Simon JACK: Jurnal de iarnă (poeme)

Iarnă

Încerc să mă dezic de iarna asta
ninge de la miezul nopții
peste umbre calde,
sâmburii-s necopți în unghiuri deocheate
pe la geamuri și vâscul geme
de molifte în paturi
de născare cu margini roz la antipozi,
e totuși alb în grinda ocolirii
in aerul plin de ochi steluțe mă numesc
când ninge inversat,
dinspre pământ cu reazemul în soare
in susul cerului mai transparent
ca voalul tău, ninge cu amintiri frugale
eu mă dezic de echinocții
vagi polare, în amândoi nămeții ninsorilor
cu vârfu-n jos au stat.

E ziua…

e ziua aceeia când visele trosnesc în vise
se-aprind focuri în astre înghețate
nu face pasul înainte când ai în față
cerul jos și-n talpă neagră-i gaura
din pietre moi,
e ziua lepădării de magi canonizați în
joia mare a cailor de luntre
poeți din breasla Hamleților de casă
in lire de cuvânt fac odisei de moarte
păgânilor de moaște ce văruite stau
cu viața în mormânt,
regi seculari dau rod în tufe de migdali
ce plâng în palma osândirii la ceasul greu
al stâlpilor solari,
e ziua coroanelor fără capete hăuri aplecate
eretizează graaluri suspendate
pe scâncete nebune de clovni totalitari,
mereu a treia-i ziua de fluierat în ieslă
un sfert de cioclu hâtru tăiat pe eșafoade
il fac din amuletă pe coada unui graur
un ciot de elongare a zborului ofrandă
pe-o lamă de baltag…

Dezordine

Nealăturate unele de celălalte
infiniturile cuvintelor…din moși strămoși
sunt astăzi
cruci de aducere aminte în necropole
purtate prin aer de păsări invizibile,
zborul în sine este o dezordine
a neființelor vii ce se ascund după cuvinte
ce nu pot fi pronunțate,
inerția
dezordine a mișcării, mimul contrafacerii
un dram de nord suspendat pe zero
absolut,
dacă raiul s-ar fi aflat în primul poem al
scriitorilor orbi la capăt de rând
in el ar fi trăit doar dezordinea îmbrăcată
cu anonime Eve ucigând balauri
de verbe conjugate la trecut,
din dezordine nu se face mizerie
mizeria este ordinea aleatorie a faraonilor
de utopii care au crezut în reîncarnarea
nimicului perpetuat la nesfârșit,
chiar și gunoaiele Gheenei sunt în fapt
sâmburii ce-au stat în roadele mușcaturilor
de șarpe care s-au târât pe dezordinea
arhanghelilor născuți prematur
Continue reading „Simon JACK: Jurnal de iarnă (poeme)” →

Eleonora SCHIPOR: Roua cristalină la CIE Cupca

Acest concurs tradițional are loc anual. Anul acesta prima etapă a avut loc în școlilie din raionul Hliboca.

Bine s-au pregătit elevii, ajutați de profesori, diriginți și părinți, susținuți de direcția școlii de la CIE Cupca.

Creația literară a fost prezentată mai întâi de membri cenaclului literar „Lămâița” care activează de zeci de ani în școala noastră (conducătoare – E. Schipor). Absolventa acestui an de învățământ, nominantă la Festivalul raional „Steluța bucovineană” Marta Belici a recitat poezia „Cocoarele” (Juravli) în limba ucraineană, autor O. Olesi. Pe urmă elevul clasei a 11-ea Adrian Opaeț e recitat o poezie scrisă de clasicul literaturii ucrainene Yurii Fedkovici, iar colega sa Romina Morar a recitat poezia „Iarna” în limba engleză. (Îndrumătoare – A. Tarâța, M. Ovaciuc și A. Bicer).

A doua nominație „Arta teatrală” a debutat cu sceneta „Motanul bucătar” pregătită de elevii clasei a 3-ea, sub îndrumarea învățătoarei lor V. Marcu. Elevii clasei a 5-ea au pus în scenă un fragment din povestea lui Ion Creangă „Pupăza din tei”, ajutați fiind de diriginta de clasă L. Sucevan, susținuți fiind de prima lor învățătoare R. Țugui și de profesoara de limba română O. Bojescu. Un fragment din copilăria Cobzarului ucrainean Taras Șevcenko și anume „Tarasik și mama” ( în limba ucraineană) a fost înterpretat de elevii clasei 7-ea, dirijați de profesoara de ucrainologie M. Alerguș.

