Era o noapte de la sfârșitul lui decembrie, o noapte deosebit de friguroasă pentru ținutul Palestinei unde iernile, de obicei, sunt rareori aspre. În noaptea aceea cerul era senin, iar luna plină strălucea poleind cu argint toate împrejurimile. Vântul începuse să bată cu putere de cum se înserase. Era un vânt destul de rece, pornit dinspre miazănoapte. Venind din Nazaret, Iosif și Maria străbătuseră un drum lung până la Betleem în vederea recensământului ordonat de stăpânirea romană.

Cu greu, găsiseră un lăcaș unde să înnopteze: un grajd care aparținea casei de oaspeți umplută și ea până la refuz de pelerini ca și dânșii, iar grajdul acesta semăna mai degrabă cu o peșteră. Pereții erau de piatră, tavanul de grinzi groase. În interior se afla o iesle de lemn, construită la nivelul podelei. Lângă iesle picoteau cinci animale cuminți: măgărușul cu care veniseră cei doi, un bou culcat pe paie, ce rumega liniștit, și două oițe cu un miel între ele.

Grajdul nu avea nici măcar o ușă, încât Iosif a trebuit să-și dezbrace mantaua de lână și să o fixeze la intrare ca pe o perdea pe care rafalele vântului o mișcau încoace și încolo. Aerul, bufnind, pătrundea când și când în încăpere. De aceea Iosif a trebuit să încropească un focușor din paie, din vreascuri uscate și coceni care se transformaseră repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau aruncate, din timp în timp, noi mănunchiuri de paie, din vreascuri uscate și coceni care se transformară repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau adăugate, destul de des, noi mănunchiuri de paie și surcele culese de pe-afară.

Flăcările erau singura sursă de lumină în acel grajd, și ele aruncau lumini tremurătoare care mișcau umbrele pe cei patru pereți. În jurul focului, cei doi pelerini stăteau cu mâinile întinse spre flamele jucăușe. Fumul se ridica spre tavan și numai o parte din el ieșea cu greu afară pe lângă fâlfâierile mantalei de la ușă. De vreo două ori, Iosif ieșise prin preajma grajdului de unde a revenit cu brațele pline de vreascuri și surcele. Când grajdul s-a mai încălzit puțin, soțul Mariei i-a improvizat acesteia un pat de paie aranjate uniform în ieslea de lemn, apoi și-a ajutat soția, cu multă grijă și delicatețe, să se lungească încetișor pe stiva de paie, învelind-o bine cu mantaua ei albastră de lână. Sub cap, în loc de pernă, i-a așezat o bocceluță cu câteva cârpe. Alte lucruri le țineau într-o lădiță de lemn meșterită de iscusitele lui mâini de teslar. Maria își privea cu dragoste soțul aflat în apropierea ușii.

El se chinuia în continuare să întrețină focul să nu se stingă. Iosif ținea ambele mâini întinse spre jar și se ruga cu ochii închiși. Capul îi căzuse încet spre piept. Bărbatul era îngrijorat de starea soției lui care purta o sarcină în ultima lună, însă nu era chiar atât de convins că Mariei i-a sosit timpul să nască. Sarcina mersese bine pănă acum, fără probleme deosebite iar, pe de altă parte, amândoi știau bine, din întâmplările supranaturale prin care trecuseră, că Pruncul ce se va naște se va chema Iisus și că El va fi Fiul Celui Preaînalt. Nu fuseseră oare preveniți din timp de așa ceva? De aceea, nu se îndoiseră nici o clipă că va urma un eveniment deosebit în viața lor. Simțind că picioarele i-au amorțit de frig în sandalele șubrezite de drum, Iosif se descălță ca să-și încălzească la foc tălpile înghețate. Soția lui simțise un fior în tot trupul, apoi ușoare dureri în pântece. De aceea s-a ridicat încet din patul de paie, îngenunchind lângă iesle ca să se roage. Þinea mâinile încrucișate la piept și începu să se roage cu ochii închiși. Încet, încet, chipul i se estompa în umbră, pe măsură ce flăcările se micșorau. La un moment dat, soțul nu o mai văzu. – Nu dormi, Maria? a întrebat-o el cu blândețe, dar nu a primit nici un răspuns. A repetat întrebarea… – Acum mă rog, dragă Iosif, a răspuns dânsa într-un târziu. Mă rog. – Spune, ai nevoie de ceva? – Nu, Iosif. – Încearcă totuși să dormi puțin. Ai nevoie de odihnă. – Am să încerc, dar vreau să știi că nu sunt obosită să mă rog. – Bine, Maria. Domnul să fie cu tine! – Și cu tine, Iosife. Mulțumesc.

