Dorel SCHOR: O expoziție în Dubai

În urmă cu douăzeci de ani a luat ființă la Doral, în Florida, Statele Unite, Museum of the Americas care inițial și-a propus să promoveze artele vizuale din emisfera vestică. Între timp, muzeul și-a extins aria și preocupările, expozițiile internaționale fiind organizate in numeroase localități de pe glob. La New York, Maiami, Los Angeles dar și la Veneția, Istanbul, Viena, Delft, Paris cu participarea unor artiști din foarte numeroase țări. Este, bine înțeles, un prilej de cunoaștere reciprocă, de recomandare a creatorilor și a operei lor, de impactul cu un public diversificat și cu gusturi diferite.

***

***

***

Anul acesta evenimentul are loc în Dubai. Participă 94 de artiști care reprezintă numeroase țări din toate continentele.

Sunt expuse lucrări executate într-o mulțime de tehnici și stiluri, cum ar fi artă fotografică, pictură, sculptură, artă digitală, grafică, desen, colaj, tehnică mixtă, etc.

De menționat că evenimentul este girat de Aliance Francaise din Dubai.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Marinela PREOTEASA: Realitatea respectă justiția? Justiția respectă realitatea?

Activitatea omului este motorul fericirii dar și al cataclismelor din viața umanității chiar și natura, MAREA NATURĂ i se supune în momentele ei cheie. Deși suntem în 25 februarie 2020 și ne lăudăm cu gura până la urechi că RESPECTĂM DEMOCRAȚIA, CĂ TRĂIM MOMENTELE EI DE GLORIE, nu este așa. Unii vor să ocupe pagina întâi a ziarelor, dumnealor n-au legi de respectat, vor să demonstreze că legile îi respectă pe ei, ca BONUS – mai și reușesc uneori!

La Biblioteca Județeană „Ion Minulescu” mare activitate de alegeri în Asociația „Liga Scriitorilor Filiala Olt”?! „MARE ACTIVITATE?!” Acest fapt este numai pentru ochii cititorilor, pentru cei care citesc pe geamuri când trec prin fața lor, în realitate nu este așa.

Domnul medic veterinar CĂLIN GRIGORE, de mai bine de un an, se joacă vădit cu soarta și realitatea din literatura județului Olt. Deși nu este plătitor de cotizație la Asociația „Liga Scriitorilor Filiala Olt”, deci nu există nicio legătură între domnia sa și asociația în cauză, totuși își permite să organizeze în numele asociației ALEGERI ( deci realizând un lucru ilegal, un fals, se substituie altei persoane domnia sa!) în cadrul Asociației „Liga Scriitorilor Filiala Olt” deși există Sentință judecătorească nr. 5081, încă din 02.12.2019, emisă de Judecătoria Slatina Județul Olt, la o ORDONANȚĂ PREZIDENȚIALĂ , deși are legal organizate alegeri – procesul verbal a fost verificat de oamenii legii în instanță, dragii mei cititori, iată ce și cum trăim!

În fapt, BUICESCU PAULIAN și CĂLIN GRIGORE au chemat în instanță prin ORDONANȚĂ PREZIDENȚIALĂ, pe subsemnata, semnatara articolului și-mi cereau și 200 roni/zi întîrziere până să le dau actele și ștampila asociației. Nu le-a plăcut soluția justiției, Sentința nr. 5081/92.12.2019 emisă de judecătoria Slatina, pentru că le-a fost respinsă cererea!!! Trebuie să căscăm bine ochii, altfel astfel de personaje ne distrug viitorul copiilor noștri, le dau o față ireală vieții cinstite.

Mă întreb cu toată sinceritatea ce s-a câștigat din această risipă de timp și de nervi, din 25 februarie 2020, că în fapt s-a desfășurat o acțiune ilegală pe domeniul public! Când vor da ochii cu urmașii lor – după ce vor ajunge în casele lor, după distracția ce au petrecut-o după așa-zise alegeri, chipurile în numele sărbătorii de DRAGOBETE, le duc cheia fericirii fiilor și fiicelor lor sau îi învață practic „avantajul pititului după cireș?”

Domnul medic veterinar nu vrea să știe de activitatea justiției și chiar și este încurajat de (unii) semeni, acestora le place să trăiască bine în condiții cinstite și adevărate sau sunt tributari bucuriei de moment, flirtează cu nerușinarea spre bucuria nerușinării?!

