Gândurile omului sunt multe și apăsătoare, uneori, așa încât se cade o cugetare mai așezată asupra multoradintre ele. Ținând cont de toate acestea, am așteptat un pic să văd primul val, măcar, al acestor evenimente vremelnice ce s- au abătut asupra noastră ca popor pierdut prin cotidianul zilelor ce se scurg încet și sigur.
Tulburarea este cuvântul de ordine. Orice canal tv ai deschide, zici că apocalipsa și- a făcut rezervare dar dezamăgită că nu mai există OTV- ul lui Dan Diaconescu, își amână venirea.
“Fătucilor ăstora”, vorba maestrului Ion Cristoiu, cu microfon pe post de medalie olimpică, parcă nu le vine să creadă atunci când transmit știrile în direct, că nu sunt mai mulți oameni bolnavi, că nu sunt ele cele care să transmită primele, sfârșitul unui popor. Ei, asta cu sfârșitul nostru ca neam, între noi fie spus, au mai încercat- o mulți, dar nu le- a ieșit. În fine, revenind la ale noastre, efectele, deja, se văd: oamenii sunt mai triști, mai grăbiți, mai speriați, mai nesiguri, mai debusolați, mai…, mai… De boală?! Doar de boală?! Nu. Cu siguranță, nu.
Spectrul vieții sociale sumbre exista. Și atunci?! Frica. Frica de moarte. Inocularea ideii că poți muri mai repede decât ai gândit; că nu mai ai timp să îi spui celui de lângă tine cât l- ai iubit; că nu mai apuci să îți revezi copiii plecați la cuca măcăii pentru o strachină mai bună și mai sigură de mâncare și pentru un pol în plus în buzunar; că nu ai mulțumit suficient lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite; că nu ți- ai cerut iertare tuturor acelor cărora le- ai greșit( “Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”- Rugăciunea Tatăl nostru); că ai fi putut trăi frumos alături de copii tăi și de nepoții pe care nu mai apuci să îi crești, măcar pe ei, frumos așa cum a fost copilăria ta odată; că nu mai ai timp să ștergi de praf și să săruți icoana mamei și a tatălui, și ei duși în lumea drepților, pe care o porți în sufletul tău; toate acestea ne dau sentimentul omului singur și fără speranță.
Totuși, dacă mă gândesc bine, eu zic că nu sunt vremuri de lepădat. Avem experiența de a ne duce în spate “nevoile și neamul”. Suntem tăbăciți. Istoric vorbind, din toate am ieșit întăriți, am ieșit învingători, pentru că am avut armata, invizibilă pentru unii, de bunicuțe și mămici, care ne- au educat să ne spunem oful liber înaintea lui Dumnezeu și să Îi cerem ajutorul cu bun simț. Genunchii plecați în fața icoanelor și lacrimile arse în candela familiei ca o ultimă ofrandă de speranță, ne- au întărit sufletele, ne- au dat valoare adăugată.
Ca o ironie a sorții, tot mult hulitele, de cei corecți politic, bunicuțe, care cu genunchii lor brăzdează, încă, drumul către ușa Sfântului Altar și pruncii pe care ni i- a dat Dumnezeu, de fapt, cei pe care i- am acceptat dintre toți cei pe care ni i- a dat Dumnezeu, ne vor scăpa și acum.
Continue reading „Sebastian Cătălin HOGEA: Mintea cea mai de pe urmă. Trebuie”
Cu oarecare vreme în urmă, l-am cunoscut pe poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu la una din întâlnirile pe care scriitorul Ioan Romeo Roşiianu le organizează sub genericul „Prietenii literare”. A fost o bucurie pentru mine să și citesc apoi din creația Domniei Sale.
Roman semnat de Al. Florin Țene
Lumina demonică se întoarce în întuneric pierzător. Întocmai se poate spune și despre “lumina” firii omenești căzute. Cel care lucrează după “lumina” firii omenești este plin de părere de sine, de cugetare semeață și el e plin de ură și dorință de răzbunare față de cei care ar cuteza să nu dea ascultare celor de el zise. În fapt părerea de sine este o stare demonică. Omul, mânat de cugetare trupească și lumească, nu poate judeca drept, nici despre stare lui lăuntrică și nici despre cea a aproapelui. El judecă după sine însuși, fiind căzut în “autopistie”, credință de sine, sau, mai rău, autolatrie, închinare de sine. El judecă, fiind înșelat, după iluzii şi păreri și iarăși trebuie repetat, că singurul lucru pe care îl poate oferi necuratul este iluzia mincinoasă.