A trea nominație – Folclorul a fost prezentată prin grupa vocală a școlii cu câteva cântece populare, elevele fiind îmbrăcate în frumoase haine naționale. Două cântece populare românești a prezentat tuturor una dintre cele mai bune eleve ale școlii noastre Marta Belici. Conducătoarea grupului este profesoara de limba maternă Lucica Dușceac.

Un grup de instrumentiști ai școlii (vioară, saxofon, acordeon) au interpretat la diferite instrumente muzicale mai multe melodii populare românești și ucrainene.

Juriul în componența lucrătorilor Casei de creație pentru copii și tineret din centrul raional Hliboca au dat o apreciere justă pregătirii și desfășurării festivalului dat.

Sincere mulțumiri aducem părinților, profesorilor, elevilor pentru pregătirea costumelor, expozițiilor și numerelor artistice. Tuturor le dorim succese și numai bine.

——————————-

Eleonora SCHIPOR,

CIE Cupca, Ucraina

Eugenia BUCUR: Oooo, tu…

Oooo, tu…

Cel ce alb în zăpadă ai văzut,

Ce freamătă-n ramuri prvirea,

Cerbul ce-n tremur a rămas mut,

Priveşti din stele aurii pădurea.

Ai sorbit fulgul de nea luminat,

Cuvântul tău mereu ne vorbeşte,

Copile drag plânsul tău e-o lume,

Ce doar pe cer senin… se citeşte.

Caut inocența nevinovat strivită,

Cerul ce-n zăpadă s-a întunecat,

Dreptatea ce nedreaptă se clatină,

În suflet timpuriu în cer strecurat.

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

11 decembrie 2019

Al. Florin ŢENE: Ziaristul, scriitorul și artiștii plastici sunt creatori universali ce fixează în operele lor ceva din perfecțiunea universului

În fața marilor capodopere ale genului uman, nu simțământul de dependență servilă este cel care ne frapează, ci sentimentul libertății, iar la ziariști exponentul adevărului și al lipsei a oricărei constrângeri în realizarea dorințelor proprii, asociat cu un puternic simțământ al naturii și al măreției omului în fața acesteia. Marilio Ficino considera omul ca un artist universal, un Dumnezeu pe pământ –Deus in Terris-, care fixează în operele sale ceva din perfecțiunea universului și numai în chip antropomorfic se atribuie “operei divinității “ caracterele unei opere de artă.

Conceptul de creație nu s-a desprins din doctrina religioasă creaționistă, cum doresc materialiștii. A recunoaște că valoarea implică necesarmente raportarea la uman înseamnă o împletire a creaționismului teologic cu creația umană. Există o concepție a oamenilor care spune că talentul este un dar dat de Dumnezeu, din celula primordială aflată în creierul uman, ajunsă prin milenii din ciorba oceanului unde a apărut prima celulă vie..

Despre anacronismul persoanelor religioase în contextul modernității s-au spus multe lucruri, dar componenta retrogradă a ființei lor (repet, strict în contextul modernității și pe cale de consecință, al post-modernității) poate fi înțeleasă pe baza unei distincții esențiale de ordin binomial. Mircea Eliade spunea că există o diferență insurmontabilă în conceptualizarea timpului în societățile primitive și în societățile occidentale categoric desacralizate.

Efortul de a da un fundament laic-științific conceptului de creație trebuie să aibă ca punct de plecare teza după care creația nu înseamnă producerea din nimic a ceva absolut nou, care n-a preexistat în nici un fel și sub nici o formă (ceea ce ar echivala cu o discontinuitate totală în istoria culturii ), ci descoperirea unor posibilități pe care realitatea le conține într-o formă latentă și realizarea lor la scară umană.

Dacă, pentru omul modern, occidental, timpul se prezintă omogen, „unitar”, pentru omul societăților tradiționale, el este eterogen, este porționat, există „timp sacru și timp profan”, „timp comprimat și timp diluat”, „timp fast si timp nefast” etc. Diferența majoră se poate înscrie în binomul problematic „timp sacru – durată profană”. Pentru un exponent al unei societăți primitive, transformarea duratei profane în timp sacru este mai ușor de îndeplinit având în vedere „deschiderea” pe care un primitiv o are, comparativ cu un modern. Deschiderea aceasta se referă la timpul religios. Timpul religios este deosebit calitativ de timpul duratei obișnuite, astfel încât participanții la ritual să poată primi confirmarea unei contemporaneități cu „începuturile”.

