Sunt aproape opt veacuri de când, în Sicilia, Giacomo da Lentini, notar cu îndeletniciri artistice, făcea schimb de sonete cu starețul Tivoli, iubitor și el de poezie. Práctica, un fel de modă în cercurile literare ale vremii, era cunoscută sub denumirea de tenzone, cuvânt provenit din occitanul tenso („duel”, „tracțiune”). Ea fusese împrumutată de la trubadurii provensali și presupunea o discuție în versuri, pe teme amoroase, între doi poeți sau între un poet și o entitate imaginară, fiecare exprimându-și poziția prin mijloace retorice cât mai rafinate.
La noi, cele dintâi sonete au fost tipărite în iunie 1829 în „Curierul românesc” al lui Ion Heliade Rădulescu (București) și în „Albina românească” (Iași), condusă de Gheorghe Asachi.
Cum a evoluat această specie literară în Europa și în țara noastră, dar mai ales care sunt rigorile compunerii unei astfel de creații putem afla din preambulul lui Mihai Merticaru – poet, eseist și gazetar, născut la 20 iunie 1938 în satul Bețești, comuna Rediu, județul Neamț – la cel mai recent volum al său de versuri, Vis și abis (Editura Mușatinia,Roman, 2018).
Nu intenționăm să zăbovim asupra paginilor respective, așezate sub titlul Sonetul – regele poeziei, ci să arătăm, cu plăcută surprindere, că, în ciuda vechimii și a încorsetărilor formale, în pofida schimbărilor de mentalitate și a tendinței actuale de a obține totul cât mai repede și cu mai puțină investiție de efort, categoria lirică amintită este încă în lucrare. Își păstrează aproape la fel de proaspete delicatețea și sprinteneala trubadurești, încântându-ne și astăzi prin melodicitate. Dacă stârnim un picuț definiția inițială, putem afirma că și acum sună bine această melodie scurtă. De-abia un ton, un sunet mic. Un sonnetto (cântecel).
Un tenzone, discret retro, ne propune și Mihai Merticaru – unul dintre adepții fideli ai sonetului – în volumul de față. Partenerii convocați la duel, nu neapărat toți sonetișți (Sapho, Ovidiu, Saadi, Li Tai Pe, Pierre de Ronsard, Omar Khayyam, Dante Alighieri, Francesco Petrarca, William Shakespeare, Alexandr Pușkin ș.a., iar pe teren românesc: Mihai Eminescu, Nicolae Dabija, Theodor Damian), își exprimă poziția în mottoul textelor, urmând ca poetul nemțean să-și etaleze propriile argumente legate de tematica aleasă, mizând atât pe backgroundul cultural, cât și pe experiența personală.
Sunt puse la bătaie tehnici mai mult ori mai puțin subtile de exprimare a ideii, în registre emoționale și lingvistice dintre cele mai diverse. La ordinea zilei se află femeia și problema amoroasă (Sonetul ochilor tăi, Sonetul unei povești, Sonetul unui portret, Sonetul unui dar, Sonetul tămăduirii, Sonetul regretelor, Sonetul lui Eros ș.a.), însă întâlnim o serie de linkuri ce vizează condiția creatorului (Sonetul unei pasiuni, Sonetul poetului urgisit, Sonetul muzei ambițioase, Sonetul unui timonier, Sonetul creatorului), timpul (Sonetul copilăriei, Sonetul satului natal, Sonetul tinereții), moartea (Sonet bacovian, Sonetul compensației, Sonetul despărțirii, Sonet-testament), politica și societatea vremii (Sonetul țăranului român, Sonetul bărbăției, Sonetul decăderii, Sonetul românului).
Speculațiile pe marginea acestor teme poartă trubadurul de la biologic la spiritual, de la relaxare la tensiune. De la vis la abis. Atari tendințe (false opoziții) se articulează într-un ansamblu imaginativ amprentat de subiectivitate, poetul fiind regăsibil – în egală măsură – ca autor, regizor, actor, sufleur, spectator sau comentator. Sunt tot atâtea funcții ale celui care (se) visează, activate într-o misterioasă pendulare între conștient și inconștient.
