Plecarea timpurie
Să spun că de când mă știu am vrut să plec în Israel ar fi o minciună sfruntată. Dar e adevărat că plecarea din Romănia era un subiect ce devenea încetul cu încetul mereu prezent în viața mea. Mă simțeam ca și cum aș fi trait doua realități paralele. Una ilegală, de care trebuia să vorbesc în șoaptă și numai cu anumite persoane (eu nu vorbeam cu nimeni) ce era legată de o posibilă plecare. Alta reală, a înfruntării cu realitatea zilnică.
În anii 60 realitatea mea ilegală era bazată pe surprize zilnice. Prieteni și rude îmi dipăreau zilnic din program. La început eram șocat. Păi aranjasem un fotbal pe mâine. Mâine, e bine venea răspunsul mamei, ei pleacă poimâine. La un moment dat dacă pomeneam acasă că mă duc să mă joc cu cutare, primeam răspunsul: „Du-te dar să știi că într-o lună el pleacă!”
Eu încetam să mă duc la prieteni din ăștia, dacă tot mă lasau singur ce rost avea, ei tot pleacă. Câteodată o întrebam pe mama: „Ăla pleacă?” Începusem atunci să trăiesc doar în acum. Nu aveam multe de făcut după răspunsul ăsta, decât să-l accept. Nu existau întrebări ca „unde pleacă și de ce?”. Unde bănuiam eu, probabil în Israel! Tare aș fi vrut să știu de ce. De ce însă sunt eu lăsat cu din ce în ce mai puțini prieteni. Dar la vârsta copilăriei accepți lucruri pe care nu le poți schimba, cu multă ușurință. Timpul atunci spală orice. Prieteni noi luau locul celor vechi. În puține luni, prietenii vechi erau dați uitării. Nu le mai simțeam lipsa. Trist, trist dar adevărat…
*
După câțiva ani, în sfârșit și noi am primit aprobarea de plecare. Era multă gălăgie în casă. Eram în clasa doua. Prin locuință se perindau zeci de oameni străini zilnic. Vindeam orice puteam… Am vândut tot ce aveam. Astăzi știu cu siguranță că nu prea multe și sigur nu de mare valoare… Am rămas cu două lăzi de un maro închis, de 2m pe 1m pe 1m. Pe ele scria cu vopsea alba groasă „ANCHEL S. ISRAEL”. Mare de tipar! Vecinul ne-a ajutat mult să vindem toate vechiturile, și să cumpărăm haine subțiri pentru vară. Cu o săptămână înainte de data plecării tata s-a dus la Suceava pentru o aprobare. Eu nu aveam habar despre ce era vorba. Părinții mă fereau de tot ce nu puteam înțelege, tot ce era greu de explicat.
Când m-am întors de la școala i-am găsit pe amândoi părinții triști, foarte triști. Plângând, mama mi-a spus că nu mai plecăm deocamdată, că tata n-a primit aprobarea. Mult mai târziu am aflat că era martor la un proces. Vinovații fuseseră condamnați, dar el ca martor trebuia să rămână în România vreo 15 ani de la pronunțarea sentinței. Îmi părea bine că vom rămâne la noi în Fălti(ceni)! Nu prea participam la această durere a părinților. Treceam în clasa a șaptea. Aveam deja prieteni buni și îmi plăcea școala. Nu-mi plăceau schimbările…
Vecinul l-a ajutat pe tata să-și capete înapoi paturile. Restul lucrurilor pe care le vândusem ieftin de tot nu le-am putut răscumpăra. Așa că tot liceul am avut lucrurile mele în una din cele două lăzi. Era distractiv în fiecare dimineață când mama mă punea să-mi scot lucruri de purtat, pentru ziua în curs. La unul din trei lucruri, cădeam în ladă. Și eu și mama râdeam. Nu știu de cădeam cu adevărat sau mă distra reacția mamei la presupusa mea cădere.
Mama și-a cumpărat o lampă de gătit cu gaz. A început să-mi facă iar toate bunătățile. În scurt timp eu am uitat de plecarea eșuată. De atunci eram convins, că plecarea în Israel este un subiect închis. Nu știam cât de încăpățânat e tata! În Fălti eram acasă. Mă simțeam acasă. Eram înconjurat de prieteni buni. Mă simțeam în largul meu. Nu am avut nicodată sentimentul că nu sunt dorit. Dupa bacalaureatul pe care l-am luat foarte bine, am intrat la matematică secția algebra. Apoi am trecut la probabilități. Nici la Iași nu m-am simțit nedorit. Eu îi anunțam pe toți colegii de camera, din prima zi, că sunt evreu! Voiam să evit posibilele glume grosolane din cămin. Asta a prins și nu pot spune că am avut ceva de suferit.