Este, prin urmare, vorba de o metamorfozare a datelor realității pe temeiul legilor acesteia, dar și a intereselor societății sau clasei respective, în conformitate cu cerințele sociale mai generale, precum și cu aspirațiile și particularitățile subiective ale creatorului.

Repetiția este caracteristica principală a timpului ritualic. Prezentul etern face posibilă eliminarea prin suspendare a timpului istoric prin faptul că este „locul” viziunii beatifice a începuturilor. Timpul originilor este, cu alte cuvinte, timpul cosmogoniei, când toate au fost aduse la existență. Acest timp cosmogonic slujește drept model tuturor timpurilor sacre.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ziaristul, scriitorul și artiștii plastici sunt creatori universali ce fixează în operele lor ceva din perfecțiunea universului” →

Valeriu DULGHERU: Povara neunirii noastre

„E trist să ai o dreaptă dezbinată. E trist să fii în țara ta străin…”

E trist! E chiar rușinoasă această stare când tot soiul de dodoni, cebani, novaci fac glume de prost gust pe seama neunirii noastre. De treizeci de ani ne bălăcim într-o profundă mizerie materială și spirituală. Din cauza neunirii noastre. Cât am fost uniți, într-un singur gând, într-un singur front, în jurul unui ideal național am fost puternici și am câștigat. Tot soiul de niculini, pologovi, bolșacovi se temeau de noi, într-un fel ne stimau scrâșnind din dinți. Urmașii lor de astăzi nu se mai tem. Ei, fiind uniți în jurul unor interese obscure (interese de grup, de clan, de etnie), sunt o forță. Fiind uniți am câștigat dreptul la limbă și alfabet. Fiind uniți am câștigat tricolorul și imnul, ulterior pierdut (tot din cauza neunirii noastre!). Am câștigat Capitala (în condiții grele primarul N. Costin a transformat Chișinăul dintr-o suburbie sovietică de la periferia imperiului într-un oraș românesc european), pe care am cedat-o atât de ușor kremlinezilor Ceban și Dodon prin neunirea noastră.

Toate nevoile noastre s-au început atunci când au apărut primele fisuri în Frontul Popular cauzate de infiltrarea lui Iuda Roșca. În loc să ne luptăm să facem ordine în interiorul Frontului (așa cum se face în partidele cu democrație avansată) l-am lăsat pe mâinile trădătorului Roșca care metodic l-a distrus până l-a dus la groapa de gunoi politic, folosind tribuna lui pentru a bate în partidele nou apărute. Ne-am separat constituind alte formațiuni (cu aceeași ideologie!). Congresul Intelectualității, transformat ulterior în Partidul Forțelor Democratice, a fost una din ele. Când și această formațiune a ajuns să fie prost guvernată iarăși a fost părăsită de forțele sănătoase și lăsată să degenereze până a dispărut complet. Pe fundalul regimului totalitar comunist din așchiile Frontului Popular și PFD-ului a apărut o nouă formațiune unionistă – Partidul Liberal care promitea să fie unul cu adevărat național și să învețe din greșelile predecesorilor. Din păcate au repetat întocmai aceleași greșeli. Când și în acest partid au apărut probleme de democrație internă iarăși, în loc să se lupte cu problema din interior, lideri ai partidului l-au părăsit rând pe rând formând din așchiile desprinse noi partiduțe tot cu ideologie liberală: PLR, PUN, Noua Dreaptă, Uniunea Salvați Basarabia. Alături de ele au apărut și alte partide și organizații unioniste – Tinerii Moldovei, ODIP, BUN, Democrația Acasă, PNL ș.a., toate unioniste și toate alimentându-se din același bazin electoral, divizându-l până la refuz. Toți acești ani s-au condus de diavolescul principiu românesc „Unde-i unul pot fi doi”. Este ca și cum de fiecare dată, în loc să consolidăm vechea casă construită temeinic, dar în care au apărut unele fisuri neînsemnate, la fiecare fisură apărută ne aventurăm să construim o nouă casă. Dar în grabă această nouă casă este mai prost concepută, mai prost construită, gata să fie zburată de un eventual vânt mai puternic.

