Al. Florin ŢENE: Amintiri pe când bucuria expresiei “Hristos a Înviat !“ne era interzisă

Acum, când pandemia virusului corona, mă împiedică să merg la Sfânta Înviere oficiată la Categrala din centrul Clujului, mi-am adus aminte de anii pe când eram elev la liceul din Drăgășani, când ne era interzis să mergem la biserică.

Îmi aduc aminte că în primăvara anului 1958, m-am dus cu mama la Catedrala din centrul orașului nostru, Drăgășani, să participăm la Sfânta slujbă a Învierii Domnului nostru Iisus Cristos. Slujba era oficiată de preotul paroh Grigore.Printre mulțimea de acolo l-am văzut pe profesorul de matematică de la școala noastră, care se uita după elevii prezenți în biserică și pe care îi nota pe un carnet. Acesta era secretarul UTC pe liceu. În această situație, mama mi-a spus:

-Du-te cu colegul tău Liviu Lică la Biserica Sfântu Ilie, și ascultați slujba ascunși de după brazii din curtea lăcașului de cult.

-Așa facem, mama!

Ne-am strecurat afară din biserică și ne-am dus repejor, pe strada Nicolae Bălcescu unde am ascultat Sfânta slujbă. Aici, l-am văzut pe secretarul p.c.r pe oraș Roșoagă, care nota elevii prezenți, după numărul matricol ce-l aveam pe mâneca stângă a hainei.Acesta mai nota numele fucționarilor și salariaților prezenți. Greu se găsea un brad după care să ne ascundem.Fiindcă erau ocupați de elevi și mai de toți salariații prezenți.Totuși, am găsit unul liber în spatele biserici. În felul acesta am ascultat slujba și m-am întors acasă cu lumina Înverii.Și cum era obiceiul, mama s-a întors mai repede cu “Paștele”, pus într-un pahar curat acoperit cu un mileu înflorat. aranjând în pragul casei o brazdă de iarbă pe care să pășim când intrăm.

-Hristos a Înviat! Le-am spus tatei și surorii mele.

-Adevărat a Înviat!

Dimineața ne-am spălat cu apă dintr-un lighean în care mama pusese un ou roșu .

-Să fiți frumoși și sănătoși!

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Amintiri pe când bucuria expresiei “Hristos a Înviat !“ne era interzisă” →

Isabela VASILIU-SCRABA: “Scăparea prin tangentă” sau: Mircea Vulcănescu și Constantin Noica

De la d-na Măriuca Vulcănescu aflăm că tatăl ei, după o arestare de 10 zile (18 mai-28 mai 1946) a fost pus în libertate, pentru ca după 94 de zile să fie pentru a doua oară arestat, de data aceasta definitiv. Regimul primei detenții de la Arsenal aducea, în primăvara anului 1946, cu ceea ce înseamă detenția în lumea liberă: privare de libertate, fără haine vărgate, fără bătăi, frig și înfometare.

Se pare că înaintea Tratatului de pace de la Paris(1946), -când în România se aflau nu numai trupele rusești -care, cu spusele lui Churchill, “prin forță și înșelătorie au reușit să instaureze un guvern comunist minoritar”(1)-, ci și vagi observatori ai englezilor și americanilor, ocupanții sovietici au simulat un oarecare respect față de hotărârile juriștilor români. Dovadă însăși eliberarea lui Mircea Vulcănescu după 10 zile. Mai apoi însă au trecut fără scrupule peste deciziile românilor, instaurând crunta domnie a ordinelor venite de la Moscova. Procesele luau pe zi ce trece aspectul unor farse de procese, de un tragism cu atât mai cutremurător cu cât cei implicați continuau să creadă în domnia legii, așa cum fuseseră obișnuiți de când se știau. Cât de puțin au hotărât românii soarta deținuților politici se vede cu ușurință chiar din desfășurarea evenimentelor survenite după arestarea lui Mircea Vulcănescu, “desfășurare cronologică” alcătuită de fiica cea mică a filosofului și publicată în volumul Ultimul Cuvânt (Editura Crater, București, 2000, p. 9-18) pe care l-a îngrijit.

În cartea cuprinzând în principal textele cuvântărilor(2) rostite de Mircea Vulcănescu la două dintre înfățișările avute la procesul în care era acuzat că ar fi provocat dezastrul țării, tocmai el care a salvat de la nemți două vagoane de aur, luate mai apoi de ruși(3), d-na Măriuca Vulcănescu a inclus cinci scrisori trimise de Mircea Vulcănescu din închisoarea de la Aiud (p. 243-253) precum și textul inedit al jurnalului ținut de filosof în timpul celor 10 zile ale primului arest, sub titlul: “Jurnalul de la Arsenal“(p.21-86).

La o săptămână de la arestarea sa, filosoful Mircea Vulcănescu, știindu-se perfect nevinovat, făcea glume, închipuind programul unei serbări prin care să se comemoreze ce-a de-a șaptea zi de “libertate îngrădită”. Cei închiși în același lot cu el aveau rolurile meșteșugit distribuite. Alexandru Marcu, faimos profesor de italiană de la Universitatea din București și traducătorul lui Dante era imaginat comentând acel “Lasciate ogni speranza...”(p.76). Pentru sine, Mircea Vulcănescu imaginase în glumă o perspectivă “statistică” asupra “Nedreptății condamnării lui Socrate“(Ibid.), iar pentru inginerul Stavri Ghiolu: “Scăparea prin tangentă, cu aplicații în toate domeniile posibile”(p.79).

