Ernesto Cardenal: Epitaf pentru Joaquín Pasos

Sculptură de Paola Grizi, Italia

 

Epitaf pentru Joaquín Pasos

 

A fost pe-aici, cândva, mergând pe-aceste străzi
fără angajamente sau funcții sau vreun peso.
Și doar câțiva poeți și cerșetori, și curve
versul i l-au aflat.

Nicând peste hotare n-a plecat.
A stat toți anii lui încarcerat.
Acum în viață nu mai este.
Nimeni nu i-a făcut vreun monument…

Dar voi
să-l evocați când poduri ridicați,
turbine și tractoare și argintii hambare,
guverne binefăcătoare.

Căci el prin poezie a-nnobilat limbajul din popor,
limba în care-apoi s-au scris acorduri, legi
scrisori de amor,
decrete.

Ernesto Cardenal, Nicaragua (1925 – 2020)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

 

Epitafio para Joaquín Pasos

 

Aquí pasaba a pie por estas calles,
sin empleo ni puesto y sin un peso.
Sólo poetas, putas y picados
conocieron sus versos.

Nunca estuvo en el extranjero.
Estuvo preso.
Ahora está muerto.
No tiene ningún monumento…

Pero
recordadle cuando tengáis puentes de concreto,
grandes turbinas, tractores, plateados graneros,
buenos gobiernos.

Porque él purificó en sus poemas el lenguaje de su pueblo,
en el que un día se escribirán los tratados de comercio,
la Constitución, las cartas de amor,
y los decretos.

Ernesto Cardenal, Nicaragua (1925 – 2020)

din: „Tiempo de amor”, Poesía moderna nicaraguense
POINT Editions 2014

Ileana VLĂDUȘEL: Risipă

 

Risipă

 

Sunt prizoniera unui trup din lut însuflețit cu vis

pe care timpul mi-l frământă în gură avidă și flămândă

însă nu moartea mă înspăimântă ci-acest război și această pândă

a vieții pentru o izbândă cu clipele, sperând un bis.

 

Trăiești, te înmulțești și mori, acesta-i rostul, restul mori

de vânt ce macină orgolii, ne-au scris în pietre călători

prin lumea asta și în nisipul ce îl scutură de ape vântul

și totuși repetăm și gândul și gestul ce-a risipit timpul.

 

Iar timpul nestatornic ceas, astupă urmele de pas

din praful drumului parcurs lăsând din lume un somn și-un gând

născut în ultima secundă, aici stă veșnicia, în vânt

și-n cimitirul cu pământ din trupul omului nătâng!

 

În cimitirul plin cu vise am fost doar carne pentru tun

într-un război cu mori de vânt.

Aceasta-i viața, acesta-i drumul

iar timpul, un afet cu tunul lăsând din trupul nostru fum!

 

Și acest război purtat nu lasă, măcar un leș să povestească

Și de-ar lăsa cu ce folos, când din ambiție deșartă

În lupta pentru nemurire, timpul ce Azi ne e sortit

Îl folosim să adâncim mormântul în care stăm tribut.

 

Și timpul cere timp să treacă prin pusta adunată-n soartă

și prin tic tacuri de secunde se adună leșuri, umbre, umbre.

De unde știm c-au fost odată, visând la cer, bucăți de viață?

Din adierile de vând ce duc cât mai departe în timp povestea clipelor pierdute!

————————

Ileana VLĂDUȘEL

13 martie 2020

 

 

 

 

Al. Florin ŢENE: Memoria clipei în călătoriile scriitoarei Elena Trifan – pagini de etnografie în însemnări de reporter

Cartea, recent apărută, intitulată “Sărbători, tradiții, în România – Însemnări de reporter “ semnată de Elena Trifan, având o prefață de prof.dr.Niculina Bercea, de la colegiul “Ion Luca Caragiale” din Ploiești, ca și autoarea, este un evantai policrom, precum niște “cinerame ale comunității noastre spre care vin tinerii pentru schimbul de taine și preluarea ștafetei “(.dr.Niculia Bercea ).

Volumul, având 473 pagini cuprinde 47 de reportaje, structurate în două capitole, intitulate: I- Sărbători religioase și II-Sărbători laice, încheindu-se cu “Elena Trifan și demersal inițiatic-Ana Maria Banu “, Nota editorului și Nota autorului.