Sunt prea multe formațiuni politice pe segmentul de dreapta. Toți acești doisprezece ani s-au bătut între ele pentru electoratul de dreapta încât l-au buimăcit de-a binelea. Nu mai înțelege moș Ion de ce unionistul X se bate pe viață și pe moarte cu unionistul Y, atunci când peste gard lupul așteaptă deznodământul pentru ai ataca. Nu mai înțelege moș Ion unde este adevărul, unde sunt adevărații unioniști. Toți declară că sunt unioniști, unii mai mari decât alții. Dacă e așa de ce însă nu sunt împreună (Unirea înseamnă împreună!), într-o singură formațiune, cu un singur lider ales în mod democratic și demis în mod democratic dacă nu-și face treaba, cu un singur candidat în alegeri. Adevărații unioniști sunt acei care sunt capabil să se unească în primul rând între ei. Așa sunt priviți de electorat. Toată lumea unionistă vorbește despre unire, unificare, însă nimic nu se face pentru unificarea forțelor eurounioniste. Fiecare lider ale celor vreo opt partiduțe unioniste declară că este gata să se așeze la masa de tratative pentru unificarea forțelor dar nu face nimic pentru această, fiecare din ei văzându-se centrul în jurul căruia să se cristalizeze viitorul partid. Încercați Domnilor lideri de partiduțe să luați alți arbitri (decât cei din preajmă, să adoptați alte criterii de apreciere a calităților liderului unic și incontestabil al întregii Drepte. Referitor la D. Chirtoacă. Este un unionist convins, unionist până în măduva oaselor, dar ca lider al întregii Drepte este răsuflat și vulnerabil. Dacă în a. 2013 ar fi acceptat propunerea mai multor lideri ai PL-ului să preia timona Partidului, dacă nu ar mai fi candidat la alegerile primarului Capitalei în 2015 (am fi pierdut un primar dar am fi câștigat un lider al Dreptei!), ar fi fost evitată părăsirea PL-ului de către personalități ai unionismului, astăzi am fi avut un partid de dreapta puternic și lider incontestabil al Dreptei. Din păcate miopia politică, dar și râșnița primăriei în tandem cu dosariada lui Plahotniuc, l-au epuizat. Scorul luat în alegerile locale recente (a fost cel mai bun între candidații unioniști!) comparativ cu cel de peste 53% luate în a. 2015 este insuficient pentru un lider al Dreptei. Partea bună pe care o face dl D. Chirtoacă este că încearcă să coalizeze această dreapta fărâmițată.

„Electoratul unionist este cel mai motivat, cel mai select. El nu poate fi cumpărat cu un kilogram de hrișcă, nu poate fi dus să voteze cu turma. Dreapta, care reprezintă peste 30% din electorat, trebuie să devină un centru al coagulării forțelor eurounioniste” spune istoricul și analistul politic Anatol Țăranu. De ce atunci domnilor șefi de partiduțe unioniste Vă bateți joc de acest electorat unionist care merită altă soartă? Reformatarea totală a dreptei este condiția sine qua non de supraviețuire a românilor basarabeni.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Povara neunirii noastre” →

Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan

Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” CLIPA de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.
Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan, de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:

„Vrei să cunoști rostul vieții?
Prinde în pumnul tău vântul,
du pumnul la ureche
și, în tăcere, ascultă!”
(poem de tip Gogyohka)

Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, ponind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:

„Marea Galbenă –
un lan de răsăriță
vălurit de vânt”

Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.
În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:

„Ceruri și ape –
maculând albastrul
un pescăruș alb”

Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.
Frumosul (Aware) este surprins peste tot în natură, în momente de iluminare ale poetului, aceste circumstanțe „acum și aici”, care surprind fragilitatea clipei, Efemeritatea (Ryuko). Frumoase, deși efemere, sunt vietățile din universul miniatural, atât în haiku-ul clasic, în cel conceput în două linii sau în cel contemporan: gărgărița, lăcusta, ciocârlia, turturica, lebăda, fluturele, colțul ierbii, greierul… Senzația de aware, frumosețe o dau imaginile unei gări în Bărăgan, o capră ce paște, un „biet cocostârc”, umanizat prin acest epitet personificator, plăcut este vântul ce „ezită”, „apele înfiorate” atrag atenția, holdele „în pârgă” sunt văzute, observate în splendoarea lor . Continue reading „Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan” →

Mircea Dorin ISTRATE: Pe ninsele ferești (poeme)

PE NINSELE FEREŞTI

Pe zgribulita vale şi pe dealuri

Se cern din ’nalturi sfintele ninsori,

Cu pod de gheaţă iarna leagă maluri

Şi-n scârţâit suspină cărările în zori.