Acești spectatori activi chiar în spectacolul cel mai real al vieții, după ce află adevărul în loc să se retragă, să părăsească sala, să nu participe la o ilegalitate orchestrată de dl. medic vetrinar tac și se uită în jos ca și cum „s-ar ascunde după cireș” și nu-i observă istoria pentru simplu fapt că „sunt ascunși după cireș”, CE SPECTACOL GROTESC! și ne mai mirăm că unii tinerii văd „valorile cu susul în jos” iar drumul drept este văzut șerpuit și în scări!

Oare nu-și face JUSTIȚIA treaba pentru care există?! ÎȘI FACE DOMNILOR! Dar tot noi „plângăreții” ne facem că nu observăm cum se chinuie să limpezească drumurile, să facă pârtie printre oportuniști, profitori și persoane care Continue reading „Marinela PREOTEASA: Realitatea respectă justiția? Justiția respectă realitatea?” →

Olimpia MUREȘAN: Omagiu Mamei

Dumnezeu a creat toate lucrurile în mod desăvârșit: priviți semnul nepătat al cerului, munții cei falnici, covorul de verdeață, pomii plăcuți și florile frumos mirositoare, concertul păsărelelor, zborul legănat al fluturilor; totul este scăldat în lumină, culoare, armonie și farmec. –Ce am mai putea adăuga la aceste frumuseți? Dumnezeu a încununat creația SA cu o nestemată a cărei strălucire reflectă caracteristica SA principală DRAGOSTEA. Inima cea nobilă a mamei este cel mai frumos lucru din tot ce a creat Dumnezeu. În inima ei încap bucuriile și durerile noastre, visele și deznădejdile noastre, la fel eșecurile. În ochii ei calzi găsim mângâiere, milă și încurajare; mâna ei care a trudit mulți ani pentru noi este cea mai sfântă atingere, cel mai scump balsam ce poate vindeca orice rană de pe trup sau din suflet.

Fericitul Augustin spunea: -Dați-ne astfel de mame-și vă voi da astfel de oameni! Mamele au primit cel mai mare mandat și cea mai mare responsabilitate din toate timpurile: -Ia acest copil și crește-l pentru mine! –rolul mamei este să dezvolte într-un suflet omenesc asemănarea dumnezeirii.

Solomon spunea în proverbe că: „O femeie virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Omagiu Mamei” →

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: „Primăvara Scriitorilor” 2020 – Premiile Revistei „Solitudinea”

„Solitudinea” – revista tineretului literat a organizat cu ocazia Zilei Mondiale a Scriitorilor proiectul online „Primăvara Scriitorilor”, coordonat de Alexandru-Eusebiu Ciobanu, Iuliana Pașca, Georgiana Mihaela, Ionuț Dumitru, Andrei Oros și Lorena Moldovan.

Au fost acordate premii de merit la categoria : personalități, tineret, literatură și presă.

1.1. Personalități:

-Liviu Antonesei ;
– Nicoleta Dabija ;
– Andrei Țurcanu;
– Christian W. Schenk;
– Adrian Suciu;
– Veronica Balaj;
– Gheorghe Andrei Neagu;

1.2. Tineretul Literar:

– Claudiu Dumitrache;
– Cătălina Bălan;
– Ionuț-Tiberiu Bălan ;
– Savu Popa;
– Luca Ştefan Ouatu;
– Claudiu Liviu Onișoară;
– Cristian Em. Ștefanescu;
– Alex Lascu;
– Dan Ciupureanu;
– Robert Udrea;
– Elena Bălășanu;
– Cosmin Tănasă;
– Catalina Ciobanu;
– Irina Vatamaniuc;
– Ionela Fărîmă;
– Ștefan Baciu;

1.3. Literatură:

– Teodor Dume- Poezie;
– Gabriela Verban- Poezie;
– Ştefan Lucian Mureşanu- Critica literară;
– Mariana Gurza- Poezie;
– Andrei Panţu – Proza;

1.4. Presă:

– Colectivul revistei „Literadura”;

–––––––––

A consemnat,

Alexandru-Eusebiu CIOBANU

fondator și redactor-șef

Facebook URL

https://www.facebook.com/100033531972043/posts/224275478700183/?app=fbl

Embedded content from facebook.com can’t be previewed in the editor.

Veronica IVANOV: Spectacol folcloric româno-cipriot la Nicosia

Sala de Festivităţi a UNIVERSITĂŢII EUROPENE CIPRU a găzduit, în data de 27 februarie, evenimentul cultural „When CYPRUS meets ROMANIA”, organizat pe baza cooperării bilaterale dintre România şi Cipru.

O expoziţie de mărtişoare şi măşti a fost realizată de Cercul de Creaţie Populară din cadrul Alianţei Românilor din Cipru (coordonator Elena Pintiliescu) şi de elevii Şcolii Româneşti din Nicosia (prof. Valentina Cican şi Irina Muşat).