Citind cartea Elenei Trifan mi-am adus aminte de ce spunea Tudor Arghezi că “reportajul este o stare sufletească”, fapt ce m-au convins, în acest sens, paginile acestui interesant volum, ce se constituie într-o ladă de zestre a spiritualității românești. Esențialul acestor reportaje despre sărbătorile religioase de la Pietroșani, Olănești, Comanca din județul Vâlcea, Parepa-Rușani etc, esențialul nu-l mai căutăm în afara celor scrise, ci în opera însăși. Astfel se face o revenire la text care postulează o lectură atentă și o interpretare întemeiată ferm numai, sau în primul rând, pe datele textului scris cu mare empatie.

Reportajele nu sunt scrise în afara trăirilor autoarei, Elena Trifan este imlicit în mijlocul celor relatate, eul acesteia vibrează alături de evenimentele religioase la care a participat.

Reportajele Elenei Trifan au un epic fluent și cu o rară dicțiune limpede, textele sale curg precum lentoarea de fluviu gigant a lui Sadoveanu: istorii a unor ritualuri ortodoxe, boboteaza, sărbătoarea Sfântului Anton Schimbarea la Față, Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, sau sărbători laice, cum ar fi Târgul Mărțișoarelor la Muzeul Satului din București, Hora costumelor la Pietrari din județul Vâlcea etc. Reportajele sunt tablouri în tușă impecabilă stârnind o memorie activă, epos romanesc în unele situații, având perpetuă mișcare in largo, care redă amploarea importanței tradițiilor despre care scrie. Autoarea a închipuit un stil insolit, bizuit pe o voce omniscientă. Geografiile relațiunii sunt de preferință a orizontului deschis: “Boboteaza, Sărbătoarea Sfințirii apelor și a cailor la Pietroșani, județul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Memoria clipei în călătoriile scriitoarei Elena Trifan – pagini de etnografie în însemnări de reporter”

Alexandru NEMOIANU: O încercare

Întreaga lume se găsește în spaima și așteptarea gripei Coronavirus. Oamenii de știință nu știu nimic despre ea, nu știu cum evoluează această nouă boală și, mai pe scurt nu știu ce este. Ceea ce, acești ,,oameni de știință” știu, este ce se vede, ceea ce văd toți oamenii.

Există zvonuri despre cum ar fi apărut acest nou virus. Unii spun că s-ar fi transmis de la animale la oameni. Mai exact s-ar fi transmis în China, celor care aveau obiceiul sinistru de a mânca lilieci. (Aproape îmi vine să spun că cei care aveau asemenea practici culinare abominabile, își merită soarta.). Alții spun că ar fi vorba de o creație de laborator militar, scăpată de sub control. Pe scurt nu se știe nimic sigur. Ce este însă sigur este că brusc, fără avertizare, acest virus a pus frica morții în toți locuitorii planetei. Același virus pare că va aruncă întreaga lume în criză economică. Și tot același virus a demonstrat că “globalismul sodomit”, interconectia electronic, ”societatea deschisă” și toate planurile omenești sunt iluzorii, păreri. În mod răspicat ni se arată că stăm sub o altă Voință, infinit mai tare decât a oamenilor. Suntem confruntați cu “necazul”, suferința, căzută peste toți. Toți ne aflăm în același “necaz” și de fapt în starea de suferință.

Suferința există în lume în tot locul și sub forme nesfârșite la număr. Putem fi revoltați, putem fi uimiți, întotdeauna va trebui să acceptăm dar, în același timp, trebuie să înțelegem că suferința este o taină și este o taină mântuitoare.

În ciuda unor atitudini triumfaliste, arogante și în esență prosteşti despre “omul este centrul universului”, atunci când vom fi sinceri și vom privi drept, și în jurul nostru și în inima noastră, vom vedea că suntem învăluiți de taină.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O încercare”

Laura OPARIUC: Fragilitate

 O zi de sâmbătă cu aer ușor de primăvară, soare oarecum prietenos. Câinele zburdă vesel ca în fiecare zi, vecinul din dreapta a mobilizat familia și au ieșit la semănat porumb.

Am întins de mult rufele la soare, beau cafeaua într-o aparentă liniște a zilei, a gândurilor, a lumii. Dar nimic nu e la fel ca sâmbăta trecută. Cine s-ar fi gândit că în câteva zile viețile noastre vor fi răscolite și nu se vor putea reașeza deloc așa cum au fost?

