sau rău, pe baza consecințelor; o acțiune este văzută mai degrabă ca mijloc pentru realizarea anumitor scopuri dezirabile și este bună sau rea în funcție de cât de eficientă se dovedește în raport cu atingerea scopului.

           2. „Scopul justifică mijloacele atâta vreme cât el însuși este justificat”.Scria Lev Troski în 1936. Scopul este, la rândul lui, o anumită stare a lucrurilor, precum starea de fericire, ce rezultă sau este consecinţa diferitelor acţiuni care duc la realizarea ei. Când aleg între diferitele acţiuni disponibile, ziariştii, comentatorii radio şi tv, cântăresc binele şi răul rezultate şi decid pe această bază.

          3. “ Între durere și nimic aleg durerea,“ spunea William Faulkner, dar a fi de ales între o viață de plăceri simulate, în care fiecare dorință ne este împlinită, și o viață reală, marcată de frustrările și de dezamăgirile firești, de familiare combinații dintre succese parțiale și visuri neîmplinite, ziaristul și scriitorul trebuie să le cunoască pe toate.

            4. Teza principală a utilitarismului este aceea că acțiunile trebuie văzute ca bune sau rele, după cum sporesc sau inhibă starea de bine a individului- adică după utilitatea lor. De la Bentham până acum au fost propuse mai multe sensuri ale utilității, dar, pentru el, aceasta rezidă într-o viață plăcută sau fericită și, de aceea, concepția lui este adeseori numită doctrina “celei mai mari fericiri pentru cei mai mulți “. În concluzie:”Natura l-a pus pe om sub stăpânirea a doi suverani, plăcerea și durerea, doar ei ne pot spune ce e de făcut “. Scria Ieremy Bentham în anul 1785.

            5. “Acțiunile sunt bune în măsura în care promovează fericirea și rele în măsura în care promovează opusul ei. “scria Î.S.Mill în 1859. Dacă altceva, în afară de plăcere, este parte consistentă a calcului utilitarist, atunci argumentele lui s-ar putea să reziste obiecțiilor lui Nozick, dar se pune întrebarea dacă filosofia lui mai este utilitaristă sau nu. Ideea de bază este întrebarea pentru ziariști: este fericirea de-ajuns?

         6. Un jurnalist cu aptitudini de scriitor trebuie să aprecieze condițiile obiective ce determină acțiunea, conștiința fiind într-o măsură mai mare sau mai mică un “vehicul “ al acestei determinări.

            7. Pentru a explica ce este imperativ categoric, Kant ne spune, mai întâi, ce este, prin contrast cu imperativul ipotetic.Să presupunem că eu îți dau un ordin, spundu-ți ce să faci:”Nu mai bea când vi la redacâie! “ În mod explicit, acest ordin îi pot fi anexate mai multe condiții, exemplu, dacă nu vrei să-ți strici sănătatea și să nu greșești când îți compui articolul. Desigue, dacă nu îți pasă de sănătate sau de banii tăi, dar nu uita că scrii pentru cititorii tăi.Ordinul, în mod sigur nu are valoare pentru tine. În cazul imperativului categoric, nu există nici un dacă, fie el implicit sau explicit. Nu minți! Sau Nu ucide! Sunt ordine care nu sunt condiționate de nici un scop sau dorință pe Continue reading „Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Decalogul 3” →

Mircea Dorin ISTRATE: De mă ții în al tău gând

DE  MĂ  ȚII  ÎN  AL  TĂU   GÂND

 

Prin cotloanele din minte tot ascuns-ai de uitare

Clipele din vremi trecute, calde, dulci, mângâietoare,

Ce ți-au bucurat în vreme clipa vieții și simțirea

Și de-aceea-s bine puse să-ți trezească amintirea,

Când a anilor șiraguri se lungesc în adunat,

Și-n oftat tu spui nostalgii: Ce-a trecut nu e păcat !

 

Vremi trecute-ți stau sub frunte, bineascunse, adormite,

Sunt bănuții cei de aur din comori neprețuite,

Ce le ții fără vreo pază în căușul minții tale

Să plătești vreo bucurie vieții când o ia la vale

Și s-apropie sfârșitul, că destul a fost să fie

Pe aici, fără oprire, prin această lume vie.

 

Ce-ai acolo-n cele taine, numai minte ta îți știe

Câte încă adunat-ai să le ai pentru vecie,

Sunt și bune, sunt și rele, mai de toate-amestecate

Și iubiri trăite-n taină și nespusele păcate

Ce făcutu-le-ai pe calea vieții tale trecătoare

Și le duci mereu cu tine, până fi-vei pe sub soare.

***

De mă ai în bobul minții și pe mine-n al tău gând

Și de-n seri neadormite tot mă scoți de-acol pe rând,

Îndulci-ți-oi visul nopții cu nespusele păcate,

Să trăiești mai înc-odată, clipe lungi, înfiorate,

Să te vezi, în locul tainic iar sorbind de-acum divinul,

Desfătând a tale simțuri, cu ce-a fost atunci, sublimul.