Ipostazele lirice implicate trădează luminile și umbrele identității auctoriale, fluxurile și refluxurile propriului destin, dorințele (împlinite sau refulate), acomodarea cu vremile, anxietatea provocată de trecere. Rolurile acestea capătă așadar încărcătură emoțională, convertindu-se în modalități de comunicare cu sinele. Visul construit împreună pălește treptat, alunecă spre abis, un fel de punct terminus, o „șireată umbră” (Sonetul unui stoic) către care se îndreaptă inexorabil și ființa poetului: „Dinspre prezent înspre eternitate, / Unde cea brună mireasă mă cheamă // Monstruoasa tăcere să n-o detest, / Miezul cuvântului cu aldine / Să mă soarbă, că-n zadar e vreun protest. // (Nu-mi rămâne decât să privesc spre vest) / Acum, nimic nu mai vreau pentru mine / Doar clipa și cupa să-mi fie pline!” (Sonetul compensației).
Volumul se deschide cu o coroană însumând, conform rețetei, un număr strict de texte care dezvoltă același subiect. În cazul de față, autorul renunță la sonetul-maestru, poem menit a încheia coroana, format din primele stihuri ale celor dinainte. Intitulată Parisul (în 14 sonete), compoziția echivalează cu un vis dirijat, în care simbolurile gravitează în jurul unui singur nucleu: cetatea pariziană. Sonetele, precum episoadele unei reverii prelungite, comunică între ele printr-o rețea de imagini ce prefigurează ascensiunea, respectiv decăderea, cu întregul lor cortegiu de semnificații. Așadar, Parisul „cu-o mie de ispite te îmbie” și tot el „te ucide și te-nvie” (I). Este „cuib de nebunie și tinerețe” (II), depozitar al unor valori de cultură și civilizație străvechi („Aici și-o piatră poate să ne-nvețe” – II; „Pe pâine, aici artă se întinde” – XII). „Vicleanul” Paris seduce prin „miraje și drog” (IV), întruchipând aspirația dintotdeauna a artiștilor Evropei: „Armonie, grație și lumină, / Sculptură, muzică și poezie / Cu genialitate se îmbină” (XIII). Aici trubadurul întâlnește scriitori români autoexilați (Emil Cioran, Eugène Ionesco, Mircea Eliade) și-l vizitează pe Constantin Brâncuși – cel care a-nvățat „pietre și lemne să zboare” (VIII) – în atelierul său, unde e îmbiat „c-un pahar de zaibăr și dor” (idem). În utopia pariziană, aproape fiecare persoană visată dezvoltă conotații speciale pentru autorul visului, îl descătușează și îi transferă din energia proprie, stimulându-i astfel puterea creatoare.
CITATÎn ceea ce privește sonetele de dragoste, abordarea și recuzita se situează în prelungirea Cântării Cântărilor („Pajiști de vis sunt dorurile tale, / Zâmbetu-ți înmugurește-o livadă […] / Buzele, dulceață de petale // De trandafir” – Sonetul unui dar; sau: „Din glasul său, albinele strâng miere” – Sonet pentru atei) și a liricii curtenești, fără să respingă atitudini și comportamente mai apropiate de vremurile actuale („N-ai cârtit că-i distrată și confuză, / Că vrea zorzoane și alte tinichele, / Ai primit-o cu bune și cu rele, / Aprinsul jar, nu-l bănuiai sub spuză” (Sonetul unei muze). Dimensiunea confesivă, declarațiile înflăcărate, dulcegăriile alternează cu umorul, cu ludicul și oralitatea: „Ți-aruncă făclia privirii blânde, / Te zădărește cu cei doi lupi hap-sâni, / Te răscolește, te scoate din țâțâni” (Sonet pentru atei); sau: „Iubita-mi […] / Nu contenește-un pic să mă provoace. / Ca să-și atingă suprema-i dorință, / De la o vreme e tot mai locvace, // Un spin în inimă mereu îmi coace, / A auzit, scumpetea de ființă, / Că arta se naște din suferință” (Sonetul muzei ambițioase).