Aveam nevoie de liniște, dar, uite, când ea a venit, nu se așază pe mine ca o cămașă prea strâmtă sau prea largă…E nefiresc până și aerul pe care îl respir instinctiv pentru că e alt aer…

Dintr-odată fiecare lucru are altă valoare, fiecare sentiment are altă profunzime, e ca o nouă lume care tocmai s-a instalat cu forța ștergând obiceiuri simple, banale ca o strângere de mână sau o îmbrățișare…

Gândurile se amestecă nevăzut cu fricile care ies uneori de unde le închidem cu zăvoare fragile, total inutile. Ce va fi mâine, mă întreb retoric, dar peste o lună, dar de Paște? Nimic nu seamănă cu nimic din ce am trăit și noul acesta e ca nisipurile mișcătoare, ca pământul nesigur pe care călcăm…

Soarele încă se strecoară prin norii subțiri, vântul ușor foșnește crengile bradului și ale cireșului cu muguri gata de floare. Dacă natura nu are spaime, îmi spun, pot și eu să învăț să uit de scenarii, să beau cafeaua în tihnă ca în fiecare sâmbătă, să mă transform în om simplu, să reconfigurez timpul ce mi s-a dat, să îl simt cu alt preț care tinde azi spre infinit…

Oficial, au început vremuri noi, neoficial, viața merge înainte…

—————————-

Laura OPARIUC

14 martie 2020

Al. Florin ŢENE: O carte originală de istore literară semnată de Nicolae Danciu Petniceanu

La editura Legart din Timișoara, 2020, a apărut o interesantă carte intitulată“ Nașul lui Eminescu“ semnată de cunoscutul scriitor, promotor cultural și eminescolog Nicolae Danciu Petniceanu.

Volumul este structurat în 8 capitole, după cum urmează: Cap.1-Revista “Familia “, apariție inedită, Cap.2-Revista “Familia”-Iosif Vulcan, Cap.3-Revista „Familia” și Eminescu, Cap.4-Disputa seculară privind data nașterii și locul nașterii poetului național, Cap.5-Ramuri din arborele genealogic Grozescu, Cap.6- Mihai Eminescu și Societatea”Sorin Titel “, Cap.7- Simpozion Eminescu, festin literar și Cap.8-Iconografie, pune un mare accent pe un personaj mai puțin amintit în istoriile noastre literare. Este vorba de Iulian Grozescu din Comloșul-Mare, al popii Nica, absolvent de drept care înpreună cu Iosif Vulcan au pus bazele cunoscutei reviste “Familia”, În paginile căreia a debutat Mihai Eminescu ca poet pe 25 februarie 1866, cu poemul „De-aş avea“. Prima poezie semnată de Eminescu a fost primită cu entuziasm de către directorul revistei, Iosif Vulcan, care i-a şi schimbat numele din Eminovici în Eminescu. Era perioada când revista ajunsese în București prin domnișoara Constanța Duncă, Iași, Herculane, Craiova, Constanța, Galați, Sibiu, Cluj, Orșova, Lipova, Foeni, Mehadia, Iablanița etc.

Prin strădania lui Iosif Vulcan și Iulian Grozescu, redactor al revistei, “Familia” a fost trimisă și unor personalități, precum domnitorului Cuza, lui Costa-Foru, rectorul Universității din București, Aron Pumnul la Cernăuți, lui Titu Maiorescu, Costache Negruzzi, Timotei Cipariu, mitropolitul Andrei Șaguna și episcopului Ioan Popasu din Caransebeș.

Revista “Familia” ajunsese încă de la cel dintâi număr în școala de la Cernăuți a domnului professor Arune Pumnul, care de îndată făcuse abonament.“( …)

Fișele biobibliografice din subcapitolul “Note“ ale personalităților care au contribuit din plin la editarea, răspândirea și publicarea de materiale în revista Familia” ne face cunoscute date importante despre aceste adevărate suflete de români care au menținut flacăra aprinsă a culturii române în Ardeal.Printre acestea sunt: Iosif Vulcan născut în Holod la 19 martie 1841, Iulian Grozescu născut la 20 iunie 1839 în comuna bănățeană Comloșu Mare, George Ardeleanu născut la Timișoara în martie 1837, Nicolae Coșariu ziarist bănățean născut la 20 septembrie 1842 în Chizătău-Timiș- Pavel Rotariu, născut în Dragșina-Timiș- în 1840, și mulți alții.