În articolul intitulat “Anul 1983, anul Mircea Vulcănescu” la un moment dat menționasem cele mărturisite de Constantin Noica în “Almanahul Literar 1984” despre “lecția lui Vulcănescu” și despre “infinita probabilitate” sub care a stat scrierea Rostirii sale românești. Această fugitivă consemnare a filosofului de la Păltiniș ar putea fi considerată ca o aplicație în domeniul filosofiei a “scăpării prin tangentă”.

De asemenea observasem inițierea în 1983 a obiceiului de a-l prezenta pe filosoful Mircea Vulcănescu, printr-un ciudat consens, exclusiv prin intermediul celor spuse de Constantin Noica, arătând în mod special partea pozitivă a acestei practici.

Să vedem însă care ar fi și partea ei negativă, pentru că, trebuie să o spunem de la bun început, această practică deja încetățenită, are și ponoase, nu numai foloasele arătate în articolul menționat anterior. Iar ele ne par a fi o urmare directă a “scăpării prin tangentă” practicată de Constantin Noica, după tentativa de reintegrare a filosofului Mircea Vulcănescu în cultura română prin acea minune de gând care este “Dimensiunea românească a existenței“.

Pentru a sesiza mai bine ponoasele, vom începe cu o succintă prezentare a celor avansate de Constantin Noica, asociind-o cu cele susținute de un critic literar (dl Alexandru George) și de doi discipoli, sau, dacă termenul de “discipol” poate părea “degradant”, să le spunem doi vizitatori mai perseverenți ai filosofului de la Păltiniș: dl Mihai Șora și dl Andrei Pleșu. Se va putea astfel evidenția cum însăși practica preluării anumitor păreri ale lui Noica indică o tendință de manipulare a opiniei publice prin repetarea unor afirmații destul de șubrede, care însă, odată cu trecerea timpului, tind a se transforma în solide prejudecăți.

În primul rând a acelei păreri care a văzut lumina tiparului în decembrie 1983 în “Almanahul Literar 1984”: “Mircea Vulcănescu nu a lăsat opere. Multă vreme am crezut că nu era creator și direct activ, pentru că era un spirit reactiv…Avea nevoie de alții spre a fi el însuși”(p. 37).

Acestea le credea Constantin Noica. Sau, în fine, așa vroia el să apară lucrurile în decembrie 1983. Căci în prima formă a însemnărilor sale, cea din 1979 (publicată post-mortem), își contrazicea singur atare părere cu alură de sentință consemnând că Mircea Vulcănescu “despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte, tulburătoare la culme…”.

Dar nici povestea cu spiritul “direct activ” deosebit de spiritul “reactiv” nu o păstrează pe de-a-ntregul. Probabil nu i-a părut la fel de percutantă precum distincția dintre “creativitate” și “voința de creație”. La sfârșitul amintirilor sale din 1979 va scrie așadar despre feluri de “creativitate”, două la număr, una directă și alta indirectă, rectificând “că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voința de creație”(Ibid.).

Să vedem acum și părerea d-lui Mihai Șora, publicată de dl Marin Diaconu în fruntea volumului omagial pe care revista “Manuscriptum” i l-a dedicat lui Mircea Vulcănescu în 1996: “opera lui, atâta câtă e (adică de zeci de ori mai puțin întinsă decât ar fi putut fi…), a fost strict “ocazională”…. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare”(4).

Cum bine se observă, opiniile lui Noica și ale d-lui Șora se suprapun întocmai. Poate din simplul motiv că adevărul era și el prin apropiere. Dar lucrurile nu sunt așa de limpezi și de frumoase, cum s-ar putea crede, întrucât ambii omit să facă vreo referire și la acele capodopere de gând pentru care Mircea Vulcănescu și-a câștigat un loc pe deplin meritat în constelația filosofilor români de mare valoare, alături de un Nae Ionescu, de un Vasile Băncilă, un D.D. Roșca sau de un Lucian Blaga. La drept vorbind, capodopera vulcănesciană intitulată Dimensiunea românească a existenței (martie, 1944) nu a apărut din senin. Cum bine s-a putut observa după căderea comunismului odată cu tipărirea scrierilor vulcănesciene, ea a reprezentat încununarea unei opere pe deplin constituită din lucrări originale publicate de-a lungul a două decenii(5). Surprinzător este că dl Andrei Pleșu, amintindu-și cu destulă dificultate de opera filosofică a lui Mircea Vulcănescu, se alătură și el de corul celor ce îngână melodia cântată în vremuri tulburi de Constantin Noica.

Înainte însă de a ne opri la acest discipol al filosofului de la Păltiniș, vom mai da un extras din articolul maestrului său: “..în cazul lui Mircea Vulcănescu mai era ceva care-i submina aproape orice creație: era neodihna gândului creator…Tot ce spunea el avea permanent un rest…Creativitatea era mai puternică decât creația.”(v. C. Noica, O amintire despre Mircea Vulcănescu, în rev. “Almanahul literar 1984”, p. 37).