Un prieten bun de facultate care a rămas la Iași profesor, m-a întrebat: „Ce-ți pasă ție de repartiție, oricum ai să pleci în curând?”. Sincer nu mă gândisem la asta. Dar prietenul meu – care mă enerva pentru că mă bătea aproape întotdeauna la șah, era un român adevărat. Purtasem cu el lungi discuții despre noi, despre România, despre ce vom face după facultate. Era un băiat deștept. Totdeauna îmi spunea cu tristețea că nu mai poate suferi cum îi mănâncă, îi distrug „ăștia” țara… Era nationalist, nu se rușina cu asta. Eu tocmai pentru asta îl apreciam. Era și un om foarte corect, își iubea țara. După facultate el, care putea lucra ca profesor universitar în orice facultate de matamatică din lume, a rămas la Iași, în România lui dragă. „Îmi pare bine pentru tine că tu poți pleca când vrei de aici”, îmi spunea. El nu mă invidia. Pentru el plecatul nu era o opțiune. El trebuia să fie acolo, la el acasă, la bine și la rău. Așa îl învățaseră părinții lui! Lui îi părea rău numai pentru că el nu putea schimba nimic… Lângă el mi-am dat seama cât de în largul meu mă simțeam în tara în care m-am născut am crescut și am învățat.
Un prieten de cameră din cămin m-a admonestat când a auzit că sunt susținătorul echipei de fotbal Rapid București. „Doar tu ești cu Macabi, mi-a spus, ce ai tu cu Rapidul?”. Pe loc m-am supărat. Apoi după mai puțin de zece minute, mi-am zis că mai bine văd ce echipe are Macabi și în ce ramuri sportive sunt buni. Așa am ajuns un mare susținător a lui Macabi Tel Aviv la baschet. Dar rapidist sunt și până astăzi!
Bucureștiul
După terminarea facultății, am luat repartiție la București. Programator la Universitate, pentru o instituție de proiectare bucureșteană. Am venit la București din dragoste. La două săptămăni dupa absolvire, eram căsătorit. Nu prea știam cum am să mă descurc, dar căsătoria era atunci pentru mine singurul dar pe care-l puteam oferi dragostei… Așa credeam eu atunci.
În București am dat de bani. Profesoara de probabilitate din Iași m-a recomandat, unui mare profesor de logică din București. Doamna profesoară mi-a spus: „Tipul e deosebit, o să-ți placă și o să te ajute”. Eu nu-l știam ca matematician. Ca om și mai puțin. Am vorbit la telefon. I-am sugerat să ne întâlnim la Nestor. A venit. Cu o geantă de piele veche sub braț, complet chel, cu ochelari fumurii. Știe bine să ascundă geniul din el mi-am zis. Eu am comandat un cremșnit și o cafea, el un pahar cu apă minerală.
– Domnule profesor, i-am spus, sunteți invitatul meu!
A zâmbit.
– Nu am voie zahăr, dar sunt mort după dulciuri! Ai vreo soluție, mi-a zâmbit.
– Poate o cafea, îi sugerez eu.
– Văd că vrei să mă omori cu orice preț. La tensiunea mea o cafea mă poate omorî. Apoi, continuă el, poate vrei să-mi iei un ultim interviu în viață fiind?
Tipul glumea incontinuu cu nonșalanță. Discuția cu el era așa spumoasă că mă atrăgea la nebunie. Pentru mine era ca un test de IQ. El lua lucruri mici le generaliza într-o clipă. Apoi sublinia cu umor ce probleme s-au creat prin generalizarea lor. Totul era actual. Totul era cu bun gust.
Tot timpul râdeam. Nu mai știam pentru ce venisem la întâlnire. De fapt chiar nu știam. Tipul semăna cu Winston Churchill și vorbea ca Jules Cazaban. Unde doamne mai sunt oameni ca ăștia. I-am spus:
– Semănați cu Churchill!
Mi-a spus;
– Abține-te dragă, în încă 5 minute ai să-mi spui că semăn cu Dumnezeu, abține-te te rog…
– Nu asta nu, pentru că nu aveți barbă. Am râs…
Domnia sa îmi trimitea elevi de meditat pentru admitere la matematică sau la politehnică. Meditațiile pentru mine erau deosebit de interesante. Trebuia să modelez sufletul copilului. Să-l fac să creadă în el. Apoi să-l liniștesc și să nu-l las să caute o soluție pentru orice problemă. Cel puțin nu de la prima citire a problemei. Numai după câteva citiri, îi spuneam:
– Explicăm problema te rog, spune-mi ce știm despre fiecare noțiune matematică din problemă?