Cuvântul de deschidere a fost rostit de Dl. Photis Photiou, Comisar Prezidenţial Cipru şi de Dl. Ovidiu Burduşa, Secretar de Stat la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (traducerea din română în greacă fiind realizată de Dna. Christina Christodoulou Todea, Preşedinta Alianţei Românilor din Cipru).

Un spectacol extraordinar de muzică folcorică românească, susţinut de FORMAŢIA CORAI (alcătuită din: maestrul Călin Corai – vioară, Marcel Ungureanu – orgă şi Andrei Coţofană – compozitor şi interpret), a adus în sufletul românilor prezenţi în sală… dorul de ACASĂ. Ei au fost invitaţi să urce şi să danseze pe scenă, alături de cântăreţi.

Ansamblul folcloric AKRITES YERIOU a dansat dansuri populare cipriote, fiind acompaniaţi de cântăreţii: Annita Constantinou, Pavlos Michaelides şi Pantelis Ionas.

O scurtă prezentare a tradiţionalului „MĂRŢIŞOR” a fost făcută în limba greacă de Dna. Irina Pipis. Ansamblul folcloric românesc „FLORICICA” din Paralimni a încheiat acest frumos spectacol.

FELICITĂRI INTERPREŢILOR, ORGANIZATORILOR (Biroul Comisarului Prezidenţial din Cipru, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, Ambasada României) ŞI SPONSORILOR (Alianţa Românilor din Cipru, Blue Air şi European University Cyprus)!

Deea STATE: Scriu cu sufletul

SCRIU CU SUFLETUL

Credeam că sunt o fântână, aparent secată,
Și am adunat în mine picuri căzuți din norii de pe cerul vieții,
Ce au sădit în mine dorința și plăcerea de a scrie.
Razele de soare au înflorit cuvintele
Și încet-încet am început să mă exprim, să mă descopăr.
Am scuturat norii cenușii, am cules amintiri fugare,
Am surprins momente inedite și am ascuns
Bucuria și durerea în cuvinte,
Care au țâșnit din suflet și sper să se așeze
În sufletele cititorilor.
O fărâmă din sufletul meu se așterne în pagini închise,
Cuvintele mă invadează și parcă scriu singure.
Scriu simplu, cu sufletul, fără cuvinte complicate,
Adun sfaturi și critici, mă bucur de oamenii frumoși,
Care citesc dincolo de cuvinte
Și continui să scriu simțind scânteia inspirației,
Din care ies cuvinte, se transformă în izvor
Și umple fântâna sufletului meu.

Din volumul Elixir pentru suflet/ Elixir pour l ‘âme, Editura Fast Editing, 2019

––––––––

Deea STATE

Revista Logos&Agape

4 martie 2020

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (96)

România în al doilea război mondial (1939-1945)

În vara anului 1939, România urmărea cu speranţă şi nerăbdare negocierile politice şi militare dintre Anglia, Franţa şi Rusia sovietică de la Moscova. În aceste luni, România lua în calcul un pact de neagresiune cu Rusia sovietică, prin intermediul Turciei, care însă nu s-a realizat. La 22 august, convorbirile dintre Anglia, Franţa şi Rusia s-au întrerupt brusc, iar a doua zi, la 23 august 1939, lumea a aflat cu consternare că a fost semnat Pactul de neagresiune între Germania nazistă şi Rusia bolşevică. Pactul conţinea un protocol adiţional secret, care prevedea delimitarea „sferelor de interese” ale Germaniei şi Rusiei în zona cuprinsă de Marea Baltică şi Marea Neagră. Acest acord între cele două puteri a provocat uimire în Occident, iar în România el a produs un adevărat şoc. Prin semnarea acestui pact, între cele două puteri continentale, România era condamnată. Surprinse de încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, Anglia şi Franţa au acceptat în sfârșit riscul unui război cu Germania, dar fără a fi pregătite sub aspect militar. La rândul ei, Germania, după ocuparea paşnică a Austriei şi Cehiei (Slovacia devenise stat independent), a decis, în aprilie-mai 1939, o acţiune militară împotriva Poloniei, care nu vroia să cedeze Coridorul şi Danzig-ul. Pactul din 1939 a ridicat Rusia sovietică la rangul de putere europeană, apoi mondială, după 1945.

După încheierea pactului sovieto-german, posibilităţile de acţiune ale României s-au redus drastic. Izolarea sa internaţională a intrat în faza finală. Factorii politici romaneşti, Carol, Călinescu, Gafencu, constatau că situaţia României este „foarte gravă”. După atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, şi declaraţia de război a Franţei şi a Angliei din 3 septembrie, guvernul român a decis, la 4 septembrie, să adopte o „atitudine paşnică” faţă de toate statele. Mai târziu, Consiliul de Coroană, convocat în acest scop a hotărât, la 6 septembrie 1939, „observarea strictă a neutralităţii”.