Este tocmai fragmentul pe care trebuie să-l fi avut în vedere reportera (d-na Claudia Tița) care-i punea întrebări d-lui Andrei Pleșu, în acel interviu publicat de dl Marin Diaconu în numărul omagial al revistei “Manuscriptum”(6). Chiar prima întrebare a sunat cam în felul următor: oare așezarea în cultură a lui Mircea Vulcănescu nu va fi riscată datorită acelui “rest” de care vorbea Constantin Noica?

Cu un atare început se face puternic simțită prejudecata de a-l prezenta pe Mircea Vulcănescu din perspectiva lui Constantin Noica. Răspunsul d-lui Pleșu nu se va depărta nici el de cadrul astfel impus, căci și discipolul preferă, pe urmele maestrul său, să vorbească despre personalitatea de excepție a lui Vulcănescu și nu de opera acestuia, ajungând în final la poetice alcătuiri de genul: “Mircea Vulcănescu este o întruchipare a culturii românești care se absoarbe în lumină și se pierde în lumină!”(v. Andrei Pleșu, Pentru o mai bună așezare a modelului Mircea Vulcănescu în cultura română, în rev. “Manuscriptum”, 1-2/1996, p.111).

Preocupat cu precădere de personalitatea filosofului Mircea Vulcănescu s-a arătat a fi și criticul literar Alexandru George care, în contrast cu părerea exprimată de dl Pleșu, nota că “Mircea Vulcănescu rămâne o figură mai curând nelămurită în ciuda simpatiei cu care a fost înconjurat”(v. rev. “Manuscriptum”, 1-2/1996, p.211).

Și tocmai ce-i pare “nelămurit”, ar vrea să lămurească în vremuri post-comuniste dl Alexandru George cu articolul său structurat pe ideea de vinovăție care, grație ocupantului sovietic, a ajuns să fie pedepsită. Lista celor așa-zis “culpabili” i-ar cuprinde pe tinerii “criterioniști”: Petru Comarnescu, Mircea Eliade și Constantin Noica, alături de “moderatul” Vulcănescu. În opinia d-lui Alexandru George, “vinovăția” tineretului intelectual românesc din anii 30 ar fi plătit-o cu viața “moderatul” Mircea Vulcănescu. Altfel spus, Procesul ce i-a fost intentat lui Mircea Vulcănescu(și nu numai lui!) n-ar fi fost o farsă de proces, cu sentința dinainte dată, iar criminala decapitare a spiritualității române prin pușcării ar fi reprezentat, vezi Doamne!, ispășirea unei “culpe”. Închipuind în 1996 aceste povești asortate de minune cu atmosfera culturală a României anilor 50, dl Alexandru George (născut în 1930) își încheie articolul (din rev. <<Manuscriptum>>) cu precizarea că cei care își amintesc cu simpatie de Mircea Vulcănescu n-ar fi interpretat “regretabilul sfârșit” al filosofului prin prisma unei vinovății care se cerea pedepsită, așa cum a interpretat el, adică, în opinia sa, “așa cum trebuie” interpretat.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: “Scăparea prin tangentă” sau: Mircea Vulcănescu și Constantin Noica” →

Al. Florin ŢENE: Valențele conștiinței naționale la jurnaliști și creatorii de artă și contribuția acestora la făurirea statului unitar român

Dacă secolul al XIX-lea este considerat secolul națiunilor, întrucât a fost marcat de un amplu proces de transformare calitativă a popoarelor, ca forme de comunitate specific feudalismului, în națiuni și state naționale, se poate afirma că perioada de după al doilea război mondial reprezintă perioada formării unui număr impresionant de state naționale pe ruinele colonialismului. În acea perioadă un rol important în acest proces l-a avut presa și lucrările de artă și scriitorii care au influențat prin scrierile lor,alături de politicieni, acest proces istoric.Niciodată în istoria omenirii nu s-au produs asemenea mutații radicale în structurile și relațiile naționale din cadrul comunității internaționale.

Prin operele lor, scriitorii români, practicând și jurnalismul, inclusive pictorii au contribuit la influențarea opiniei publice și a politicienilor pentru a lupta în formarea statului național. Cea dintâi întrebare, cu care trebuie să se ocupe o expunere a istoriei literaturii române, este: când începe această literatură? Dacă vorbim de literatura poporană, atunci trebuie să începem o dată cu poporul român; dacă vorbim de literatura cultă, trebuie să spunem că începe mult mai târziu.

Literatura poporană formează deci prima diviziune cu care are să se ocupe istoria literaturii românești. Ea este, în mare parte, anterioară producțiilor cărturărești; dar cu greu se poate stabili locul pe care îl ocupă cronologicește dezvoltarea fiecărui gen din această literatură.

În ce privește a doua diviziune, literatura cultă, e nevoie a reaminti oarecare fapte din istoria poporului român.

Născut din coloniștii aduși de Traian în Dacia și din dacii ce vor mai fi rămas în provincie, poporul român nu-și face alcătuiri politice și bisericești decât după o lungă împreună-viețuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului și a bisericii a fost limba slavonă, iar limba română se întrebuința numai în legăturile dintre particulari. Această împrejurare nu trebuie să ne mire, nici să o socotim ca o atingere a mândriei noastre naționale, căci așa s-a întâmplat și cu popoarele cele mai însemnate din apusul Europei, cu singura deosebire că acolo se întrebuința limba latină, pe când la noi cea slavonă. Deci limba proprie a francezilor, a germanilor, a italienilor se întrebuința și ea numai în legăturile dintre particulari.