În Capitolul 2 autorul Nicolae Danciu Petniceanu ne spune că redacția revistei Familia” era în strada Leopold nr.18 din Pesta. În redacție lucrau doi gazetari:Iosif Vulcan și Iuliu Grozescu, iar pe manșeta revistei se menționa: Iosif Vulcan –“ Propretariu, redactoru respundiatoriu și editoriu.“Despre Iulian Grozescu nu se face nicio mențiune. În volumul “Prin Timișoara de altădată “de Aurel Cosma-junior, apărut la Editura Facla, Timișoara, 1977, sunt scrise multe date despre “Iulian Grozescu, precum calitatea sa de “prim redactor” , adică redactor șef, la Familia” lui Iosif Vulcan”. Se spune în carte de avocatul ziarist Aurel Cosma-junior(1901-1983 ) că acesta a cunoscuto pe Emilia Lungu –Puhallo (1901-1983 ), nepoata lui Iulian Grozescu și că acesta îl cunoscuse pe Mihai Eminescu, în vara anului 1868.

În Capitolul 3 sunt publicate poeziile lui Mihai Eminescu care au văzut lumina tiparului în paginile revistei “Familia “, sunt 19 poezii.Prima poezie a fost publicată la 25 februarie, în anul II, nr.6, 1866 și se numește “De-aș avea… “, iar ultima poezie publicată este “Din noaptea… “ anul XIT, nr.7 din 12.02.1884. Continue reading „Al. Florin ŢENE: O carte originală de istore literară semnată de Nicolae Danciu Petniceanu”

Cosmin Ștefan Georgescu: Poeta Donaris

POETA DONARIS

                           Poetei Dunia Pălăngeanu la Aniversare

 

Poeta a Dunării eterne ,
În versul tău mă regăsesc
În nopţi în care Luna cerne
Întregu-i val împărătesc.

 

Când Giurgiu în ziua se arată
În strofa ta mă închin duios
Sub chipul tău gingaş de fată
Îti porţi talentul maiestos.

 

Cenaclului tu i-ai dat viaţă
Ca Zana Zorilor demult .
Profesorul latin din Piaţă
Îţi tot declama al sau tumult.

 

La Turnul Ceasului scrii şoapte
Şi Catedralei i te închini ,
În via ta cu roade coapte
Poemele prind rădăcini.

 

Petre Ghelmez îşi pune-o haină ,
Câmpia Platinei e în rod ,
Şi-o folkistă în a ei taină
Îti poartă versul spre norod.

 

Inviţi Bulgaria la noi ,
Prin truda ta şi a ei artă,
Mă chemi pe mine înapoi
Să stau cu Vinea pe o hartă.

LA MULŢI ANI !

—————————————————–

Cosmin Ștefan Georgescu

Giurgiu/Paris

14 martie 2020

Revista Logos şi Agape

Ierodiacon IUSTIN T.: Avem, de fapt, un Singur Bolnav printre noi…

Ce ar face blândul nostru Mântuitor dacă ar trebui să se îmbolnăvească macar o zi cu coronavirusul…? Cum ar suferi o ființă dumnezeiască un necaz atât de omenesc?

Noi nu prea-i dăm voie lui Dumnezeu să se îmbolnăveasca. Am făcut o teologie a izolării Lui. Asta fiindcă-l „carantinizăm” în perfecțiunea Lui, ca să-i cerem să ne scape, uitând că El ar prefera mai degrabă să petreacă cu noi. Să sufere cu noi. Că îi place să fie Om. Să sufere în fiecare om pe care-l vezi pe stradă, neliniștit, temător, poate însingurat – să vezi același Om care-și poartă suferința Lui (și a tuturor) discret și dumnezeiește…

Și poate că șansa acestei crize – care ne-a scos din iureșul nostru zilnic – este să-L vedem pe Hristos cotidian, urban, plimbandu-se printre noi… Mergând între noi liniștit. Plimbând Taina bolii Lui, de care nu vorbește, ci o ascunde zâmbind. Urcând în autobuz. Cedand locul cuiva. Stând la o cafea, neincruntat că întârzie chelnerul. Suferind cu o grație măreață, cu o mare discreție, „guturaiul” dumnezeirii Lui. Este cel mai Frumos Bolnav, pentru că seamănă la chip cu noi. Cu fiecare dintre noi…

Și atunci frica nu mai e frică! E o frământare de Misterul acestei Dragoste interesate de om… Misterul acestui frumos Străin care trece prin noi, prin fiecare din noi. Și când stranuta, parcă în stranutul Lui recunoaștem stranutul tuturor oamenilor pe care i-am iubit vreodată. Si cand tușește El, tușesc toți oamenii pe care i-am cunoscut. O, și daca ne e îngăduit sa ne repetăm, El este cel mai cunoscut Bolnav pe care… l-am cunoscut vreodată!