Perioada neutralităţii declarate (septembrie 1939-28 mai 1940) a fost, în esenţă, favorabilă aliaţilor franco-englezi şi victimelor agresiunii. Această neutralitate nu a însemnat pasivitate, ci a fost una activă, condiţionată şi prevăzătoare. România s-a proclamat neutră, dar nu în orice împrejurare şi pe vecie. Această atitudine a României a fost remarcată în relaţiile cu Polonia, atacată de cei doi agresori, Germania şi Rusia. Romania a îngăduit tranzitul de material de război pe teritoriul său, evacuarea tezaurului polonez şi a deschis graniţa sa pentru refugiaţii civili şi militari şi autorităţile statului polonez. Germania şi Rusia erau nemulţumite de atitudinea României faţă de statul polonez în curs de lichidare.

După aceste evenimente, izolarea politică a României s-a menţinut, însă, atâta vreme cât războiul în vest continua, speranţele României erau legate de victoria Franţei şi Angliei. Reorientarea politică a României s-a produs la sfârşitul lui mai 1940, când în urma înfrângerii Franţei, factorii politici româneşti au decis abandonarea orientării externe tradiţionale şi promovarea unei politici de adaptare la realitate, de orientare spre Germania. Iluziile României se sfârşiseră şi ea se aştepta acum la tot ceea ce este mai rău. În acest fel, perioada neutralităţii ţării ia sfârşit, iar statul roman este silit să se orienteze spre puterile Axei. După renunţarea la neutralitate, România a urmat o politică de apropiere de Germania, tradusă într-un statut de nonbeligeranţă (28 mai 1940-22 iunie1941). În perioada neutralităţii, România a încercat sa constituie un Bloc al Neutrilor în Balcani, al cărui nucleu îl reprezentau statele din Înţelegerea Balcanică. România a înaintat un proiect de bloc al neutrilor, la 28 octombrie 1939, aliatelor sale, însă proiectul propus de România a eşuat, datorită opoziţiei marilor puteri, a Germaniei şi a Rusiei. După aceasta, România a încercat întărirea alianţei dintre statele ce alcătuiau Înţelegerea Balcanică, dar fără succes. Importanţa petrolului românesc după începutul războiului s-a concretizat în semnarea Pactului petrolului, la 27 august 1940, de către România şi Germania.

Sfârşitul României Mari

Vara anului 1940 a reprezentat pentru neamul românesc unul din cele mai dureroase momente. La începutul verii, România se afla în plină izolare politică, diplomatică şi militară, lipsită de orice sprijin din afară, pândită din toate părţile de mari pericole şi frământată de puternice contradicţii interne (regimul carlist). Încă de la 29 martie 1940, Rusia sovietică anunţa decizia sa de a „rezolva” problema Basarabiei, aşteptând un moment potrivit. După capitularea Franţei, în iunie 1940, eveniment care în România a avut „dimensiuni înspăimântătoare” (Al. Cretzianu), ţara, şocată, înfricoşată, urmărea acţiunile Rusiei. Mai întâi, aceasta a anunţat Germania, la 23 iunie, că s-a decis „soluţionarea” problemei Basarabiei şi a Bucovinei. Iniţiativa sovietică a provocat iritare la Berlin, datorită pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei. Hitler „a tunat şi a fulgerat” contra lui Stalin şi a hotărât organizarea unei campanii împotriva Rusiei sovietice.

La 26 iunie 1940, la ora 22, Molotov a înmânat ministrului României la Moscova, Gh. Davidescu, ultimatumul privitor la Basarabia şi Bucovina de Nord. În noaptea de 26/27 iunie, Davidescu a transmis la Bucureşti textul ultimatumului sovietic. Efectul acestui ultimatum la Bucureşti a fost devastator! România a apelat, în disperarea ei, la aliaţii din Înţelegerea balcanică, la Germania (care a îndemnat România să „cedeze” fără luptă), dar în zadar. La 27 iunie 1940, la Bucureşti, s-au întrunit două Consilii de Coroană. În seara de 27 iunie, la ora 23, Molotov l-a convocat pe Davidescu, iar în noaptea de 28 iunie, la 1,25 h, el a primit al doilea ultimatum sovietic, pe care l-a transmis la Bucureşti. La 27 iunie 1940, la 12h, s-a întrunit primul Consiliu de coroană, cu participarea a 27 de miniştri şi consilieri regali: 11 au votat împotriva ultimatumului, 10 pentru, iar ceilalţi au propus discuţii. Urdăreanu a propus şi Consiliul a decis mobilizarea armatei şi modificarea guvernului.