Din această pricină și învățătura, câtă se da, se da în limba slavonă, precum în apus se da în limba latină. Din această pricină, când învățații noștri au voit să studieze trecutul poporului român au dat peste acte și cărți scrise în limba slavonă.

Când încep românii să întrebuințeze limba lor în afacerile statului, în biserică, în cărți?

Pentru aceasta nu se poate fixa data nici măcar cu aproximație. Părăsirea limbii slavonești s-a făcut încet, încet.

Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să slăbească mai ales din două pricini:

a)Slavonismul fiind o formă străină de închinare trebuia susținut și alimentat. Susținerea se făcea de către călugării bulgari care imigrau în principate. Împuținându-se mănăstirile slavonești de peste Dunăre, se împuținează și numărul celor ce aduceau la noi învățătura slavonă. Ca și un râu de munte, care își scade apele când pâraiele care se varsă într-însul seacă și nu mai aduc puhoaie din munți, tot asemenea această înrâurire slavonă și-a scăzut, cu vremea, puterea, fiindcă nu se mai revărsau puhoaiele străinilor de peste Dunăre.
b)Pe măsură ce se împuținează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alți străini, grecii. Relațiile culturale cu grecii încep cu mult înainte de domnia lor politică și ele dau prilej grecilor să lupte pentru dărâmarea influenței slavone, iar în această luptă se vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, așteptând ca, după înfrângerea slavonismului, să impună influența lor.

După căderea Constantinopolului, se întâmplă și în Țările Române imigrațiune de greci, ca și în Occident. Influența lor se exercită în primul rând în politică, înconjurând pe domni; apoi în biserică. Aici însă avură să lupte cu puternicul curent slavon și, ca să-l dărâme, deteră ajutor limbii române.

Această slăbire a curentului slavon făcea, negreșit, din ce în ce mai grea întrebuințarea limbii slavone între români, iar numărul românilor știutori de slavonește se împuțina din ce în ce. A trebuit deci să se nască în lumea preoțească în care era pe atunci închisă toată învățătura vremii, ideea unor traduceri românești ale cărților religioase.

Realizarea acestei idei o vedem în cele mai vechi manuscrise românești, care s-au scris pe la finele secolului al XV-lea și au ajuns la noi în copii ceva mai târzii. D. Iorga, în studiul său asupra literaturii religioase, socotește că vechile manuscrise cunoscute sub numele de Codicele Voronețean și Psaltirea Scheiană se datoresc influenței husiților. Din nenorocire, mișcarea aceasta n-a avut nici o urmare și rămâne numai ca prima licărire a dezvoltării limbii românești ca limbă scrisă.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Valențele conștiinței naționale la jurnaliști și creatorii de artă și contribuția acestora la făurirea statului unitar român” →

Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (3)

Pentru Ficu! (în loc de motto)

Un savant din Teleorman a găsit se pare soluția de a salva bătrânii de CoronaVirus: „Dragii mei, îmbrăcați-vă frumos și mergeți la poliție. Declarați că ați pierdut buletinul și actul de naștere. Dacă pierdeți pensia sau alt venit nu uitați că e vorba de viață și moarte! Merită! Declarați că sunteți cu 10 ani mai tineri. CoronaVirus vă v-a ocoli sigur! Eu am făcut-o! Mă simt splendid! Nu uitați că o șpagă mică poate rezolva totul! Succes!”

Pandemia…

Se făcea că sunt în Gara de Nord din București. Așteptam trenul de Fălticeni. Mai aveam vreo oră și jumătate până la plecarea trenului. În sălile de așteptare sute de oameni. Unul în mână cu un covrig, altul cu o merdenea. Unul cu o cola altul cu o cafea de la vreun automat… Unii, cei ce plecau, trăgeau câte o valiza pe rotile… Alții îmbrăcați lejer, cu un ziar în mână, erau veniți probabil să întâmpine… Forfotă mare, mult zgomot. Râsete, discuții imposibile, în care unul își țipa crezul și altul țipa că nu aude… Zarva întreruptă doar de anunțuri. Prezentate cu un ton profesional, puternic, pretențios vesteau sosiri, plecări, întârzieri… Afișaje uriașe cu sosiri și plecări, aproape pe fiecare peron… Pe fiecare afișaj era câte un ceas uriaș…

Stăteam la McDonalds și beam o cafea. Nu mă omoară cafeaua de la McDonalds, dar restaurantul e foarte aproape de peroane. Văd bine și afișajele… Acum intru în ultima oră de așteptare, încă puțin sunt în tren, încă puțin sunt la Fălti… Deodată ceasul începe să bată asurzitor, să bată ultimele 5 secunde… Ultimele 5 secunde a orei 9:00 dimineața… Era cu adevărat tulburătoare bătaia ceasului. Se auzea în toată gara, cred că în tot orașul, poate și pe tot pământul… Mie mi se zguduia tot corpul! Toată lumea se oprise parcă înghețată ca la trucul unui fachir, sau ca la o poruncă cerească… Eram împietrit. Zgomotul turburător, mă învăluise complet. Ocupase fiecare porțiune liniștită din mine…