Dacă vrem să învățăm ceva din această „pan-demie” (pan = tot), să vedem pe acest Străin blând și grațios suferind peste tot. Te duci pe stradă, dai de El. Te opresti la o cafea, așteaptă și El. Stai în metrou și numeri stațiile până acasă, stă și El. De parcă toată „ziua” asta gripata s-a inventat numai pentru El. Și asta e măreția unei singure Persoane care trăiește în noi toți. Stranutand și tusind cu un calm din altă fire, împăcat cu sine, ca și cum și-ar zice: „Asta e. Sunt Dumnezeu. Nu am altceva mai bun de făcut.”

Să ne trezim la acest gând măreț… E gripă! Dumnezeu e gripat și El. Suferă. Ziua e grațioasă și calmă.

Fiindcă El nu are nimic altceva mai bun de făcut…

 

Ierodiacon Iustin T., 12 martie 2020

Anatol COVALI: Visele mele le pun să toarcă (poeme)

O VIAŢĂ NOUĂ
*
*

Du-te tristeţe. Nu se mai poate
să-mi stai în gânduri şi să suspini,
când al tău suflet, cu răutate,
însămânţează-n inimă-mi spini !
*
*
Pleacă durere. Cât să reziste
trupul în care te zbengui des,
când decolează de pe-a lui piste
lacrimi din care fulgere ies?
*
*
Daţi-vă-n lături spaime bizare,
căci locu-mi nu e printre căderi.
Inima-mi este mistuitoare,
sufletul plin e de adieri.
*
*
O viaţă nouă vreau în cotururi.
Sper ca-n esenţe s-aud pulsând
imaculate, splendide-azururi
unde să bântui din când în când .

12 martie 2020

 

Altfel
*
*

Nu mai mi-e frică. Merg mai departe.
Îmi scol căderea când mă mai frâng.
Nu-mi pasă dacă prin geamuri sparte
vin cucuvele şi-n jJjuru-mi plâng.
*
Cât va să fie o să-mi convină.
ţţŢelul e simplu şi e modest.
Îmi fac coliba pe o colină
şi-i las pe alţii pe Everest.
*
Visele mele le pun să toarcă
fire modeste pe-al vieţii fus
şi din târâşuri visez că parcă
cu-arìpi uşoare zbor cât mai sus.
*
Fără tristeţe, fără regrete
către-al meu capăt mă-ndrept cântând,
căci în deşertul său nu mi-e sete
cât simt izvoare-n trup susurând.

11 martie 2020

 

Contraste

*

 

Nu las durerea să mă mai soarbă,
printre decepţii nu-mi mai fac drum.
Zburd în speranţă prin a ei iarbă
şi trăiesc vesel clipa de-acum.
*
Nu mai vărs lacrimi stând în tristeţe
şi din buruiene făcând cununi.
Noilor visuri le dau bineţe
croind din zâmbet mii de minuni.
*
Nu stau pe gânduri în amintire
torcând regrete pe fus de dor.
Strâng în buchete noua rodire
şi-alerg cu dânsa spre viitor.
*
Nu-mi pasă dacă ninge sau plouă
că despărţirea va fi-n curând.
Sufletu-îşi spală faţa cu rouă,
inima zburdă-n mine cântând.

10 martie 2020

 

Întrebări

*

Oare nu e mai greu lângă Domnul
unde este lumină mereu?
Cum se poate trăi fără somnul
plin de vise trimis de Morfeu?
*
Nu-i pedeapsă prin spaţii să bântui
fără ţeluri şi fără cusur
şi să nu mai am ce să mai mântui
în nucleul eternului pur?
*
Voi putea să uit lumea în care
am avut împliniri şi dorinţi,
dar şi triste decepţii amare
care-au scos al meu suflet din minţi?
*
Ce voi face cu dorul ce-n mine
o să fie un veşnic frământ?
Va putea veşnicia reţine
al meu suflet mânjit de pământ?