Al doilea Consiliu de coroană a fost convocat la 27 iunie, la 21 h, cu participarea a 28 de miniştri şi consilieri: 19 au fost pentru ultimatum, 6 împotrivă. Schimbarea atitudinii se explică prin datele prezentate de generalii Tenescu şi Ilcuş, conform cărora România nu putea să reziste din punct de vedere militar. La 28 iunie 1940, 11.30 h, s-a decis evacuarea generală a Basarabiei, având drept termen 2 iulie 1940. România a cedat, în zilele de 28 iunie-3 iulie 1940, Rusiei sovietice o suprafaţă de 50.762 km² (Basarabia- 44.500 km², Bucovina de Nord – 6.262 km²) şi o populaţie de 3,7 mil. de locuitori (53% români, 27% evrei, 10% ruşi şi 15% ucraineni). Cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, la care se adăuga Ţinutul Herţa, a însemnat începutul dezintegrării teritoriului României Mari.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (96)” →

Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar

Daniela Văleanu este doctor în filologie, titlu obținut la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, iar dintre cărțile sale menționăm aici Lumină de lună. Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (2000), Plaiuri românești în legende (2002), Din legendele munților Apuseni (2003), Plaiuri din Banat în legende (2018).

În volumul Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (Editura Mirton, Timișoara, 2020), Daniela Văleanu observă că luna este un motiv romantic și universal, încărcat de simboluri și semnificații, pornind de la concepția lui Gilbert Durand, care vorbea „despre regimul diurn al imaginii, în opoziție cu regimul nocturn, considerând că prin negare se constituie afirmarea” (p. 10).

Se poate constata, în ceea ce privește luna, o legătură între mituri, poezia greacă, romană și cea romantică, simbolismul lunar fiind practic infinit („Căci luna a fost adorată tocmai pentru forța imensă concentrată în ea, pentru vitalitatea ei inepuizabilă”, p. 28), iar despre influența lunii în poezia lui Eminescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirma: „Poet selenar prin excelență, Eminescu a acordat straniului element ceresc un loc precumpănitor în opera sa și a scos în repetate rânduri efecte deosebite de cadru și atmosferă din folosirea perspectivei lunare” (p. 25).

Autoarea scoate în evidență unele aspecte precumpănitoare în ceea ce privește motivul selenar în opera lui Mihai Eminescu.

Bunăoară, noaptea e luminoasă, și nu întunecoasă: „Universul nocturn eminescian nu este macabru, nici întunecos, este feeric și senin, mirific și luminos (…)” (p. 35), iar luna activează energia interioară a omului: „… expresie a conștiinței, a energiei și a cunoașterii” (p. 36), exemplificând cu Călin-file din poveste ori Memento mori (unde nocturnul chiar se transformă în diurn). Astfel, luna permite și eliberarea conștiinței de sine, magnetizând realul („eroului i se dezvăluie profunda conștiință de sine și simpla închipuire se transmută în realitate ontologică”, p. 187; v. Mureșanu, Scrisoarea I).

Luna e un spațiu ireal, fiind o planetă a „desprinderii de realitate, un spațiu pur, ieșit din timp și istorie” (p. 62). Viața lunii este asemănătoare cu a omului („Întreaga «istorie» a lunii este asemănătoare cu viața omului, care sfârșește cu moarte” – p. 133), iar timpul mitic („marele Timp”) e echivalat cu timpul selenar („un timp-limită și un timp oprit întru reversibilitate” – p. 135), luna fiind, așadar, o emblemă a timpului sacru, spațiul fiind invers proporțional cu timpul, după cum constată D. Popovici („Ideea spațiului infinit de mare își găsește însă – în poezia Stelele-n cer, n.n. – un corelat în ideea timpului infinit de mic”, p. 137). Se poate vorbi și de un timp emotiv, un timp al trăirii, unul al amintirii, un timp pământesc („al unor clipe discontinue”, p. 141). Timpul își află rezonanța în lumina lunii („lumina lunară devine însăși substanța timpului”, p. 144). Ca o concluzie, „luna atotputernică, efigie a timpului veșnic” (p. 149). Dar forța selenară își pune amprenta și asupra istoriei, însemnând ciclicitate, caducitate („Egipetul și Dacia își vor derula sub lună treptele creșterii și descreșterii”, p. 150). Continue reading „Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar” →

Elena TUDOSA: Omagiul zilei (versuri)

Suntem în mâna lui Dumnezeu dinainte de a ne fi născut

Crunt destinul se abătu în ceas de noapte,
Drept când lumea merse la odihnă liniștită,
Cerul parcă fuse fulgerat de hâda moarte,
Și lovi în noi fără de milă – ntr-o clipită.