Nimic nu mișca în Gara de Nord! Se auzea doar bătaia puternică a ultimei secunde. Ca la un semnal, după ora 9:00, oamenii au început să miște ca și cum nimic, nimic nu s-ar fi întâmplat… În câteva secunde Gara de Nord era iar zgomotoasă și plină de viață… O doamnă mai în vârstă de lângă mine citindu-mi mirarea pe fața îmi spune… Așa bate ceasul acum la fiecare oră. E bătaia cînd noi toți trecem dintr-o oră în alta, într-o altă oră a destinului nostru, a vieții noastre, îmi murmură ea. Toți deodată! Toți deodată putem simți acum valoarea secundei, secunda în care tocmai am trecut cu bine încă o oră…

***

Asta-i viața…

Astăzi am vrut să cobor puțin în amintiri. Să-mi amintesc de timpurile când Freud avea încă valoare pentru mine… Atunci când credeam în frumos, în tinerețe! Asta îmi face tare bine, mă provoacă să visez… Pentru asta însă, trebuie să mă dau jos din tren. Dar trenul meu îl simt, din păcate, nu mai merge înainte. Simt cum se învârte continuu, între bucătărie și living, între terasă și dormitor. Desigur în fiecare stație trenul meu oprește, mai mult, sau mai puține minute… Desigur plimbarea asta nu o fac de bună voie… Desigur nici trenul nu e mereu pe aceași linie. Dar peisajul care nu se schimbă e obositor…

Am coborât din tren pe terasă. De data asta, fără cafeluța fierbinte, așa cum îmi place mie. Bulevardul mare din fața casei complet pustiu. Pare construit pentru aterizarea extratereștrilor. Pământenii nu-l mai folosesc, iar extratereștrii nu au aflat încă de existența lui.

Nu știu dacă claustrofobia e ce mă îndeamnă să scriu din nou de Corona. Dar trebuie să-mi pun puțină ordine în gânduri… Așa nu se mai poate… Mă așez pe scăunelul meu mic, de unde nici soarele nu se vede, fiind umbrit de o floare, de o crizantemă, dintr-un castron de pe terasă. Acum îmi pot pune gândurile într-o ordine anume… Oricum de pe scăunelul meu mic nu deranjez pe nimeni. Sper! Deci ce e viața. E o lungă secvență de trăiri, de ‘existențe’… Pentru ca eu să am o trăire, e nevoie de una sau mai multe bătai de inimă. Apoi e nevoie de creier ca să perceapă trăirea. Inima și creierul au nevoie de oxigen. Pentru asta s-a inventat mijlocul de transport numit sânge. El sângele, trebuie să-mi conducă oxigenul spre organele vitale. Sistemul meu nervos trebuie să fie acolo, să fie în stare să controleze toate asta. Pentru ca sângele să aibă destul oxigen, s-a inventat aerul, apa, mâncarea. Pregătirea lor se face în bucatărioare numite stomac, plămâni, rinichi… Nu vreau să vă chinui și cu gunoiul, cum se aruncă gunoiul ce rămâne de la fabricarea oxigenului! Apoi fiecare trăire sau cum îi zic eu existență, are nevoie de niște computere specializate care să-i dea GPS-ul lui. Adică să-i poată descrie exact împrejurimile, locul unde se află. Asta este cu atât mai exact cu cât, computerul de văz și cel de miros, ca și cel de auz sunt mai perfecționate. Toate informațiile astea sunt cu dărnicie tranmise unui super computer din creier. Acesta simțindu-se indispensabil, de mare ce se dă, nu e niciodată mulțumit de infomațiile primite. El vrea să primească încă. Exact ca tinerii ce se iubesc și se redescoperă continuu la fiecare atingere, vor mereu încă.

Calculatoarele specializate vor să aducă șefului (super computerului) alte noutăți. Atunci ele cer super computerului schimbarea locului, schimbarea GPS-ului. Atunci, doar atunci, picioarele, mâinile, gâtul, șoldurile se rotesc încercând să aducă mai multe informații pe masa șefului… Acesta trage imediat concluzia, e intersant merită să mai petrecem aici câteva miliarde de nanosecunde, sau e cazul să o întindem spre un alt orizont. Așa se vede o secundă, o secvență, din viața mea, de pe scăunelul meu.
Tot ce ați citit până acum nu are nici o legătură cu vreo realitate… E doar o poveste ce eu mi-o povestesc mie ca să văd cum să mă lupt cu Corona.

Sper că prietenii mei doctori (în medicină) să nu se fi sinucis până în acest moment…
Sper că, prima jumătate din cititori au părăsit deja fantezia mea. Fantezia este de pe scăunelul meu mic, așa că eu o pot continua. Dacă șeful decide că merită să mai stăm puțin pe acele locuri, la același GPS, atunci automat toate informațiile sunt copiate pe un disc. De acolo pot fi regăsite cu relativă ușurință. Asta numai dacă domnul Alzheimer nu a devenit vecinul nostru (alterând complet competența creierului – a super computerului)

