Copila
Se trezeşte satul la cântecul luminii,
Când tăcerea nopții e pătrunsă de primul bob de rouă
Sau scâncetul zăpezii sub arcuşul gerului,
Ori tremurul frunzei sub mâinile lungi ale brumei.
În primăvară rodul bogat de floare se revarsă,
Oglindindu-se în privirea ei şi țesătura de pe iie.
Talpa abia trezită săruta pământul bătătorit,
De privirea ce însoțea cofele goale
Sau încărcate cu susurul izvoarelor,
Ce într-o ultimă şoaptă se auzea,
Când picătura se reîntregea cu chipul ei,
Plin de inocență şi taine ale trecutului.
Era aripa deschisă peste răsăritul rădăcinilor,
Adânc înfipte în pământ, cu rostul veşniciei.
Iia sălta pe trup, zăvelca era strânsă în roată de bete,
Pe prispă sta risipită o velință, un alt neam de nemurire.
Privirea lui era sfielnică, pierdută în indecizii…
Florile împodobeau răsăritul şi cântul păsărilor,
Ce ştiau rânduiala văzduhului, a celor noua ceasuri
Şi a pământului, mărul discordiei aşezat între iubirea lui
Şi gingăşia ce i se aşeza sfredelitor în suflet,
Să plece cu el pentru totdeauna,
Înfăşurată pe fusul ce avea să treacă de coama casei, în lumină.
———————————
Eugenia BUCUR
Slatina
( din volumul „Din răsărituri”)