Alexandrina TULICS: Mireasa Veșnicie

Mi s-a părut că treci ca o mireasă
‘Nvelită -n alb-n miresmele virgine,
Cu pas călduț și moale peste brazde,
Ca ale celor mai sigure, silențioasele feline.
Credeam, știam că tu ești!
Învelită-n soare, cu muguri neplesniți în frumusețe,
Am tresărit, s-ajung să te sărut,
Să te cuprind,să-ți dau binețe…
Eram emoționată pân-la lacrimi,
Atât de mult în iarnă eu te-am așteptat,
Cu gândul la dansul fluturilor -aștri
Și raza plămădită ca mierea spre iernat…
Pulsa în mine dor de Primăvară,
Mireasa atâta de iubită de înfrigurați,
Cu ochi spre cer spre ”șalul pur, albastru
în care ar dori să fie iubiții-ți îmbrăcați.
‘Mi prinsesem flori în păr din rochia-ți cerească,
își emanau parfum ceresc…
Țineam în mâini alb-voalul Minunatei
În pas ușor mergeam în urmă-i să n-o ating, grăbesc…
Eram în Duhul sub aceeași haină,
Speranță,viață-n caișii înfloriți,
Cu pas ușor adulmecam o taină de,
Primăvara celor-ndrăgostiți…
Ea,veșnicia cea dorită,
eu un paj cuminte transformată-n alb,
Să-i țin pe veci dantela în iubire
Și s-o trăiesc. . ceresc în florile de dalb,
De ea și rugi să nu mă mai despart…