Dacă informațiile sunt mai puțin impresionante ele dispar în secunde sau se mută pe un „disc on key”. Ăsta e mai greu de găsit și mai greu de folosit… Toate calculatoarele sunt alcătuite dintr-o mulțime de semiconductori (chestii electronice – habar nu am de ele) și celule de memorie. Ca să-mi fac mie viața mai simplă, le numesc pe toate celule.
Ei bine eu îmi închipuiam că în timp, echipamentul computerelor, celulele îmbătrânesc. Mai schimbăm noi câte o piesă, dar până la urmă computerul se termină. Trist dar odată cu el și secvențele de trăiri. Odată cu ele și viața…

Mai știam o chestie, că înainte de a ridica mâinile spunând până aici, computerele nu se mai pot măsura cu programele noi. Noile programe, vrem nu vrem, apar zilnic, ca să ne îmbunătățească viața, știu eu, să ne-o ușureze. Noile programe au nevoie de memorie mai multă, de super computere mai rapide… De aceea să nu vă mirați dacă o să vedeți câte un bătrânel, ca tine, ca mine, puțin cam debusolat, cam pierdut. El nu mai face față ritmului informațiilor, numărului lor, densității lor… El e depășit. Noile programe de pe piață, nu pot rula, executa pe computerul lui. Asta-i viața!

Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (3)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Răzbit-am 75 de ani (poeme)

Motto:

Am de la Domnul, sănătate

Și har și vise, vre-o doi bani,

C-așa-i viața măi fârtate,

Când dus-ai, șapteșcinci de ani.

De-o vreme, simt adesea ceva ce duc în cârcă,

Sunt anii strânși de-o viață, un greu ce mă-npovară,

Aducerile-aminte, ades mi se încurcă,

S-a lenevit și minte, privirea nu-i mai clară.

Las de la mine treacă, a vieții câte-s toate,

Las amintiri mă-ncerce cu ale lor trăiri,

Mai las de-oparte pricini, ce-n vreme poate-poate

S-or stinge de la sine-n uitatele pieiri.

Las lumea mă bârfească, de câtele făcute,

Las lacrimi tăinuite, în sfintele iubiri,

Vă las pe voi prieteni, cu clipele plăcute

Ce le-am trăit alături, le faceți amintiri.

Las timpului o urmă, de mine să îmi știe

Că am trecut pe-aicea ca simplu călător,

Și-o ploaie de luceferi venită din vecie

Pe-o foaie de hârtie, ce-am scris: ,, De toți mi-e dor!”

Eu știu că numai timpul e nesfârșit în sine,

Iar noi, drept muritorii, din el puțin trăim,

Mereu lasăm urmașii ne judece, de bine

Trăit-am astă viață, sau nu îi mulțumim.

Am ani, o pungă plină, avere adunată

Din clipe întristate, din mii de bucurii,

Aș da-o-n bunăvoie, s-o umplu înc-odată

Cu cât Tu, Sfinte Doamne, îi vrea, mă mirui.

17.04.2020

A MEA COPILĂRIE

Copilăria fost-a-mi un șir de-mbrățișări

Primite de la mama în zilele acele,

Când eu, din păpădie făceam ades brățări

Și le puneam la fete, pe degete inele.

Și-n jocuri, câte toate, cu leatul meu de-o seamă

Trecutu-ne-a pruncia ca umbra unui vis,

Doar timpului de-atuncea i-am dat cu toții vamă

Că ne-a lăsat în voie, să fim ca-n paradis.

Ne-a săturat cea vară de mure de pe Vale,

De zmeur și frăguțe din poala unui deal,

De vișine, cireșe, ce ne ieșeau în cale

Când prăduiam ca hoții, tot satul meu natal.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Răzbit-am 75 de ani (poeme)” →

Anatol COVALI: Rugăciune în sfânta şi marea zi de JOI din Săptămâna Patimilor

Cum Te-ai smerit, Iisuse drag, spălând
picioarele, c-o dragoste firească,
prin umilinţa-Ţi sfântă arătând
o mare înălţime sufletească.
*
Ai stat apoi, fără păreri de rău,
la Cina cea de Taină, cina sfântă,
numind vinul băut sângele Tău,
spunând că trupul Tău e pâinea frântă.
*
Ne-ai învăţat atunci cum să spălăm
mulţimea de păcate ce ne-oprimă,
cum un nou sens putem vieţii să-i dăm
mâncând şi bând din Slava Ta sublimă.
*
L-ai sărutat apoi pe vânzător
şi sfâşiat de-o groaznică durere
cu lacrimi L-ai rugat pe Creator
să pună-n trecătorul trup putere.
*
Stau lângă Tine, Doamne, şi îndur
să văd cum ca pe un tâlhar te leagă,
cum scuipă-ntruna zâmbetul Tău pur
şi cum batjocoresc făptura-Ţi dragă.

———————————–

Anatol COVALI

București

16 aprilie 2020

Daniela ACHIM-HARABAGIU: ,,Vremurile care-au fost, au mai fost și-or să mai vină!”

Titlul este un citat din memorie inspirat din una din legile lui Zalmoxis, zeul Dacilor, străbunii noștri, cel care îi îndemna pe aceștia la curățenie sufletească și trupească, la iubire și solidaritate umană. Acum, mai mult ca oricând, noi, poporul român și întreaga umanitate trebuie să ne aplecăm asupra acestor îndemnuri pentru că avem nevoie să le împlinim întocmai pentru a depăși pandemia covid-19 iscată la finalul anului 2019 în China și răspândită pe aproape întreg globul pământesc.