Așa repeta împreună cu mine de sute de ori, teoreme, leme, soluții. Acum după ce știm toate astea treceam la rezolvare.
– Te rog nu te atinge de creion!
Atunci își pregătea cu grijă toate resursele disponibile în rezolvarea problemei. Tot ce știa el legat de textul citit. Atunci era ușor de rezolvat. Pe lângă plăcerea de a învăța mai erau și o groază de bani, pentru mine atunci… O oră de meditație era plătită cu 100 de lei. Făceam 2 ore deodată. Salariul meu era de 1400 lei lunar. Aș fi putut face zeci de ore pe săptămână. Făceam maxium 2 ședințe săptămânale, adică 4 ore.
Mă întâlneam cu profesorul cam o dată pe lună. Odată mi-a spus răzând:
– Am început cu tine, crezând că fiind evreu ai să fugi după bani!
– Se vede că nu-i cunoașteți pe toți evreii, i-am replicat.
Ne-am uitat lung unul în ochii celuilalt. Am râs amândoi. Am rămas prieteni până la moartea lui. Cu vreo lună înainte de a murit, într-o discuție telefonică fără cremșnit și borsec, mi-a spus:
– Ascultă, tu trebuie să rămâi aici, e o țară frumoasă, e nevoie de oameni ca tine. Mi-au dat lacrimile. Știam că-i bolnav… Știam că asta simte…
Niciodată nu am făcut mai mult de două meditații pe săptămână. Toate primite de la profesor…
Între timp din Israel primeam vești prin mama. Toată familia ei era acolo de prin anii ’50-’60. Vești neîncurajatoare! Toți mă sfătuiau să nu vin că nu am ce căuta acolo. Aici îmi spuneau ei: „Calci pe creiere! Toți sunt deștepti. Tu ca profesor de matematică ai să mori de foame!”. Cât încercam să le explic de calculatoare, cum că eu lucrez în calculatoare, ei spuneau „Nu se caută!. Cine nu știe aici în Israel, să lucreze pe calculatoare”, îmi spuneau referindu-se probabil la calculatoarele de buzunar ale anilor ’80.
Totdeauna, liniștit, îi spuneam mamei, parafrazând: „Toți dorobanți, toți cofetari/ trecut fără de pete/ ce de nimic nu au habar/ doar de rețete” Nu ai ce să te aștepți de la ei. Mama zâmbea puțin neîncrezătoare… Nu erau experți decât în dulciuri. Dar ce experți!
Între timp familia îmi crescuse! O fetiță scumpă se născuse. Îmi plăcea rolul de tată. Timp liber aveam mult. Eram dupăamiezile acasă. Locuiam pe strada Macaralei. Undeva pe bulevardul Șulea. Ieșeam zi de zi cu micuța mea în parcuri. Sentimente noi se adăugau spectrului și așa încărcat de sentimentele totdeauna pure ale tinereții. Eu eram fericit.
Am învățat să fac lucruri care plac altuia numai urmărindu-i privirea. Seară de seară scorneam povești noi frumoase. Fiică mea nu adormea. Îi plăceau poveștile mele. Începusem să povestesc aceeași poveste și schimbam sfârșitul. Îi plăcea la nebunie. Adormea mulțimită.
Bucureștiul anilor ăia era splendid. În primul rând era prima capitală europeană ce o văzusem vreodată. Parcuri mari, bine întreținute și femei frumoase la fel. Bărbații lor, ei da, câteodată mai bătrâiori. Mie îmi plăcea să bat marile bulevarde. În fiece duminecă, plecam de dimineață și făceam pe jos una din plimbările mele preferate: de la Tineretului la Casa Scânteii, De la Obor la Operă, de la Kogâlniceanu la Rosetti și mai apoi pe străzile din jurul bisericii armenești spre C.A. Rosetti. Dacă prindeam un covrig sau o chiflă cu Kefir sau o Sana pe drum la Miorița era sărbătoare! Aveam nenumărate itinerarii. Îmi plăceau oamenii, străzile, piațetele, bulevardele, cafenele, parcurile chiar si primul mall bucureștean, mall-ul Unirii. Eram încântat. Mă încântau grădinele cu muzică de pahar care pe atunci nu supăra autoritățile. Nestor sau Capșa erau un popas dulce pentru sâmbătă seara înainte de un film sau de un spectacol.