Haos, groază și durere-n întunericul adânc,
Doar în locurile unde Dumnezeu a vrut,
Cuprinși de frică, oamenii cu disperare-și plâng,
Pe cei dragi, pe care pământul i-a luat tribut.

Peste tot ecoul de jale și-amare suspine,
Colții morții au mușcat flămânzi în noapte,
Suflete neputincioase-au sfârșit sub ruine,
În a serii beznă, a acelui an 4 martie 1977.

Urletele-răsunau,deznădejde peste tot în jur,
Pentru unii firul vieții într-un minut se curmase,
Câta groază, durere și tristețe-n acel cutremur,
Câtă suferință-n urma lui în suflete lăsase.

Gândul meu astăzi trist, în amintiri colindă,
Ca-ntr-un film revăd cumplita tragedie,
Eram o copilă când doar într-o secundă,
Dumnezeu scapă din mână scumpa Românie.

Doar dărâmături, vieți curmate-n dulcele somn,
Suferință cruntă, lacrimi amare și vise ucise,
Mi-au arătat ce-nseamna viața unui om,
Ce cu moarte cumplită Dumnezeu i-o frânse.

Un pios omagiu astăzi, să nu uităm s-aducem,
Celor ce atunci viața groaznic și-au pierdut,
Cu evlavie pentru ei Domnului să ne rugăm,
Să nu le uităm, nicicând tragicul sfârșit.

Nu pot(dar) pot

Nu pot să mut munții din loc, nu am acea putere,
Și nici izvoarele ce curg să le opresc din curs,
Dar pot prin versul meu să port o simplă mângâiere,
Să șterg o lacrimă amară de pe-un obraz ce-i plâns.

Nu pot să ridic nici palate, nu am avere să o fac,
Nu sunt omul cel mai bogat și nici nu am renume,
Dar din puținul care-l am, pot ajuta un om sărac,
Ce nu are măcar cu ce să-și ia un colț de pâine.

Nu pot spune că-s omul cel mai fericit din lumea toată,
Ce a trăit în viață doar clipe pline de miraj,
Dar pot s-alin un suflet rătăcit c-o vorbă înțeleaptă,
Să-l fac ca să zâmbească, să prindă iar curaj.

Nu pot să jur că-s credincioasa cea mai mare-a lumii,
N-am ridicat biserici și nici vreun zid mânăstiresc măcar,
Dar pot prin versul meu să-mi însoțesc oriunde românii,
Și ca pe o binecuvântare li-l dăruiesc cu drag în dar.

Nu pot să fac din ziuă noapte și nici invers din noapte zi,
Nu pot săvârși vreo minune nici să ghicesc în stele,
Dar pot prin versul meu tuturor iubire, alinare dărui,
E glasul îngeresc ce-a coborât pe firul veșniciei efemere,
Pătruns în al meu suflet și mă-nsoțește pe drumul vieții mele.

Ce sunt poeții?

V-ați întrebat oare vreodată,
Poeții ce-ar putea fi,
Într-o lume agitată,
Lipsită de bucurii?

Ei sunt glasuri ne-nfricate,
Mângâieri fără sfârșit,
Între-atâta nedreptate,
Răspândită pe pământ.

Cei ce se întreabă-n glumă,
Un poet ce-ar putea fi…,
Ei,sunt și dânșii-un pumn de humă ,
Într-un colț de cimitir.

Într-o lume prea săracă,
Scotocind a sale gânduri,
Un poet nu o să tacă,
Va scrie durerea-n rânduri.

Un poet de nu ar strânge,
Durerile toate-n vers,
Toate împrejur s-ar stinge,
Am avea sufletul șters,

Dacă și-ar uita menirea,
Pentru care s-au născut,
Mult prea tristă omenirea,
Ar veciui pe pământ,

Poeții sunt precum spun unii,
Visători pe scena lumii,
Luptători, mari patrioți,
Incomozi în viața celor hoți,

Căci urăsc ura, minciuna,
Ei sunt alinul, lumina,
Sunt tot ce este frumos,
Punte a vieții peste ani,
Fără glasul lor duios,
Am fi cu mult mai sărmani.

Talpa suferinței
(răspuns)

Talpa suferinței din umbră ne calcă pe urme,
Îngerul nostru păzitor stă să-și piardă o aripă,
Fără de milă boala crunt lovește în întreaga lume,
Schimbându-i destinul doar într-o singură clipă.