Pentru aceasta, este abolut necesar să lucrăm împreună și noi cu noi înșine pentru a face tot ce ne stă în putință să obținem starea de iubire și pace lăuntrică, apelând la curățenia sufletului și a trupului. Putem face asta foarte bine mai ales că ne aflăm în Postul Mare ce precede sărbătoarea Învierii Domnului.

Bunicul meu după tată, singurul bunic de altfel pe care l-am prins în viață, s-a născut în plină vreme de holeră. El a viețiut între holeră și cele două războaie mondiale, năpaste ce cuprinseseră întreaga omenire ca și covid 19, la care s-au mai adăugat și cele personale.

În copilărie, ne povestea mama despre bunicul că a rămas orfan de ambii părinți și că l-au cresut niște mătuși, pe el și pe frații lui mai măricuți decât el, fără să ne spună cauza morții. Bunicul însă, nu ne-a spus asta niciodată. Ne mai povestea câteodată, iarna la gura sobei din întâmplările de vitejie săvârșite de el sau alți camarazi pe front din vremea celui de-al doilea război mondial.

Seara trecută, tata mi-a amintit despre faptul că tatăl lui, născut în 1913 pe 21 iunie, a rămas la vârsta de un an și jumătate orfan de ambii părinți care au murit de holeră. Au fost văruiți înainte să-i pună în groapă. Fiind cel mai mic, pe el și pe frații lui puțin mai mari decât el, dar și ei tot minori, i-au crescut prinții unchiului Vasile, brutarul, om bun, cel de la care am mâncat cea mai bună pâine în afară de cea făcută de mama, bineînțeles.

Bunicul a fost înrolat în cel de-al doile-a război modial la Bazargic, oraș cu denumire actuală Dobrici. A fost rănit pe front, tratat și vindecat într-un spital din orașul Roman și trimis înapoi pe front. În timp ce se afla pe front i-a murit soția, bunica mea după tată și a rămas văduv cu trei copii. A supraviețuit războiului, a făcut case și-a însurat copiii, a rămas văduv a doua oară și a trăit până la 82 de ani! Niciodată nu se văicărea de nimic, niciodată. Dimpotrivă, avea tot timpul un zâmbet abia perceptibil pe chip. Tot timpul. Și o bunătate rar întâlnită, o statură și o forță extraordinare, deși mânca puțin. În zilele în care nu lucra nimic spunea că nu mănâncă, pentru că nu a lucrat.

Îmi amintesc că avea vreo 74 de ani când am urcat în tren din mers eu, ca o nebună, fără să mă gândesc că el e vârstnic și rămâne pe peron singur într-o gară, iar eu mergeam singură cu trenul, copilă fiind. În clipa imediată în care am realizat acest lucru, l-am văzut aruncându-se lângă mine pe scara trenului, determinat și hotărât sa ajungem la nepotul lui, fratele meu, care depunea jurământul de credință pentru țară. Abia în Roșiori Est am reușit să urcăm scara și să ne găsim un loc în picioare pe holul trenului. Era în vara anului 1987. Tot drumul, de la Roșiorii de Vede până la Dej și înapoi, a stat în picioare. Eu am mai prins câte un loc, am mai și dormit chiar. La rugămințile mele să facem cu rândul, adică să mai stea și el jos, poate chiar să ațipească, a rămas ferm, determinat și neclintit în picioare. Și cu același zâmbet pe chip, zâmbet care, acum ma gândesc, că acel zâmbet de pe chipul lui izvora de undeva din adâncul sufletului lui mare. Posibil ca tot drumul să nu-și fi aruncat privirea de la mine. Nu a dat niciun semn de oboseală. De câte ori deschideam ochii sau mă uitam la el, mă privea cu o bucurie imensă. Știa el bine de ce. Continue reading „Daniela ACHIM-HARABAGIU: ,,Vremurile care-au fost, au mai fost și-or să mai vină!”” →

Raul ANCHEL: Ritualuri evreiești (1)

CUM AM DEVENIT ATEU!?

Ca să devii ateu întâi trebuie să știi ceva despre religia în care te-ai născut. Despre tradiție și ritualuri…

Conoștințe preliminare

Aveam vreo 5 anișori. Până am împlinit 20 de ani mama îmi număra vârsta în anișori.
În Fălticeni, cam o dată pe lună mergeam la baia comunală. Erau două drumuri ce mă duceau la baie. Unul mai scurt ieșea de pe strada Botoșani prin piața orașului, altul prin strada Republicii, până la biserica Adormirii. De acolo, o luam spre grădina mare și la stânga imediat era baia comunală, vis a vis de poliție. Plăcerea mea era absolută în ziua de duminică sortită băii. Eram câteva ore numai eu cu tata. Tata voia să taie drumul prin piață. Mie îmi plăcea drumul lung pe la Adormirii. Aveam mai mult timp de vorbit.

