Gelu DRAGOŞ: „Pe acoperişul unui veac” – o carte remarcabilă, semnată de poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu

Cu oarecare vreme în urmă, l-am cunoscut pe poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu la una din întâlnirile pe care scriitorul Ioan Romeo Roşiianu le organizează sub genericul „Prietenii literare”. A fost o bucurie pentru mine să și citesc apoi din creația Domniei Sale.

Cel mai recent apărut volum, „Pe acoperişul unui veac”, s-a lansat anul trecut, în decembrie, în cadrul celei de-a șaptea ediţii a Taberei Internaţionale „eCreator” Baia Mare.

„Pe acoperişul unui veac”! Depinde de fiecare ce vede de-acolo…

Veacul poetului (nemuritor) este un timp „neintrat în istorie”, în care tăcerile aşteaptă „agoniile care vor veni”, strecurându-se  prin „pânza luminii”, iar la sorocul postapocaliptic, „nimicul îşi [va] rupe dinţii în lemnul crucii”.
Timpul cronologic se raportează, aici, în special la femeie, în multiplele ei ipostaze din vremelnicie: iubită, mamă, soţie, ființă dorită, misterioasă, neînţeleasă, adorată. Însă momentele, bune-rele, curg spre vărsare în oceanul metafizic. Cum spune poetul, nu sunt „iubiri care să mă plângâ / nici mari păreri de rău / ori vise să mă răscolească, / doar gânduri închise într-o buclă / care plutesc deasupra de puterea de înţelegere / pe care le las în voie, / să-şi sărbătorească c-un pahar de vin deplinul / când s-au întors de la tine, iubite”.

 

Devenirea (un proces în timp linear) ajunge la mântuire (care e definitivă, atemporală): „Nopţile sunt învăluite de stele, / vorbele nespuse scapă în şoapte, / dragostea e cuprinsă de frunziş / şi nimeni n-o recunoaşte. // Mâinile păzesc trupul, nu se lasă înşelate, / amprenta lor e de îndurat, / am uitat să mă întorc acasă, / inima mă caută în tine. // Am în gânduri atâtea porunci / de nu le poţi îndeplini, / de n-ar fi ele, le-ar lua locul păcatele. // Dacă mă iubeşti, femeie, întreg mă ai, / ia de la mine surplusul ce-l doreşti / şi mai sus, de pe octavă, suferinţa / pune-o-n descântec cu flori de câmp”.

Un timp aparte este timpul geniului, cu destin pământesc implacabil, dar, totodată, plin de promisiuni pentru eternitate: „Am amânat să mă nasc mâine, / dar nici mâine n-o să fiu fericit, / nimeni nu ştie sigur / ori de câte ori s-ar mai fi născut / cum decurge travaliul, / visez de pe acum cerul senin, / dar acelaşi cer poate fi fără noroc. // Născutul are o stea în frunte / pe care nimeni n-o vede”. Încătușat în dată, poetul trăieşte poezia ca stare permanentă, s-a născut cu ea, e ființa lui, e salvarea lui pentru totdeauna, căci frumosul nu are sfârșit: „Ca o călăuză / îmi traversează prin memorie / firul de mătase roşie al poeziei / înfăşurându-se după suflet. // Unde să caut măreţia în cuvinte / când curg peste mine valuri. // Ştiu numai drumul metaforei, / genele care-i deschid ochii luminii. // Şi cum să le zidesc în templu / în care să răsune pricesne celeste / cântate de îngeri? // Mă umplu pe interior cu aureole de miere / şi tot ce simt pentru semeni este iertare. // Am rolul să pun în urne alfabetul fierbinte, / frumosul să capete contur de principe / uns al lui Dumnezeu, / Un regat să-mi fac din poeme”.

Periodizarea, mult alungită în vârsta matusalemică, își estompează marginile, până se topește în nelimitat: „Anotimpurile sunt zile / de adumbrit trupul, / pânze de mătase-n culori / acoperă orizontul spre care ne îndreptăm, / rămâne târziul în aşteptare. // Vârsta ar putea deveni biblică”, idee poate mai explicită, în stihurile – psalm: „Nu mă deschide să vezi cum sunt, / de ce strig prin cuvinte / de mi se pierde suflul, / mă lasă între ce cred şi nu cred / din tot ce mi se spune / până mă vindec de răutăţile înghiţite cu totul. // Încep să mă prind cu funii de cer / fără să muşc din fructele mâniei, / caut drumurile care trec prin anotimpuri, / să nu hoinăresc degeaba prin lume, / ci să-mi pun piatra de hotar / dincolo de orizontul ştiut de hoţi / unde pot dormi liniştit / cu amintiri cu tot”. Deși este exact programată (dar secretă), scadența, cu raportul personal, e de fapt o deschidere spre infinit – „Pentru cine nu m-a iubit / am lăsat uşile deschise / şi câteva capcane ademenitoare / pe la colţurile vieţii” –, spre mântuire – „Doamne, tu ne vezi pe fiecare cum suntem / şi ne laşi să mergem la judecată / liberi de orice prejudecăţi / iar apoi ne mângâi cu milă”.

Am extras doar câteva fragmente, ca îndemn spre lectura acestor excelente poeme, care actualizează, într-o redactare modernă, vechi teme romantice (geniul, absolutul, eliberarea). Se poate vedea cum creația poetică a lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, cel puțin în acest volum, aparține genului liric, de aspect confesiv meditativ și cu deschideri interogative. Comunicarea, cu substrat, mizează pe sugestie în cheie creștină – a o citi în literă e… degeaba, trebuie descoperită în duh. Versul e plin de lumină și pace, înaintează domol, cu răbdare, în termeni elementari, din care se conturează profunde reflecții filosofice.

——————————–

Gelu DRAGOŞ,

Baia Mare, 

10 Februarie 2020 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *