România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944). După înlăturarea Legiunii şi instituirea regimului militar Antonescu, un val de arestări şi procese s-au abătut asupra Legiunii, mai ales asupra celor implicaţi în evenimentele din ianuarie 1941. Unora din legionari li s-a oferit posibilitatea reabilitării „post-mortem”, o măsură cinică de executare a unor adversari politici. Urmăriţi în permanenţă de organele autorităţilor antonesciene, legionarii îşi vor continua până în august ’44, existenţa politică şi fizică, în ţară sau în afara ei. Comunicatul oficial dat după încheierea evenimentelor din ianuarie, menţiona că armata a înregistrat 21 de morţi şi 54 de răniţi, în Bucureşti s-au înregistrat 236 de morţi şi 254 de răniţi, iar în provincie, 117 de morţi şi 73 de răniţi.

Guvernul Antonescu, alcătuit la 27 ianuarie 1941, din 25 de militari şi 8 civili,   nu a avut un caracter politic, ci a fost instrumentul central pentru administrarea treburilor statului, după eliminarea de la putere a Legiunii. Au avut loc şi două plebiscite, unul în martie şi altul în noiembrie 1941, care, oficial, au aprobat politica generalului. Regimul Antonescu era unul autoritar, care nu îngăduia nici un fel de manifestare politică. În februarie 1941, a fost reînnoită interdicţia funcţionării partidelor politice. Antonescu a iniţiat măsuri de consolidare şi organizare a statului. Prin Decretul-lege, din 6 februarie 1941, erau reprimate acţiunile ce puneau în primejdie existenţa şi interesele statului, iar prin Decretul-lege, din 18 februarie, erau militarizate instituţiile şi întreprinderile de stat. Un decret-lege, din 3 mai 1941, pedepsea specula ilicită şi sabotajul economic. A urmat un decret-lege asupra regimului muncii în timp de război. Măsurile represive ale regimului Antonescu au vizat mai multe aspecte. După ianuarie 1941, au fost arestate 9.300 de persoane, majoritatea legionari, doar în Bucureşti. Tribunalul militar Bucureşti a pronunţat peste 1.800 de condamnări, dar în mai 1941, cei cu pedepse uşoare, peste 1.000 au fost graţiaţi. Alţi legionari au fost trimişi în batalioane de pedeapsă de pe front. Autorii uciderilor legionare au fost arestaţi, judecaţi şi executaţi (col. Ştefan Zăvoianu din Poliţia Legionară). Comuniştii au fost internaţi în lagărul de la Târgu Jiu, un număr de 1.200 de persoane şi în Transnistria, un număr de 690.

Conform decretului regal, din 6 septembrie 1940, generalul Antonescu deţinea toate puterile în stat, iar regele Mihai avea următoarele prerogative: era capul armatei, avea drept de a bate moneda, de amnistie şi graţiere, conferea decoraţii, numea pe primul-ministru. Pentru Antonescu, regele era doar un simbol, el trebuia ţinut departe de problemele statului, limitându-se la semnarea decretelor-legi ale Conducătorului (Antonescu) şi la vizite protocolare, prezenţe episodice pe front. Regele era informat individual despre evenimentele politice-el a aflat în ultimul moment despre intrarea României în război şi despre starea de război cu Anglia şi SUA.

Generalul Antonescu îşi definea guvernarea ca un „regim autoritar”. În statul autoritar antonescian, instituţiile fundamentale erau: familia, şcoala, biserica, magistratura, armata-sinteza unui popor. Statul era dirijat şi la fel presa, învăţământul, iar cenzura era atotprezentă. Regimul Antonescu era antisemit, el a aplicat purificarea etnică prin deportarea şi internarea în lagăre în Transnistria, a evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord. A internat în lagăre pe evreii dintre Nistru şi Bug, iar numărul victimelor a fost destul de ridicat.

   Politica externă. Relaţiile româno-germane (1940-1944). Garanţia acordată de Germania şi Italia, la 30 august 1940, avea şi un tăiş antisovietic, perceput la Moscova. România reprezenta pentru Germania o însemnătate strategică aparte, ca bază de atac împotriva Rusiei comuniste. Pentru Germania, generalul Antonescu era piesa cheie în conducerea politică a României. În noiembrie 1940, Antonescu a făcut vizite în Italia, unde a avut convorbiri cu Mussolini şi în Germania, pentru convorbiri cu Hitler. Antonescu a reuşit în cursul acestor discuţii să obţină încrederea şi simpatia Führer-ului. Rezultatul a fost aderarea României la Pactul Tripartit, semnat la Berlin, în 23 noiembrie 1940. Hitler a decis, în perspectiva războiului împotriva Rusiei sovietice, trimiterea unor misiuni militare germane în România, de uscat şi de aviaţie, ca urmare a cererii făcute de Antonescu, la 17 septembrie şi la 12 octombrie. În România au sosit, în octombrie 1940, primele unităţi militare germane. Aceste trupe germane trebuiau să apere zona petrolieră, să contribuie la instruirea armatei române şi, în cazul unui atac rus, să ajute alături de trupele române la apărarea teritoriului ţării.