Continue reading „Elena TUDOSA: Omagiul zilei (versuri)” →

Raul ANCHEL: Scurtă trilogie a iubirii părintești

LENA – PRIMA FATĂ

Se numeau baluri..

Eram la balul de sfârșit de an din clasa a X-a. Aveam 16 ani. O doamne cât de tânăr. Se adunaseră acolo băieți și fete din toate clasele a X-a și a XI-a. Cei dintr-a XI-a se despărțeau de liceu… Era ultimul lor bal. Purtam un costum albastru închis, de scoală, frumos călcat de mama. Cămașa albă cu gulerul răsfrânt peste haină. Teniși negri de sport în picoare. Era pentru prima dată când mergeam la o astfel de petrecere. Mă simțeam bine. Credeam că pot ține pământul pe spatele meu și căutam doar un punct de sprijin. M-am gândit să viu la bal pentru că intrând într-a XI-a trebuia să mă obișnuiesc că peste cu mai puțin de un an mă despart de școală de colegi, de oraș. Asta era mai ușor, dar trebuia să mă despart și de părinți. Gândul ăsta îl amânam mereu.

Un „twist–again” îți spărgea timpanele. Venea de la un patefon adus de profesorul meu preferat. Profesorul de sport. Băieți și fete în sala de sport a liceului. Stăteam lipiți de perete și vorbeam unii cu alții. Toți într-o dispoziție bună. Discuțiile era împarțite între sexe. Vreo doua perechi dansau. Unii stăteau pe niște bănci joase, ce se foloseau la ora de sport. Pe băncile astea așteptam rândul la exerciții. Râsete intermitente și chiote copilărești acoperau muzica din când în când. Toți erau veseli, fără griji… Copii! Cineva a strigat „Tango!”. Bine că a strigat. N-ași fi observat. Eram prins într-o discuție despre profesori. Singurul profesor prezent era cel de sport. Profesorul meu preferat.

Auzind „Tango!”, mi-am spus a venit timpul de atac, deși nu aveam nici o idee ce v-a urma. Fără direcție m-am îndreptat spre locul unde o grupă de fete râdeau. Am zărit-o pe Lena. O zărisem și la intrarea în sala de sport. Fără voia mea ochii o căutau permanent. Ne-am spus: „Bună..”. C-am asta era discuția mea obișnuită cu fetele în afara orelor de școală. Nu prea lungă discuția, și ea îmi răspundea deobicei, tot „Bună”. Câteodată puțină emoție în răspuns, îmi făcea plăcere.

La Lena îmi plăcea să mă uit. Îi bănuiam sânii tari frumoși, ce-i tresăltau sub bluză la fiecare mișcare. Talia subțire. Picoarele robuste dezvelite de un mini maximal. Mai puțin decât doamna profesoară de geografie permitea! Dar probabil că doamna profesoară dormea la ora asta. Era deja 10 seara. Ce îmi plăcea cel mai mult erau ochii Lenei. Lena avea ochi negrii, mari calzi și glumeți. Știau să spună multe, dar să și ascundă multe. O gura mare roșie mă împingea, la nu știu exact ce, dar îmi făcea bine, îmi crea vise…

M-am oprit în fața ei, fără să scot un cuvânt. Eram convins că ea se întâlnește minimum cu toți băieții din școală. Nu mă deranja asta acum. Eram prins în mreaja magnetică a dorinței. Dorința „de ce?” nu eram deloc sigur! Am început să dansăm. O țineam de talie. Mâinile ei se odihneau pe brațele mele. Mă gândeam cum să o apropii de pieptul meu să-i simt sânii. N-a trebuit să-mi fac probleme pentru mult timp cu asta. După doar câteva minute corpurile noastre erau complet unite. Nu mai știu dacă eram încă la același tango, dar continuam ca și cum e cântecul meu preferat și de neîntrerupt. Cântecul meu nesfârșit. Eram foarte emoționat, foarte excitat.

Multe gânduri neclare mă copleșeau… și atingerea Lenei nu mă lăsa să le deslușesc. De fapt emoția le înghițea și le transforma in dorință. Îmi era puțin rușine de cât de aproape ne era partea din jos a corpului și încercam să-mi împing fundul înapoi. Mi-era jenă să nu mă simtă! Mi-era rușine de jena mea!

M-a simțit. Nu n-a fugit îngrozită! Mi-a luat ușor mâna dreaptă de pe talie și mi-a ridicat-o ca să-i ating sânii. O doamne ce senzație. Atunci am observat că DJ – cel ce se ocupa de muzică – profesorul meu preferat, a redus luminile la minimum. Știa el de ce! Pentru mine era foarte bine. Cred că și Lena era roșie ca racul. Mă simțeam ca o păpușă într-un bibelou de cristal, ce se învârte sub fulgii ce cad generos în jur.