Pe strâmte uliţi case gârbovite

Se lenevesc sub mantie de nea,

Fuioarele de fum se urc grăbite

Din coşul casei către undeva.

În gura sobei arde-n vâlvătaie

Un foc sprinţar să facă sfânta cină,

Pe ceia mici căldura mi-i înmoaie

Trăgându-mi-i la pat, pentru hodină.

Pe boltă nasc luceferii în roiuri

Purtând prin ceruri gândurile mele,

Apoi când somnul se-ndulceşte-n doruri

Pe ninsele fereşti, scânteie stele.

***

Când peste sat coboară noaptea mută

Şi totul se topeşte în visare,

Prinzând în mreje viaţa cea măruntă

Feştila lămpii, moare-n tremurare.

TRIST CRĂCIUN

E seara de ajun şi satul prinde viaţă,

Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă

Din glasuri cristaline, din suflete curate,

S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.

Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi

Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,

Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,

Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.

Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,

Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,

Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă

Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.

Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,

Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,

Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare

Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.

Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,

S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,

Să guste din bucate de buna pregătite

Şi inima le salte în clipe fericite.

O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi

Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,

Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,

Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.

VISÂNDU-L PE MOŞ CRĂCIUN

Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată

Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,

Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate

Să-mbrace irealul visărilor din noapte.

Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,

In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,

Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,

Ilene Cosânzene, balauri furioşi.

Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,

Din cele nalte ceruri, pe-o albă cărăruie

Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată

Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.

Un moş cu barbă albă, adus puţin din spate,

Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,

Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună

Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.

Din poarta casei noastre se duce înecat

În valuri de zăpadă spre margine de sat,

Să facă bucurie pe lunga lui cărare

Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.

***

Din vraja de visare abia de mă deştept

Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,

Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare

Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.

Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,

Troiene vălurite întinde peste toate,

Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape

Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.

Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,

Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,

Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi

Şi-ascultă-ntotdeauna, pe bunii lor părinţi.

C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc napoi în pat

În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,

Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină

La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.

COLINDĂTORII

Când peste sat se cerne în picuri înserarea

Şi fumul în fuioare din coşul casei suie,

Omături nesfârşite îmi troienesc cărarea

Şi-un roi de lucii stele îmi bate bolta-n cuie.

Pe uliţi strâmtorate cu case gârbovite

În cârduri îngereii colindă sub fereşti,

Vestindu-ne cea taină din vremi îmbătrânite

Ce-a bucurat pământul şi-mpărăţii cereşti,

Că tânăra Fecioară, smerelnica Maria

Născut-a prunc ce fi-va a lumii împărat,

Că trei păstori venit-au să guste bucuria

Şi vestea să o ducă spre zări în depărtat.

El a venit pe lume să schimbe-a noastră soartă

Şi din ce-am fost nevolnici ne facă buni, smeriţi,

Cea ură s-o stârpească, ne scape de năpastă

Curaţi şi-ntr-u iubire să fim, ca vechii sfinţi.

Şi cântă îngereii cu suflete deschise

Colindele ştiute, avere din strămoşi

Şi pragul casei, tinda, ferestrele ce-s ninse

Se fac altar de slavă la bieţii păcătoşi.

Bătrânii îi mângâie cu mâna tremurată

Şi-n lacrima clipitei se văd şi ei copii,

Ce-n timpuri depărtate au fost şi ei odată

Colindători prin lumea curatelor pruncii.

***

Când pleacă îngereii să facă satul roată

Pe uliţa păgână miroase a tămâie

Şi-n urma lor din ceruri se-aude parc-o şoaptă

Că Domnu-a fost pe-aicea, cel suflet să-l mângâie.

ÎNGEREI DE MIERE

Fântânile din ceruri revarsă peste lume

Zăpezile-argintate din norii suri şi grei,

Vestind că-n astă seară, pe uliţe păgâne

Colinde la fereste cânta-vor îngerei.

Aminte să ne-aducă de vremile bătrâne

Când Maica Preacurată năştea în Viflaim,

Pe pruncul-Împăratul, venit atunci pe lume

Să mântuie păcatul, ca noi să ne căim.