   Prezenţa militarilor germani în România era considerată de generalul Antonescu ca un scut împotriva Rusiei comuniste, menite să asigure securitatea frontierelor româneşti. La Moscova, trimiterea, fără consultarea ei, de unităţi germane în România era considerată o nouă acţiune ostilă la adresa Rusiei şi intereselor ei la Dunărea de Jos. Pentru a testa reacţia României şi a Germaniei mai ales, Rusia sovietică a ocupat, în octombrie-noiembrie 1940, mai multe insule româneşti de pe braţul Chilia. După vizita la Berlin, Antonescu declara că Germania are interese mari la gurile Dunării şi nu va ceda înaintea Rusiei. Hitler, în timpul discuţiilor cu Molotov la Berlin, din noiembrie 1940, a respins revizuirea garanţiei acordate României, legată de revendicările Moscovei asupra sudului Bucovinei. După negocierile de la Berlin, unde Molotov a încercat să obţină acordul germanilor pentru introducerea trupelor sovietice pe teritoriul Bulgariei, relaţiile dintre Germania şi Rusia erau tot mai încordate. La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat Directiva 21, care se referea la declanşarea unei campanii militare împotriva Rusiei până la 15 mai 1941; era prevăzută şi participarea armatei române cu trupele sale de elită la Operaţiunea „Barbarossa”. După atacarea Greciei de către Italia, în octombrie 1940, a apărut o nouă sursă de tensiune în Balcani, rezolvată de Germania prin acţiunea militară împotriva Greciei şi Iugoslaviei, din aprilie 1941.

După ocuparea celor două ţări (Iugoslavia şi Grecia), în perspectiva unei reconfigurări politico-teritoriale a Balcanilor, guvernul român (Mihai Antonescu) a ridicat problema românilor de pe valea Timocului şi a celor din Grecia şi Iugoslavia. În memoriul înaintat, la 23 aprilie 1941, de Mihai Antonescu reprezentantului Germaniei la Bucureşti, Killinger, el spunea că: „România cere o revizuire a tuturor graniţelor din sud-estul Europei”. Propunerea era nerealistă, conjuncturală, rămasă fără urmări. Tensiunea dintre Germania şi Rusia creştea tot mai mult. În aprilie 1941, informat despre pregătirile de război ale Germaniei, Stalin a răspuns prin gesturi de bunăvoinţă faţă de România şi Finlanda, cu intenţia de a încerca să separe cele două ţări de Germania, gesturi ignorate de generalul Antonescu.

La 12 iunie 1941, la întrevederea de la München, Hitler l-a informat pe Antonescu oficial despre atacul asupra Rusiei, despre care Antonescu avea totuşi informaţii, sursa sa fiind generalul Hansen şi mareşalul Göring. Antonescu i-a vorbit lui Bossy, ministrul României la Berlin, despre obiectivele sale în războiul apropiat: „vom obţine nu numai ceea ce am pierdut (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), ci şi pe românii transnistreni. Bugul trebuie să ne fie frontieră pentru a recupera populaţia româneasca de dincolo de Nistru şi marele port al Odessei; odată acest spaţiu curăţat de jidani (evrei) şi de ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recunoaşterea acestor achiziţii (teritorii)”. Aceste obiective puteau fi atinse dacă Germania câştiga războiul şi accepta revendicările României. Nu au existat discuţii prealabile între Germania şi România privind obiectivele guvernului român în războiul din Est însă, la întâlnirea din 12 iunie, Hitler l-a asigurat pe Antonescu că, la sfârşitul războiului, „România va primi despăgubiri” teritoriale. Antonescu declara că România şi-a legat soarta de Germania şi ea n-ar putea rămâne inactivă într-un război dintre germani şi ruşi.

Colaborarea militară dintre Germania şi România s-a stabilit surprinzător de repede într-un război nebănuit de dificil, iar Antonescu s-a asociat Germaniei, cu o uşurinţa incredibilă, fără un prealabil tratat de alianţă bilaterală, singura obligaţie contractuală fiind aderarea României la Pactul Tripartit. Convins că loialitatea României faţă de Germania va duce la recuperarea Transilvaniei de Nord (obsesia sa), Antonescu a angajat armata română până la Stalingrad. Generalul a comis greşeala de a pune războiul înaintea politicii, iar rezultatul a fost un grav eşec.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (98)” →