Cutremurul și decizia de plecare
Era o seară obișnuită de primăvară. Puțin mai călduroasă ca de obicei. Cu un pulovăr pe mine am ieșit cu fetița în parcul din fața casei socrilor, undeva pe lângă tribunalului militar, în spatele mall-lului Unirii de pe atunci. O dată pe săptămână când voiam să ieșim la un film veneam cu fetița la socri și dormeam acolo. Șase persoane în 2 camere mici! Era greu, dar nu pentru cei tineri. Ppe cât se putea, încercam să nu-i scoatem pe socrii din tabieturile lor.
Deci ieșisem cu fetița în parc. Era mai măricică, foarte frumoasă, cel puțin în ochii mei de tată mândru. Era și sportivă bună. După ce înconjura în fugă de 2-3 ori micuțul parc, se dădea în leagăn. Știa de acum să-și facă vânt singură urcând și coborând piciorușele. Mă uitam mândru la ea și continuam să rezolv probleme de matematică. Îmi plăcea să citesc una două probleme de matematică dimineața înainte de servici. Apoi în autobuz, sau în pauze la servici, sau ca acum în timpul liber… le căutam rezolvarea. După ce obosea în scăunel o luam în brațe, și ne uitam la stele. La facultate învățasem astronomia. Împreună cu limba rusă și socialismul științific, astronomia era încă o disciplină din care n-am reținut mai nimic… Dar îmi plăcea să visez uitându-mă la stele.
Pe la orele 20:00 se întunecase deși pe cer era o lună mare plină și o groază de stele. Am luat-o pe fiică mea de mână și ne-am îndreptat spre casă. Acolo în camera unde dormeam noi, am pus o saltea subțire pe jos, cu un cearceaf și o perniță. M-am întins și eu lângă fiică mea. Ne-am acoperit cu o pătură. Acum era rândul meu să povestesc una din vechile mele povești cu un sfârșit nou. Dar căldura emanată de fiică mea care părea adormită, oboseala zilei, și faptul că mă simțeam fericit, îmi închisese pleoapele. Dar acest dolce far niente a ținut foarte puțin. Cineva a țipat: „Cutremur!!!”. Fără să înțeleg încă despre ce-i vorba am luat-o pe fiică mea în brațe și am fugit spre scări. Acolo ne-am oprit în tocul ușii. Socrul meu spunea că ăsta e un loc mai sigur. Simțeam cum pământul se cutremură, simțeam cum toată lumea mea se clatină. Era ca și cum pentru câteva momente pământul a scăpat de sub observația cerurilor. Supărat că a fost lăsat singur, acesta din urmă, pământul a încercat să se scuture cu putere de toți și de toate ce-l negăjeau mereu băgându-și adânc unghiile în el. Pentru secunde părea că apartamentul, pereții între care îți trăiai gândurile, îți ascundeai temerile, ce te apăra de natura câteodată dezlănțuită, a devenit dușmanul tău de moarte. De la rezistența lui la furia naturii depindea acum dacă voi trăi sau nu. O strângeam pe fiică mea mai tare la piept. Pământul continua să se scuture…
Un vuiet uriaș, înspăimântător, spărgând văzduhul se adăuga tremuratului nesfârșit al Pământului. Demonii dezlănțuiți ai fricii și panicii își făceau loc afară din rărunchiurile Pământului. În fuga lor dementă demonii își săpau tunele lungi, ce spărgeau asfaltul și deschideau șanțuri adânci în șosele. Într-un sfârșit când reușeau să spargă pamântul, demonii ieșeau la suprafață, atunci se creea acel zgomot inuman, acel vuiet continuu ce te îngheța complet aucând cu el vești macabre din adâncuri…
Blocul în care stăteau socrii era un bloc vechi de prin 30. El se zbătea acum cu furie să reziste urgiei… Nu era ușor. Stâlpii de fier și beton dădeau să iasă din construcție sub puterea scuturăturii pământului. Scârțâiau cu putere… Ei trăgeau parcă pereții înspre afară. Camera nu mai era dreptunghiulară ci avea o forma ciudată cu unul din colțuri prins de ghiarele diavolului și alungit… Geamurile deveniseră rombice până când deodată au început să se spargă împroșcând cu sticlă toată cameră. Ușile erau când trântite de un vânt puternic ce începuse din senin, ori scârțâiau sfășăitor sub apăsarea pereților în continuă mișcare.
