Cat de frumoasă și vie ești toamnă,
ce doamnă,
cu pălărie, mănuși de mătase,
botine de ceață și pânză pe case,
cu vântul ce-adie prin vii
și în livadă, copii!
Frunzele tale, în culori diferite,
de la galben la arămiu,
de la roșu la cărămiziu,
la fel de uimite,
dansează ca niște balerine înalte, tăcute,
dar, bine făcute,
ce ating ușor,
cu grija și dor, verdele ierbii,
să nu se strivească..
ca să aiba cerbii,
cui să mulțumească!
Câtă bucurie aduci,
cu mere si nuci,
cu pletele-n vânt,
mă bucur și sunt,
parcă,
mai vioaie și mai fericită,
te salut și zbor, o toamnă, iubită !
Cum ar fi…
Mă tot gândesc de aseară,
cum ar fi, dacă, în plină toamnă,
eu ți-aș aduce-n suflet primăvară?
Cum ar fi, ca atunci când afară plouă,
ploaia să te înconjoare,
transformându-se-n rouă?
Cum ar fi, ca norii gri de pe cer,
sa se transforme intr-un nor pasager,
iar soarele dus prea devreme spre mare,
să strălucească mai tare?
Cum ar fi, ca frunza care se desprinde ușor
să se întoarcă la ram tot în zbor,
și o îmbrățișare firească
să-i crească petale și s-o înflorească?
Cum ar fi ca iarba uscata
sa se întoarcă în matcă încă o dată,
iar un mic firicel,
să se transforme in ghiocel,
și, într-o clipă de nostalgie,
tu să mi-l dăruiești mie?
Și, cum ar fi, dacă lacrima-ți rece,
s-ar transforma într-o ploaie ce trece,
iar ridurile de pe obraz,
ar dispărea în surâs și extaz?
Cum ar fi oare,
să-ți vin în întâmpinare,
cu buchete de flori și de soare,
și să-mi spui că în toamna de-afară
ți-am adus din senin primăvară?
Ar fi minunat, cred că mi-ai zice,
Însă, inima poate să strige?
Să fiu din nou primăvară…
Aș scoate toamna din suflet, să fiu din nou primăvară,
Un gând frumos ca un cântec, de ieri, tăcut, mă-nfioară..
Aș înfrunzi pentru tine și mi-aș găsi pe o creangă,
Un loc ce mi se cuvine, să fie pădurea întreagă..
M-aș îndrepta către soare, ușor, ca oricare frunză,
Și i-aș fura din culoare s-o pun la tine pe buză..
Aș scoate toamna din suflet și-al său arcuș de vioară,
Să pot schimba cu un zâmbet, tristețea ce-n valuri coboară..
Aș face pace cu vântul, și l-aș primi, adiere,
În zbor, s-atingă pământul, cu ploi rastignite-n tăcere..
Dar toamna aleargă pe-afară, cu frunze uscate și reci..
O, dac-aș fi primăvară, ce frunze verzi pe poteci!!
Nici chiar pe hipodromul melcilor
Tăceri
La sfârșitul Utreniei Învierii, atunci când reintră în Biserică, Arhiereul, sau la caz Preotul, lovește cu Crucea în ușa închisă și rostește întrebare și primește răspuns: