ISTORIILE LUMII
Veacurile adunate dau istoriile humii,
Ca să știm ce se-ntâmplase de la începutul lumii,
Numai vezi tu-nvățăcele, că acela, scribalăul,
E supusul celui care e mereu învingătorul
Și cum vrea a lui voință, scrisul cela îmi rămâne
Fie literă de aur, în istorii vechi, bătrâne.
Nu știm noi ce-a fost atuncea, ci doar spusa lor lăsată
Ne va fi drept mărturie, pentru vremea aialaltă
A strămoșilor cei care au ținut a lor avere
Fie neamul, fie țara întregită de-a lor vrere,
Iar dovada că pe-aicea fost-au dânșii trăitori,
În curat și-nțelepciune, nimănui n-au fost datori.
Că așa mi-a fost de-apururi în cea vreme depărtată,
Rar s-a scris în cartea lumii cea istorie-adevărată,
Mai mereu ea înflorată-i de acel învingător
Ce mi-a-nlăcrimat popoare pe-al său drum spre viitor,
Doar să urce în mărire și-n istorii să rămâie
Neuitat în a ei carte, nemurit într-o statuie.
Dar nimicul, cela care sângerat-a în războaie,
El, ades din cartea lumii îmi lipsește din ce-a foaie
Unde-ar trebui să fie pomenit prin a sa faptă,
Ca și el să fie parte din istorie, de-i dreaptă.
Numai că de-alungul vremii, ea, istoria-l mărește
Doar pe el, învingătorul, ce și-așa se preaslăvește.
MĂ IARTĂ SATULE CĂ FOST-AM….
Ne iartă satule că fost-am, nedrepți atunci când te-am lăsat
Și-n largul lumii, rând la rânduri, cocoare-n cârduri am plecat,
Ne fie nouă mult mai bine, iar ție fie-ți cum ți-o fi,
Așa-m gândit atunci cu toții, noi, sărăcuții de copii.
Ai suspinat în urma noastră și-n taină știm c-ai lăcrimat,
Că fără noi și tu și neamul ați sărăcit și e păcat,
S-au stins de-atunci încet cu-ncetul a noastre datine strămoșești
Și obiceiuri vechi, bătrâne și cele jocuri tinerești.
Nu mai vuiește satul roată în zi de vară alungită,
Nu se aud colinzi de taină cântate-n iarna troienită,
Nu-s chemători la nunți frumoase cu tinere perechi de miri
Și hore nu-s în șura popii și nu-s mai șoapte de iubiri.
Nici câini nu ai să îți mai latre feciori întorși de pe la fete,
Acriu ți-e vinul viei care, tot mai puțin îți dă de sete,
Bătrâni îți sunt ciobanii care păzesc cea turmă risipită,
De lupii ce-ndrăznesc de-acuma, la mieii ceia de ispită.
Mi s-au uitat cărări știute că nu-s mai cine să le calce,
Secat mi-e șipotul din dealul cu țintirimul plin de pace,
Doar el mi se lățește-ntr-una, cu cât tu la socată scazi,
Că-s mai puțini cât ieri îmi fost-au, în ziua care-ncepe azi.
*
Bolnav îmi ești de bătrânețe, tu satule de-odat cu lumea,
Mai greu rodește-acum hotarul și mai amară-ți este pâinea,
Se înierbează uliți care avut-au viață vie-n ele,
Iar noaptea, din adânc de ceruri, pe tine nu coboară stele.
**
Mă iartă c-am uitat de tine, tu ce mi-ai fost buric de lume,
Mă iartă c-am uitat că-mi dat-ai cu drag a ta înțelepciune,
Îmi iartă dar nevolnicia, că în uitare te-am lăsat,
Obol îți pun smerită rugă, din al meu suflet lăcrimat.
Și cât voi fi în gând te-oi ține până în ziua de apoi,
Că fără tine-aș fi nimica, nemernicit și în nevoi,
De-aceia-ți pun în orice ziuă să lăcrimeze-o lumânare,
Cât eu mă rog să-ți fie bine, smerit, la sfintele altare.
——————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Decembrie 2019