România între 1944-1947
Acţiunea samavolnică a comuniştilor era justificată prin ,,epurarea’’ aparatului administrativ de ,,fascişti’’ şi ,,democratizarea’’ instituţiilor statului. Prin metode violente au fost înlocuiţi prefecţi şi primari la Constanţa, Brăila, Ploieşti, Târgovişte. În paralel, o campanie de presă violentă a fost orientată împotriva PNŢ, cel mai important partid din viaţa politică românească şi mai ales a ministrului de interne, Nicolae Penescu, secretarul general al acestui partid. Se mai cerea demiterea prefectului Poliţiei Capitalei. În acest context tensionat, a sosit la Bucureşti, A. I. Vâşinski, pentru a obţine acordul guvernului român în vederea plăţii reparaţiilor de război şi cu un mesaj verbal al guvernului sovietic pentru regele României, în problema armistiţiului. Pe la mijlocul lui noiembrie 1994, au fost aduse în România trei noi divizii sovietice şi au fost încartiruite în ,,zona industrială”. La sfârşitul lui noiembrie, autorităţile sovietice au cerut guvernului român reducerea efectivelor poliţiei, jandarmeriei şi ale armatei din ţară, care a fost limitată la trei divizii. În faţa aceste situaţii grave, liderii PNŢ şi PNL, neliniştiţi de situaţia politică din ţară, au retras sprijinul politic celui de-al doilea guvern Sănătescu, pe care îl considerau slab, şi s-a declanşat o nouă criză politică.
La 2 decembrie 1944, excedat de această situaţie, generalul Sănătescu şi-a înaintat demisia regelui. Situaţia României se agrava, iar opinia publică era tot mai alarmată de ceea ce se petrecea în ţară. C. I. C. Brătianu se plângea lui Burton Berry, reprezentat politic al SUA la Bucureşti, că structurile politice ale statului se deteriorau, tulburările creşteau, grupurile comuniste nu au putut fi dezarmate, iar autorităţile locale au fost înlocuite prin forţă cu reprezentanţi ai FND. Moldova nu se afla de fapt sub controlul guvernului de la Bucureşti, iar în Transilvania de nord, administraţia românească a fost înlocuită cu administraţia militară sovietică. Generalul Sănătescu nota în jurnalul său: ,,Comuniştii îşi urmează planul dictat de la Moscova“, iar reprezentantul american comunica la Washington că ,,majoritatea românilor pe care i-am întâlnit susţin că Rusia Sovietică se pregătea să preia direct controlul“ în România. În legătură cu aceste temeri, Vâşinski îi declara, la începutul lui decembrie 1944, lui Mihai Ralea, că ,,Uniunea Sovietică nu intenţionează să impună un regim comunist în România şi nici nu doreşte să încorporeze România în URSS, însă Rusia va insista pentru o schimbare în clasele conducătoare“, adică impunerea unui regim care să aducă la putere oameni devotaţi politicii sovietice. În fapt, temerile româneşti erau pe deplin justificate.
După consultări cu reprezentanţii partidelor politice, la 2 decembrie 1944, regele a însărcinat cu formarea noului guvern pe generalul Nicolae Rădescu, cunoscut pentru integritatea sa morală şi credinţa în valorile politice tradiţionale ale ţării. Noul guvern Rădescu a depus jurământul, la 6 decembrie 1944, raportul de forţe politice în sânul acestuia fiind egal, PNŢ şi PNL-7 ministere, FND-7 ministere şi vicepreşedinţia. În programul guvernului său, Rădescu cerea să se restabilească în ţară disciplina şi ordinea, să se încheie un armistiţiu între forţele politice şi să fie suprimate toate gărzilor armate. Acestea erau cerinţe normale pentru o ţară democratică ca România.
Dar PCR şi stăpânii săi de la Moscova se opuneau cu înverşunare normalităţii politice în ţară şi urmăreau instalarea unui guvern pe care să-l controleze. Guvernul Rădescu a adoptat următoarele măsuri: Legea nr. 21 din 13 ianuarie 1945, privind administraţia locală, înfiinţarea Universităţii de Vest, la Timişoara (30 decembrie 1944), Legea sindicatelor profesionale (ianuarie 1945), înfiinţarea Ministerului Naţionalităţilor şi adoptarea Statutului Naţionalităţilor, precum şi Legile 50 şi 51 despre criminalii de război şi vinovaţii de dezastrul ţării şi Convenţia asupra mărfurilor pe care România urma să le livreze URSS. Livrările erau eşalonate pe o perioadă de şase ani (1944-1950), în tranşe de câte 50 de milioane de dolari. Valoarea totală a livrărilor, transportul, întreţinerea trupelor sovietice în România şi a rechiziţiilor totalizau 1500 de milioane de dolari SUA, în perioada septembrie 1944-martie 1947. Rezultă din aceste cifre că România a plătit de câteva ori suma de 300 milioane dolari, fixată prin Convenţia de Armistiţiu.
O altă măsură nefericită a fost deportarea (ridicarea forţată) germanilor din România pentru muncă în URSS. Conform ordinului comandamentului sovietic au fost reţinuţi (mobilizaţi) pentru muncă toţi locuitorii germani din România, bărbaţi între 18 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 30 de ani, prin măsura adoptată la 18 ianuarie 1945 Rădescu a acţionat împotriva reţinerii cetăţenilor de origine germană, iar C. I. C. Brătianu a protestat împotriva acestei măsuri. Din cei 80.000 de cetăţeni germani din România mobilizaţi, au fost deportaţi 69.000, iar 11.000 au fost exceptaţi. Trebuie să precizăm că Churchill a fost de acord cu deportarea germanilor pentru muncă în Rusia. Gravitatea deosebită a situaţiei din România l-a determinat pe regele Mihai să înainteze un memoriu preşedintelui Roosevelt, în care arăta că îndepărtarea germanilor din ţară reprezenta o lovitură pentru economia şi administraţia statului român. O altă măsură gravă luată acum a fost deportarea în Rusia Sovietică a românilor din Basarabia şi Bucovina, refugiaţi în România, în urma unei cereri verbale adresate guvernului român, la 11 noiembrie 1944. Guvernul român a trimis o notă diplomatică în care preciza că prin deportarea acestora era încălcat dreptul de adopţiune, prevăzut în dreptul internaţional. Întoarcerea lor în acele teritorii, se spunea în notă, ar constitui ,,un act de violenţă împotriva acelor persoane“. Dar conducerea sovietică a respins cererea guvernului român, iar autorităţile de ocupaţie au ridicat cu forţa pe românii din Basarabia şi Bucovina provocând mari suferinţe acestora, s-au înregistrat chiar sinucideri.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (103)”
Umorul este o problemă individuală și de gust.Umorul negru-în mod special nu poate fi gustat de oricare persoană.
Să fi ajuns cu adevărat Occidentul, în aceste zile teribile, în aceste săptămâni năucitoare, şi în aceste luni zdrobitoare, chiar la sfârşitul său existenţial şi moral? Şi asta, după trei mii de ani de mândre civilizaţii creative, de extrem de pilduitoare modele de cultură, străbătând Antichitatea, Evul Mediu, Renaşterea, Iluminismul, Risorgimento, Lumea Modernă şi primele două decenii ale Mileniului trei de-a lungul şi de-a latul lumii?