9 martie 2020

 

 

P R E Z E N Ţ Ă

*

Câtă-ncântare fulgeră-n mine
când din iubire îmi fac nucleu
din care iese şi-n care vine
fără odihnă chiar Dumnezeu.
*
Îi simt prezenţa în respiraţii,
I-aud în sânge glasul divin,
prin orice fibră trece-n vibraţii
luminând neguri cu-al Său senin.
*
Suflă în norii ce-mi umbresc bolta,
mângâie tandru noii mei zori
şi îmi zâmbeşte când în recolta
ce-mi creşte-n suflet mângâie flori.
*
Nu lasă răul să mă înhaţe
ca de durere să fiu înfrânt.
Când trist mă vede, mă ia braţe
şi mă îndeamnă să râd, să cânt.

8 martie 2020

 

Trenuri
*
*

Ce de trenuri! În iureş năvalnic
halta mea o ignoră pe rând,
când mă văd aşteptând, trist şi jalnic,
ale ploilor bice-ndurând.
*
*
Mi-a rămas o speranţă. Acarul
mi-a şoptit că există-un triaj
unde-aşteaptă plecarea marfarul
ce pe şine devine miraj.
*
*
Va opri?… Sau în chip de nălucă
am să-l văd cum se pierde în zări
nedorind aşteptarea-mi s-o ducă
şi s-o lase într-una din gări.
*
*
Mai aştept… Trenuri trec… Somnul vine
şi adorm obosit, pe peron,
visând cum zboară-n iureş pe şine
trupul meu prefăcut în vagon.
Continue reading „Anatol COVALI: Visele mele le pun să toarcă (poeme)”

Alexandru NEMOIANU: Ispita unanimităţii

Visul dement al tuturor și fiecăreia dintre „puteri” și încă mai vârtos a ocupațiilor imperialiste, a fost și a rămas cel al „unanimității de opinie”. Realizarea unui sistem în care o singură ideologie să fie acceptată, un singur sistem de valori, o singură ierarhie a diferenţierii între bine şi rău. Acest vis a însemnat încercarea de face cutare sistem de „putere” sau „ocupație” veșnic, fără putință de a fi clintit. Este fără îndoială că orice om cu minimal bun simț ar trebui să suspecteze încercările de așezare a unei „unanimități” și ar trebui să știe bine că în spatele și la capătul oricărei încercări de „unanimitate” va răsuna sinistrul cor al celor încătușați, un cor care în secolul care a trecut, întunecatul și sângerosul veac douăzeci, a zbierat ba „Sieg Heil”, ba „Stalin, Stalin”, ba „Ceaușescu, PCR”. La capătul campaniilor de impunere a „unanimității”, a ideologiei unice, ne așteaptă pușcăriile și lecțiile de îndoctrinare.


Prin „unanimitate” de gând „puterile” și „ocupațiile” decăzute, cel mai adesea având în frunte zugravi, pantofari, marinari dubioși și întotdeauna cretini, au neputincioasa îndrăznire de a crede că vor putea obține legitimitate.

Aplauzele sicofantilor, aceste „puteri” , le consideră sentimente naționale. În lumina celor spuse mai sus cu atâta mai sinistră apare „unanimitatea” idologica impusă în România prin „elita de mahala”, condeierii mercenari, fripturiştii din vocație, modiocritatiile patente, al căror singur vis este accesul la bugetul de stat. Cei care dau nume rău, prin asociere, intelectualității roamâneşti. Sunt cei care, pur și simplu, au păstrat esența sloganelor comuniste; insulta tradițiilor românești, insulta Ortodoxiei și au înlocuit laudă Uniunii Sovietice cu lauda noului „imperiu” și a celor ce îl reprezintă, „Piață Comună”, NATO, într-o singură exprimare; imperiul sodomit, cu tot cortegiul sau de “valori”: sodomia, pedofilia, relativismul degradant, vulgaritatea obscena, satanismul.


Ispita unanimității este una dintre cele mai degradante încercări încercări dată fiecărei generații. Transfomarea oamenilor în numere socio-economice, în indivizi condiţionaţi la voia vremelniciei puteri, spălaţi la creier, marionete puse în mişcare, azi, prin sinistrele Organizatii Ne Guvernamentale. În această privința, încă în veacul al III-lea d.H. limpede avertiza Sfântul Antonie cel Mare, „va veni o vreme când oamenii vor înnebuni, iar pe cel care nu va înnebuni îl vor ura, căci nu va fi că dânșii”.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ispita unanimităţii”