O strângeam pe fiică mea la piept cu putere… Mă gândeam că ăsta o fi sfârșitul… Dar pe ea, micuța de ea trebuia să o apăr neapărat… Prin cap îmi treceau secvențe din secvențe, blocate de o altă răsucire a blocului sau de un alt răget înfiorător. Deodată așa cum a început din senin totul s-a oprit. Blocul a scârțâit un pic parcă într-o dramatică și reușită încercare de rămâne în picioare, de a-și recăpăta forma proiectată. Cineva a strigat, trebuie să ieșim afară vor fi și alte cutremure mici mai rele…
Fiică mea m-a întrebat:
– Ce a fost asta, tată?
– Nu știu, i-am răspuns, dar bine că s-a terminat!
Despre furia domnului nu am vrut să-mi amintesc…
Casa nu e numai zona ta de comfort ci e și zona ta de existență, de siguranță. Când casa tremură peste tine, tu ai un singur sentiment, ăla fiind neputința, sentiment ce te cotropește de întunecă cu negura lui… Nici măcar faptul că toți sunt cufundați în aceași neputință nu mă putea ajuta.
Am luat o sticlă cu apă, am tras o pătură după mine și am ieșit afară. Ne-am adunat vreo zece douăsprezece familii în părculețul de lângă bloc. Acolo unde fusesem cu fiica-mea acum câteva sute de ani! Totul a ținut doar câteva secunde, ce au părut o veșnicie. Oamenii mai în vârstă stăteau pe bănci. Pe fiică mea am așezat-o în același scăunel în care s-a dat mai devreme. Cu mult mult timp mai devreme… Cei tineri, noi, stăteam în picioare sau pe iarbă. Stelele și luna erau la fel, nepăsătoare de nebunia pământului.
Nici unul din blocurile din jur nu căzuse. Murise un bărbat. Îl cunoșteam din vedere. Îl chema Dumitru. Stătea la etajul 3 deasupra socrilor mei. A încercat să fugă din casă. Singurul care a reușit… Coșul de căramidă de pe casă s-a destrămat și a căzut lovindu-l mortal… Destinul… Casa avea încălzire cu gaze. Pentru ce un coș de cărămidă, mă întrebam?
Nici o întrebare logică nu-mi trecea prin cap. Prindeam discuții ale vecinilor și încercam să-mi încropesc din ele propriile mele simțiri, propriile mele gânduri pentru următoarele câteva secunde.
– Radioul și televiziunea nu transmit nimic acum!, a spus cineva.
– O fi căzut clădiri multe…
Ce prostii mă gândeam doar nu a căzut nimic și aici în jur nu sunt cele mai faine clădiri… Eram încă adânc speriat, speriat până în măduva oaselor. Ce nu știam încă, era că după mulți ani în Tel Aviv, voi sări ca ars, când voi simți cum se clatină scăunelul de sub mine. Era un cutremur de gradul patru. Nimeni nu la simțit, toți au râs de mine. Seara la televizie s-a anunțat că în Tel Aviv a fost un cutremur de gradul 4. Asta era una din urmările nefericite ale acelei seri de martie ’77. Astea sunt sechele… Răni ce nu se vindecă niciodată, doar le iei cu tine… Cutremurul nu poate fi scos nicodată din tine…
În sfârșit cineva a deschis radio Europa Liberă. Nimănui nu-i păsa că e interzis. Nici ei nu anunțau nimic. Radio românesc și-a reluat emisiunea. Transmitea doar muzică tristă… Un vecin a spus, ăștia cu muzica lor de doliu… Pe la 22:30, același vecin, cu glasul speriat, a spus că Europa Liberă a transmis că fost un cutremur de 50 secunde de gradul 7.3. Singura dată când am urât pe cineva, a fost atunci, pe acest Richter, pe a cărui scară mă bălăgănisem înainte.
– S-ar părea că au fost și victime, raporta Europa Liberă.
– Ei pe dracu victime, m-am gândit eu.
Continue reading „Raul ANCHEL: Plecarea…” →
De ani buni am primit din Petrila cărți semnate de Dumitru Gălățan-Jieț, majoritatea sunt adevărate fresce ale tradițioilor, obiceiurilor și ale portului popular din zona etnografică a momârlanilor.
Dacă știm totul, viața devine plictisitoare, pierdem interesul și murim. Dacă nu mai vorbim limba română, consecința majoră este împietrirea sufletului care moare treptat, încetăm să mai fim români, iar România își pierde viața cu zile. O persoană divină există doar prin limba părinților săi. De asemenea și țara.