Cu suflete deschise, sub stele căzătoare

Cântam să lăcrimeze truditul cel smerit

Un’’Viflaim’’ şi încă o ‚’’Steaua sus răsare’’

Şi ‚’’Trei păstori’’ să fie la inimă primit.

Ne mulţumeau bătrânii cu voce tremurată

Rugând în gând pe Domnul de rele ne păzească

Şi-n straiţele mâţoase ne dăruiau pe dată

Comoară de dulceţuri, în gând ne ispitească.

Apoi, din poartă-n poartă, noi îngerii de miere

Duceam a veştii slavă prin satul sărăcit

Şi-n urma noastră dacă, a fost cumva durere

Măritul prefăcut-a cel suflet, fericit.

***

De-atunci, trecut-au anii şi-a vieţii mângâiere

Îmi tot întoarce gândul spre vremea cea pierită,

Când toţi am fost odată, ca alţii mai devreme

Cei îngerei de miere, din clipa prea grăbită.

COLIND

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Pe ninsele ferești (poeme)” →

Liliana DEREVICI: La Cenaclu literar „Radu Stanca”, medalion literar – Nașterea lui Iisus Hristos sau întoarcerea în lumină, simbolul înțelepciunii omului

Aflându-ne în preajma sfintelor sărbători ale Nașterii lui Iisus Hristos, cenaclul literar „Radu Stanca” de la „Centrul de vârstnici nr. 2” a avut ca temă astăzi 11 decembrie 2019: prezentarea tradițiilor de Crăciun, citirea din creațiile proprii ale membrilor cenaclului despre aceste sărbători creștine și sărbătorirea doamnei Lucia-Elena Locusteanu care în noiembrie a împlinit frumoasa și respectabila vârstă 80 de ani.

Ședința a fost deschisă de președintele cenaclului, scriitorul Al.Florin Țene care a susținut o conferință despre originile nașterii Fiului lui Dumnezeu, sărbătoare ce a pornit de la evanghelia după Luca și cea după Matei și uneori de la textele apocrife. Acestea îl descriu pe Iisus Hristos născut în Bethlehemul Iudeii din mamă fecioară într-o iesle. La nașterea Lui apar îngerii care vestesc că acesta este salvatorul întregii omeniri iar păstorii vin să-l adore. În relatarea lui Matei magii urmează o stea până la Bethleem pentru a aduce daruri lui Iisus, născut ca regele iudeilor. Irod ordonă masacrul tuturor băieților care au mai puțin de doi ani. Familia lui Iisus fuge în Egipt iar mai târziu se stabilește în Nazaret.

În ce privește data sărbătoririi Nașterii lui Iisus după calendarul gregorian ar fi 25 decembrie iar după cel iulian 7 ianuarie. Unele culte protestante nu sărbătoresc de loc nașterea Domnului susținând că nu există dovezi biblice că Iisus s-ar fi născut la acea dată. Primele evanghelii au apărut după 100 de ani de la nașterea lui Iisus.

Semnificația acestei sărbători este că Nașterea lui Iisus se referă la întruparea Lui ca un al doilea Adam, ca împlinirea voinței divine a lui Dumnezeu ca o dezlegare a daunelor cauzate de căderea primului om, Adam. Acesta constituie un subiect major pentru artiștii creștini ai secolului IV. Începând cu secolul XIII scena nașterii a provocat o imagine diferită de simbolistica timpurie, ca domn și stăpân, afectând abordările de bază ale evanghelizării pastorale creștine.

Ziua de 25 decembrie a fost aleasă ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care se țineau în preajma solstițiului de iarnă când zilele încep să crească pentru a celebra renașterea soarelui. Saturnaliile romane, o sărbătoare dedicată lui Saturn, zeul agriculturii și forței reînnoite a soarelui se țineau tot în acea perioadă și se consideră că unele obiceiuri de Crăciun își au rădăcina în aceste sărbători păgâne antice.

Sărbătoarea Crăciunului ne aduce vestea venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu, făcut om pentru mântuirea noastră. Nașterea Mântuitorului a avut loc la 9 luni de la întruparea Sa de la duhul sfânt, la Buna Vestire când Dumnezeu a trimis pe îngerul Gavril să vestească Fecioarei Maria că Domnul este cu Ea, Fecioara acceptând cuvântul lui Dumnezeu, acesta fiind momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu.