 

Ține dar în gând iubirea, cea din anii tinereții,

Mierea vremii de atuncea, când dădeam  binețe vieții,

Doar atunci a fost simțirea cea curat-adevărată

Ce de-atunci nu întâlnit-ai pe cărarea vieții toată.

Pune-o taină-tăinuită, într-o boabă lăcrimată

Și cu ea să-mi treci cea lume, în vecia neumblată.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Septembrie  2019

 

Florin-Cezar CĂLIN: Dorinţe ascunse-n plexul solar…

Dorinţe ascunse-n plexul solar…

 

Te-am furat dintr-o legendă, să-ţi scutesc talpa de mers,

… ignorând o tragedie … aprobată de Infern.

– Şi cerşind eternitatea, zilelor din Univers!,

… încercăm noi frumuseţea, unui amănunt solemn!.

 

– Eu te-am făurit din spasme! – Chipul chiar din sare gemă!,

… în timp ce iubirea noastră … spune-n gândurile sale.

(că o mustră conştiinţa … cu eterna ei dilemă),

”- Dacă-i lasă rest de viaţă şi singurăţăţi fatale!”,

 

Amăgirea-mi rupe laţul … evadării în decor,

(că tot mă târăsc prin viaţă, spre deliciul nimănui).

– Ca să îi cerşesc. eu dânsei, doar urmă de amor!,

… refuzată-n permanenţă … de misterul dorului.

 

… viaţa are ochii tăi, însă dragostea-mi căprui,

– Nu le caut nemurirea … osândită la suspin!.

(fiindcă dânsa poa’ să-mi ceară, strălucirea cerului),

… ca apoi să pună-n lanţuri … pohta unui alt destin.

 

”- Vin la tine ca iubit … să-ţi aduc zenit de stele!”,

(înhămând un inorog, pentru zările albastre).

… ca să plimbe-n Carul Mare, dragostea, etern, prin ele,

zămislind un răsărit … chiar din duhurile noastre.

 

– Să nu crezi că-i vreo mârţoagâ şi-am hrănit-o eu cu jar!,

… sau chiar umbră de fantasme, într-o lume fără Eve.

”- Este spiritul iubirii, împlinirilor … un dar!”,

… ori duhovnicesc cuvânt, pentru clipele-ţi tenebre.

 

Te-am furat din Univers, să şterg talpa umbrei tale,

… de o tragedie cruntă … aporbată în Infern.

… ca apoi să te uimesc … cu eternităţi virale,

(izvorâte din dorinţa, plexului solar sau stern).

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

Elena TUDOSA: Nostalgie de toamnă

Se lasă toamna încet peste coline,
Și tremură de vânt frunzele-n crengi,
Cu-amarnic dor flămând prin mine,
În gânduri ne-ncetat iubite îmi alergi.

Se lasă toamna și iată în curând,
Vor plânge- a jale toate în zăvoi,
Și păsările-n stoluri vor pleca curând,
Luându-și supărate, rămas bun de la noi.

Se lasă toamna cerul înveșmântând
Cu nori negri – plumb nespus de grei,
Copacii își vor pierde frunzele lor oftând,
Și – or tângui – n suspin durerea lor și ei.

Se lasă toamna și peste tâmpla mea,
Cu frig în oase împrăștiind dureri,
Tristă ne pleacă vara și despărțirea-i grea,
Pe umeri ni se-aștern eternele tăceri.

Se lasă toamna și vălu-i argintiu(brumariu),
Peste pământ lucind, necruțător va așterne,
Îl va lăsa în urmă – i dezbrăcat și pustiu,
Nostalgie amară va semăna-n catrene.

Se lasă tăcută toamna încet iubite iar,
Mă frige-n suflet cu-aducerile-aminte,
Te simt ca o tăcere zidită în hotar,
La marginea străină a nerostitelor cuvinte.

Se lasă înc-o toamnă cu ploi și vânturi reci,
Mă arzi în suflet când, prin gânduri îmi alergi!

——————————-

Elena TUDOSA

6 septembrie 2019

Anatol COVALI: Versuri

Cum să fiu trist ?

 

Cum să fiu trist ?…
O dulce lumină
de mine se-anină.
Exist !

Menirea mea,
de-o vreme încoace
încet se preface
în stea.

Nu mă mai frâng
strivit de durere
şi nici în tăcere
nu plâng.

Căci simt că mai pot
ca din inerţie
trăirea-mi pustie
s-o scot.

Merg prin destin
convins că-i posibil
să fi şi-n oribil
senin.

Într-un alt cer
şi-o altă rodire
încep cu-ndârjire
să sper.

6 septembrie 2019

 

 

Cum să se plângă ?

 

Ţi-aminteşti cu drag de copilărie
când fiinţa ta clocotea de lavă,
iar sufletul tău părea ciocârlie
cântând în slavă.