Soția lui s-a cuibărit din nou în patul de paie, în timp ce Iosif a mai adăugat alte vreascuri și coceni pe foc. Flăcările se învigorară din nou, iar bărbatul Mariei s-a apropiat și mai mult de flăcări, cu mâinile întinse spre jar, și începu iarăși să se roage, ocolind focul în genunchi. Se auzeau numai trosnetul vreascurilor și tropăitul măgărușului ce se tot mișca în căutarea firelor de fân. Boul se ridică să caute și el paiele prin lumina semiobscură. Deranjate de forfota animalelor vecine care se porniseră să ronțăie cu poftă paiele, cele două oițe s-au mișcat de la locul lor și au venit până la ieslea Mariei. Mieluțul, fătat probabil cu câteva zile înainte, s-a apropiat și el cu blândețe de iesle, iar Maria i-a pus mâna pe cap și a început să-l mângâie, fiindcă puiul de oaie s-a apropiat cel mai mult de ea. Deasupra animalelor, hiberna o familie de lilieci, agățați pe tavan cu capul în jos.

O rază subțire de lună se strecură pe deasupra mantalei de la ușă, oprindu-se pe fața Mariei. Era fața unei fete de 16 ani, cu trăsături nespus de frumoase. Chipul ei părea atât de liniștit și feciorelnic, iar razele lunii îi lunii îi luminară pentru câteva minute fiecare trăsătură, cu mângâieri de argint. Dânsa deschise ochii de culoarea cerului, privind spre luna plină care o învăluia din ce în ce mai mult în unde de lumină. Fața i se transfigura într-un fel ciudat, supranatural, iar Maria privea spre lună zâmbind. Oare ce vede ea acum? Oare ce aude? Oare ce simte? Este singura care ar putea vorbi despre toate acestea, dar nu o face.

Razele lunii îi cuprind acum toată fața, apoi umerii, apoi îi învăluie tot corpul, mai mult, tot mai mult… Maria închide ochii și geme ușor. Nu vrea să fie auzită de soțul ei. Nu vrea să-l sperie, fiindcă observase cum a adormit cu bărbia sprijinită în piept. Era tare obosit, căci Iosif mersese mai mult pe jos ținând măgărușul de dârlogi și acum intrase într-un somn profund. Dar de ce lumina lunii nu se mai mișcă de pe chipul ei? Chiar, de ce? Căci – iată! – lumina ei tot crește și crește… Nu numai fața, dar și mantaua cea albastră cu care este acoperită sunt cuprinse de acea lumină misterioasă, blândă, care, clipă de clipă, devine din ce în ce tot mai puternică și mai puternică, luminând tot grajdul… Să fie oare numai razele lunii sau o lumină tainică, divină, îi învăluie de la pântece în sus, apoi, treptat, tot trupul?

Obiectele din jurul ei sunt cuprinse toate de aceeași strălucire miraculoasă. Până și mielul de lângă iesle strălucește ca argintul luminat de soare. Totul a devenit frumos în jur. Firele de paie strălucesc acum ca aurul; ele s-au transformat parcă în fire de aur adevărate și uluitor de luminiscente… Iosif a adormit de-a binelea lângă foc în timp ce toată încăpere continuă să se umple de splendoarea acestei lumini supranaturale care iată că devine din ce în ce mai orbitoare… Maria geme ușor în patul ei de paie, încovoindu-se din spinare și mușcându-și buzele. I-au apărut câteva broboane de sudoare pe frunte. Strânge la piept cu putere șomoioage de paie smulse din patul improvizat de Iosif. I se pare că aude în depărtare o muzică frumoasă cu ecouri… Oare aiurează? Se roagă din nou cu și mai multă intensitate. Dar muzica o aude la fel, parcă ceva mai tare și armoniile ei par a fi coruri de copii. Cere prin suspine greu reținute ajutor de la Dumnezeu. Și ajutorul vine. Dumnezeu o ascultă.

Câteva lacrimi i-au apărut în colțul ochilor închiși… Zâmbește și geme în surdină. Este cuprinsă atât de durere cât și de fericire în același timp. Numai ea știe. Se pare că totuși durerea este suportabilă. Dar iată, în clipele următoare, durerile contracțiilor dispar brusc, odată cu ecourile ciudatelor coruri. În schimb, un țipăt de copil se aude din paie. Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: CUM A VENIT PE LUME PRUNCUL IISUS (povestire religioasă)” →