Continue reading „Liliana DEREVICI: La Cenaclu literar „Radu Stanca”, medalion literar – Nașterea lui Iisus Hristos sau întoarcerea în lumină, simbolul înțelepciunii omului” →

Ileana VLĂDUȘEL: Uneori

Uneori

Uneori mă las mângâiată de picăturile de ploaie

și-mi imaginez că sunt brațele toamnei

ce tandră mă pregătește de drum.

Alteori mă simt ram în copacul acestei lumi,

iar când noaptea e prea întunecată,

privesc luna și mă simt binecuvântată

pentru că, fie și doar o secundă

am fost și eu parte din această viață, umbră

rătăcitoare prin arșița unei lumi,

iluzorie clipă, cu mirific parfum.

Uneori simt cum mă descompun în frunzele unui ram

și cad mângâind pervazul unui geam,

mă las ispitită de sticla udă

și-mi privesc umbra răstignită-n oglindă

iar câteodată am impresia că sunt

parte din frumusețea acestui pământ.

Alteori mă simt culoare desenând albastru

nemărginirea ca și cum aș fi parte dintr-un astru

luminos ce veghează lumea când noaptea cade.

Uneori simt că fericirea e atât de aproape

ca și cum ar crește din mine înflorind

doar pentru simplul fapt că eu trăiesc pe pământ!

Alteori simt că orice aș face

voi rămâne secunda cu care timpul nemărginirea-și reface,

lacrimă plânsă de cer și îmbrățișată de pământ

contopindu-mă cu frunza purtată o secundă prin viață de vânt

amândouă, fragmente de vis

în căutarea întregului prin universul promis.

Nori negri și ierni reci

îmi umbresc prea scurtele poteci.

Somnul coboară peste un vis

prea târziu apărut prea devreme trecut

iar eu rămân în clepsidra unui ceas,

bob de nisip fără urmă în pas…

Timpul mă gustă și-mi mușcă

secundele rămase, ca o căpușă

crescând cu clipele mele

și atunci simt că fac parte neîndoielnic din vreme.

Trupul meu în acorduri vioară

își plânge secundele din zi către seară

iar eu, mai sper doar că prin timp

ecoul va reîntoarce din mine sunete, amintind…

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

11 decembrie 2019

Al. Florin ŢENE: Ninsori albastre

Ninsori albastre

Cerne colinde cerul peste casă

Ziua alunecă pe sănii spre apus

Dintr-o clipă de lumină în noi rămasă

Se naşte în suflete, la fiecare, Iisus.

Bate visul cu degetul în ferestre

Vântul ciopleşte fluiere în alun,

Când timpul coboară pe creste

Sărbătoarea în case de Crăciun.

Copiii ne colindă în prag

Cântecele urcă spre stele, mai sus,

Constelaţiile vin să vadă

Cum din suflet se naşte Iisus.

Alunecă sănii pe serile albastre

Inelând cu doruri pământul străbun

Copii aprind nelinişti în astre

Visând sub brazi păduri de Crăciun.

Burgul doarme la miez de noapte

Pe străzile Clujului umblă visul cel bun

Când dinspre luceafăr ne vin şoapte

Că umblă cu daruri Crăciun.

Aripi de lumină îmi intră în odaie

Halebarda lunii nu ştiu unde s-a dus

Căci în clipa, aceasta, de văpaie,

Dintr-o minune s-a născut Iisus.

Ninge, ninge ca în datinile noastre,

Colindătorii în sănii de lumină

Vin încărcaţi în balade cu astre,

Când îşi mai pune bradul un cerc pe tulpină.

Copiii rup pietre din Steaua polară

Nestemate lucind în visele lor,

In cântec germinează vibraţie solară

Ca mierea cuvântului născut dintr-un dor.

Ninsori albastre coboară pe cetini,

Vinul decantează cristalul pe masă

Şi-adînci sentimente,între prieteni,

Ţes verbe în fraze de mătasă.

Oraşul ascultă poeme de iarnă rezemat,

Luceafărul bate monezi în ferestre

Cînd stelele la colind au plecat

Prin brazii înşurubaţi în creste.

Adie clipe rotunde cu ochii vii

Şi norii cad ca la începuturi,

Înflorind crini pe genunchii fetelor, în orele tîrzii,

Cînd noaptea toată e un roi de fluturi.

Luna ca o halebardă păzeşte cîmpia,

Cîntecul cocoşilor croieşte drum prin troiene

S-alunece pe-o sanie Poezia

In casele noastre cu vise perene.

––––––––––

Al.Florin Țene