Ca și la Dante, Petrarca, Eminescu ori Voiculescu – dintre poeții cu care se află în tenzone –, în lirica lui Mihai Merticaru, discursul erotic se împletește adesea cu cel despre creație. Femeia și poezia, când nu își revendică vreuna din ele întâietatea (femeia – în Sonetul unui portret: „De când mă știu, te zugrăvesc întruna, / Că mi-am epuizat trusa de culori / Ca să-ți surprind toată gama de lucori / De ieri, de azi și dintotdeauna”; poezia – în Sonetul unei pasiuni: „Am ars pe-al tău altar în ape stinse, / Urcând pe Golgota tot înainte, / Nopțile, ți le-am ținut mereu aprinse, // La picioare ți le-am depus învinse, / Iar, drept răsplată, tu, fată cuminte, / M-ai răstignit pe-o cruce de cuvinte”), pot face casă bună împreună („Duioși, ochii tăi, tainice străfulgerări, / Izvoare perpetue de poeme, / Sortiți să pună punct vieții-mi boeme, / Hoinarul să-l adune de pe trei cărări” – Sonetul tămăduirii). Se mai întâmplă ca nehotărârea sau capriciile dumneaei să zgândărească sensibilitatea și răbdarea partenerului-artist. În atari situații, se face apel – mai în glumă, mai în serios – la argumentul suprem: refuzul de a-i da iubitei sens cultural („Nemângâiat sunt îndestul de viață, / Cu-a ta tăcere, de ce mă biciuești? / Cât mă mai lași să rătăcesc prin ceață? // Hai nu mai fi așa de șugubeață! / Un sincer răspuns, trebuie să-mi găsești, / Altfel, ieși-vei din cartea-mi de povești!” – Sonetul unei propuneri).
Pe măsură ce ne apropiem de finalul volumului, portativul tematic preferat se îmbogățește cu meditația asupra trecerii, iar cuvintele încep să doară. Destrămarea ființei și a iluziilor („Doinește iarna în trupul ostenit, / Se-nclină fruntea înaltă spre glie, / Din cer, ți se mai dă doar o felie, / Sufletul, de regrete, ți-e troienit” (Sonetul despărțirii), neputința încetinirii timpului, mesajele mai mult ori mai puțin codificate dinspre celălalt tărâm („Secat mi-e izvorul cu apă vie, / De trei zile, o pasăre mă-ngână, / Eu am să plec, tu să mă ții de mână!” – Sonetul finitudinii) activează din partea lectorului un registru emoțional diferit de cel exploatat anterior. El este însă temperat de seninătatea cu care eul își privește asfințitul, dar mai ales de speranța că, prin moștenirea lirică încredințată urmașilor, nu va dispărea definitiv („Așa păși-voi într-o lume nouă / Cu picioarele spălate în rouă. / Sonetele le las pe toate vouă” – Sonet-testament).
Din punct de vedere prozodic, remarcăm ineditul unor rime (să nu uităm că acestea erau cândva colorate altfel decât celelalte cuvinte ale sonetelor), datorat asocierii cuvintelor românești cu cele străine (senine/aldine/al fine; melodie/feerie/sine die; de-amore/Tagore; Versailles/fără grai), așezării în corelație a unor părți de vorbire diferite (seduși/Brâncuși; nu cer/Molière; transpiră/hetairă; lună/-mpreună; dar că/ se-ncarcă; îndurare/oare/moare; lumină/genuină/se-mbină), inversiunii (mon amour/Eiffel Tour) sau jocului de cuvinte (hap-sâni/țâțâni/amâni).
Considerăm că avem de-a face cu un creator care și-a găsit drumul personal. Mihai Merticaru se dovedește un poet stăpân pe uneltele sale, de altfel îndelung exersate – dacă ținem seama de bogata producție publicistică și editorială. Cât despre ținuta versurilor, ea a fost recunoscută până acum de numeroase premii, atribuite în țară și în străinătate.
Duelul ideatic cu marii sonetiști ai lumii are toate șansele – zicem noi – să atragă amatorii de dialog cultural sau nostalgicii mai vechiului amour courtois și după ce poetul se va hotărî să plece la rendez-vous cu neantul. Acolo unde „totul e de prisos” (Ana Ahmatova).
Delia MUNTEAN