Nu, nu fulguia în sala de sport, era in iunie. O căldură neobișnuită mă făcea să o strâng pe Lena mai tare la piept. Am simțit-o cum vrea să se îndepărteze. Mi-am zis ca exagerasem. Să nu o doară sau poate… „Vrei să ieșim puțin la aer?, mi-a șoptit. E îngrozitor de cald…” a continuat și m-a sărutat pe ureche. Wow ce senzație. Eram ca într-un film pe care încă nu-l văzusem, dar voiam să nu se termine.

Fulgi de lumină ne-au urmărit când am ieșit pe ușa din spate a sălii de sport. Era mult mai bine afară intr-adevăr. Era răcoare. Ne țineam de mâna, deși corpurile ni se doreau până la durere. Mie îmi lipsea apropierea de înainte. O căutam cu ardoare, nu știam cum să reiau apropierea, de unde ne oprisem. Eram amândoi parcă legați într-o sfântă mișcare, la unison.

Nici nu știu când am ajuns în spatele sălii de sport, plutind. Lânga gard era un nuc uriaș. Lena s-a oprit. Eram luminați doar de razele albe, gălbui ale lunii ce pătrundeau printre crengile nucului bătrân. Lena mi-a spus: „Aici e mai bine, înăuntru era foarte cald”. M-a apropiat de ea și ne-am sărutat. Era ca un vis, nu tu cuvinte, nu tu jurăminte, doar căldura sărutului, doar umezeala lui. Mâinile ne erau încolăcite în jurul corpului celuilalt. Nu știam unde începe ea și unde mă termin eu. Dorința cărnii era convulsivă. Nu-mi era frică de nimic și de nimeni, doar nerăbdarea mă controla… Ea era ceea ce mă conducea! Nerăbdarea de înca nu știam exact ce, deși doamne cât intuiam asta.

Lena și-a descheiat bluza, și și-a scos sutienul. Avea sânii perfecții, de fapt așa cum mi închipuiam eu. Am simțit că o înghesui în copac. Dar nu mă puteam mișca. Dupa o pauză lungă de sărutat necesară ca să ne regăsim respirația (pauză probabil automat făcută), doar pentru o secundă, gura mi s-a îndreptat spre sânii ei. Ca un om mort de foame spre un sandvici dumnezeiesc. Nu cred că, Columb a simțit ce simțeam eu. Dar mă simțeam că descopăr ceva unic.

Am simțit cum corpul ei mă acceptă și–mi ține capul între mâini, mângâindu-mi părul castaniu, în timp ce picioarele îmi cuprinseseră talia. Probabil că ăsta era al nouălea cer, mi-am spus. Ne-am sărutat din nou, buzele-i puțin sărate nu le puteai lăsa pentru o clipă, te căutau continu. Am simțit parcă cum gura, ochii, mâinile, mi-au devenit independente. Fiecare dupa ritmul ei făcea ce vrea în independența cucerită. Mângâiau Lenei corpul în încercarea de a găsi un miracol ascuns, dar și a pastra la infinit miracolul clipei. Mâna ei stângă m-a depărtat puțin de ea, și-a scos chiloții și i-a pus pe o creangă. Fără puterea de a stăpâni organele mele independente, am lăsat-o pe Lena jos pentru o clipă, mi-am scos pantalonii și chiloții sărind într-un picior, i-am agățat de copac pe aceași creangă, peste ai ei.

Mă simțeam în afara spațiului, în afara timpului, într-un loc de nimic și de nimeni controlabil. Pluteam pe un covor fermecat. Lena zâmbea. Un zâmbet fericit îi lumina fața. Un zâmbet ce nu-l poți uita vreodată. Eram fericit că Lena e fericită! M-am băgat între picioarele ei. Mușchii încordați ai picoarelor înmpingeau continuu. Lena mi-a schimbat direcția cu mâna ei caldă și mică, eram pe drumul cel bun. Am simțit că nu pot înainta. Sprijinit pe degetele de la picore și trăgând de o ramură a nucului am reușit să o pătrund. A țipat, un țipăt scurt. N-am știut dacă e de durere, de plăcere sau de amândouă…

Dar nu mă gândeam la nimic eram pierdut in căldura umedă a Lenei, și îi căutam gura, simțind că tot ce vreau în clipa asta e să o fac fericită. Am stat așa doua corpuri cuprinse unul in altul în mișcări neordonate, stranii fericite, mult timp. Cât ține oare o veșnicie?

Continue reading „Raul ANCHEL: Scurtă trilogie a iubirii părintești” →