Colinzi uneori dulcea tinereţe
plină de iubiri şi-abundând de visuri
când viaţa-ţi dădea vesele bineţe
din paradisuri.

Mergi adeseori prin maturitate
care pare-un lan mândru şi-n rodire
şi surâzi când vezi câtă vastitate
e-n împlinire.

Ca-n amurg apoi să strângi rodul care
ţi-a fost ideal o viaţă întreagă
pe care să-l pui în saci sau hambare,
nu-ntr-o desagă.

Şi oricât ar fi iarna de haină
nu ai să te temi că o să te-nfrângă !
Când de rod bogat îţi e viaţa plină
cum să se plângă ?

5 septembrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Versuri” →

Carmen STUS: Povara veșniciei

De când ieșit-am din abis
Alunec pe-al timpului cadran
Ca să revin peste un an,
Mă duc și vin,
Aterizez pe-o floare de cais,
Nectarul cu nesaț i-l sorb,
Mă colorez în cer senin,
Apoi devin pană de corb,
O literă dintr-un poem,
O notă de madrigal
Știut, banal,
Compus de-un menestrel boem
Demult.
În râul de munte mă arunc,
Rapid ajung în vale,
Prind scâncetul nevinovat de prunc,
Sunt în polenul din care
Va răsări
Copac, ori floare
Într-o zi.
Curg, mă evapor, sau dispar discret
Într-un sonet.
Ard în combustie spontană,
Vindec, alin sau dor o rană,
Provoc tristeți, plăceri, iubiri,
Sunt și în moarte,
În filele cu amintiri,
În cele mai suave șoapte.
În mult visata lume-a nemuririi
Scântei aprind în fiecare soartă.
…………………………
Alung iluzia statorniciei,
Sau lacrima zădărniciei.
…………………………………..
Sunt clipa fugară care poartă
Povara grea a veșniciei…

————————-

Carmen STUS

Ana PODARU: O clipă cât un veac

Eu trag de lacrima ce vine, ea curge-ncet spre infinit.
Din ce fântâni nemuritoare izvorul rece s-a pornit?
Mă uit la frunza-ngâlbenită cum s-a desprins uşor din ram,
Fotografia înrămată în care tânăr domn eram.

 

Dar duse-au fost acele timpuri precum s-a dus spre țârmuri valul,
Spre raze dulci ce au apus privesc acum şi eu şi calul:
De unde vin? De nicăieri… Unde mă-ndrept? Aş vrea să ştiu.
Nici crengile nu se îndoaie pe rugul drumului pustiu.

 

Cobor din şa pe la răscruci şi-i dau câmpiei roib să pască,
Un dor de ducă-n gândul lui poate o clipă să nutrească,
Dar nu s-apleacă şi-i flămând, fără de mine nu s-ar duce
Şi-i fac un semn că mai rămân să-mi pun desaga-n vârf de cruce

Că tare-i grea… plină de rugi şi îndesată de durere.
El, calul, simte-al meu suspin, nu face-un pas şi milă cere.
De ce nu pleci?… întreb grăbit. Eşti liber, drumul se-ngustează!
Scutură coama-n semn de nu şi parcă plânge când nechează.

Aşa că-n drumul către vămi am mai rămas doar eu şi calul,
Prietenii s-au dus pe rând, dar port la brâul meu cavalul
Şi-am să le cânt… şi-am să le cânt până se schimbă ziua-n noapte,
Că scurt e timpul dintre noi şi doar o clipă ne desparte.

——————————–

Ana PODARU

Elena NEAGU: Eu încă mai visez la caldul mâinii tale

Eu încă mai visez la caldul mâinii tale

                                                       ,,Când iubești, iubirea trebuie împlinită orice’ar fi, fiindcă nu se știe dacă te vei mai întâlni vreodată cu clipele acelea.” Marin Preda

 

Cerne toamna frunze peste noi ,
peste suflet ,pe poteci și pe alei .
Cerne toamna cu îngândurate ploi ,
pe castani și-nsingurate mănăstiri ;
eu sunt aici ,de rapsodie mă mai vrei ,
tot urc spre tine ,zâmbind la amintiri…
Calcă toamna ruginiu pe poteci agale ,
eu mă-ncălzesc la vara ce s-a dus
și încă mai visez la caldul mâinii tale ,
la tot ce-am fi tânjit,dar nu ne-am spus…
Toamna asta , parcă-i șuie ,
urcă-n noi să ne aline depărtări ,
urcă surâzând în galben de gutuie
și de obosește ,cade arămiu pe băncile
din gări…
Dar când iarna s-o așterne
peste ce-i va sta în cale ,
și cerul va fi crivăț și prăpăd ,
eu voi urca iubind ,spre caldul mâinii tale,
căci doar in ochii tăi găsesc seninul ,
pe care mi-e atât de dor să-l văd …

——————————–

Elena NEAGU

septembrie 2019