La Adormirii tata spunea să o luăm spre spital. Eu spuneam să o luam spre grădina mare. Era același drum numai că eu aveam doar 5 anișori! Ne țineam de mână. Vorbeam de tot și de toate. După vreo 15 minute eram în fața unei cladiri impozante. Geamuri gotice mari, înconjurau fațada. Clădirea înaltă era aproape cât primăria, o clădire cu un etaj. Fațada era înnegrită de timp. Tencuiala lipsea în multe locuri. Cărămizi căzute aminteau că odată au fost și timpuri mai bune. Când oare? Vreo opt scări de piatră construite în semicerc duceau spre o ușă uriașă, din lemn greu. Și scările arătau în paragină. Piatra scărilor era spartă și bucăți mari lipseau pe alocuri. Mai peste tot crestături adânci lăsau iarba să răsară țanțoșă din piatră. Două gemulețe mici sticleau ca doi ochi sub ochelari fumurii aburiți, boltindu-se curioși de pe fruntea ușii spre cei veniți la baie. Oamenii o numeau și baia turcească. Pe atunci noțiuni ca „serai” sau „harem” îmi erau străine. V-aș ruga din suflet, în acest punct al povestirii să nu mă întrebați care era pentru mine alternativa băii. Apa era încălzită pe o lampă de gaz vreo oră, dar asta nu mă deranja. Nici neputința de a mă clăti, ca un om nu mă deranja. Ce mă deranja era să o văd pe mama strângând dupa mine lungile răulețe de apă ce le lăsam pe jos. Răulețe, ce duceau din camera mea până-n bucătărie. Eu eram curat și nu aveam voie să o ajut.

Tata deschidea ușa grea a haremului. Inăuntru pe dreapta era casa de bilete și erau cabinele. Două cabine duble și patru cabine simple. Noi luam o cabină dublă, adică avea doua căzi înăuntru. Totul era curat, strălucea a curățenie, deși căzile erau puțin jumulite pe alocuri cu smalțul căzut și puțină rugină. Primeam și o bucată de săpun de rufe. Veneam de acasă cu două prosoape, unul pentru mine unul pentru tata și o cârpă de spălat băile. Câteodată, mai rar, aduceam și săpunul nostru… Deși era foarte curat, intram în cadă gol goluț, deschideam apa la fierbinte cât puteam rezista, și frecam cu putere cada pe dinăuntru cu cârpa de acasă. Tata părea foarte mulțumit de mine, dar mă grăbea, băiete avem doar o jumătate de oră. Jetul puternic de apă mă fermeca!
După aia intram în baie, senzația de curat, de sănătos, de plăcut țâșnea parcă din apa opărită, din mirosul săpunului de rufe, din toți porii corpurilor noastre curate. Vorbeam vrute și nevrute. Atunci am învățat că doi oameni pot discuta în intimitate deși fiecare își povestește propriile lui gânduri. Nimeni nu aștepta răspunsul… Nimeni nu știe… întrebarea… Dar se spovăduiesc unul altuia… Trăiam într-un vis de copil. Un vis frumos… O data la fiecare două luni mergeam la aburi. Pe partea stânga, la intrare, după ușa principală era o altă ușa uriașă cu un paravan de vreo 5 metri lungime care deschidea baia de aburi.

Pe partea dreapta erau bănci unde ne puneam hainele și prosoapele. Apoi intram la aburi… băncile de la aburi erau de piatra, patru una peste alta, în formă de potcoavă, toate în partea stângă. Trebuia să fiu atent doar să nu alunec. Ce să vă spun, ce nu știți… Un bărbat are nevoie de o cămașă și un pantalon, un pantof adică doi, ciorapi, chiloți, maiou și cu asta se simte îmbrăcat în largul lui. Știu eu, iarna un pulovăr, o haină, un palton și o căciulă îmbracă bărbatul complet. Cam asta e tot ce au nevoie bărbații. Asta când sunt îmbrăcați!

Dragii mei, dezbrăcați, deh nu e ușor să afli adevărul. Sub hainele de obicei frumos călcate, stăteau niște burți uriașe ce-i trăgeau mereu pe proprietarii lor în jos. Legile gravitației. E adevărat că niște funduri uriașe încercau să balanțeze burțile, câteodată cu succes. Unii aveau sâni ca de femeie. Și toate astea se mișcau pe niște picioare neproporționat de subțiri și lungi. Drept să vă spun eram puțin îngrozit. Și sigur că bărbatul din mine a început să compare organ cu organ, cu ce știa el de acasă… Tata văzându-ma inspectând prea atent anumite părți ale corpului altora, m-a chemat la el și mi-a explicat că unii sunt așa și alții sunt așa. Ok, mi-am spus, deci eu sunt așa. Hai să văd cine sunt mai mulți așa sau așa, a strigat matematicianul în devenire din mine. Știam să număr până la o sută. Tata nu mă lăsa să-mi termin număratul mă chema să stau aproape de scările de piatră când se arunca o căldare cu apă rece. Un abur uriaș te înghițea în câteva secunde. Ăsta era cu adevărat chef. În primele secunde descopereai că omul are inimă, care la mulți aburi, simte nevoia să se odihnească. Atunci era mai greu, mă țineam de scară, de piatră. Tata stătea așezat pe băncile de sus. Eu nu aveam curaj decât să stau pe prima treaptă. Un tip uriaș de lângă mine mă întrebă, îți place băiete, te simți bine? Îmi plăcea cu adevărat și mă simțeam bine. De ce oare uriașul stătea pe prima treaptă cu copiii? Atunci aflasem prima data că eu și tata suntem mai altfel, puțin diferiți. Toate astea le uitam imediat cum luam cu poftă o dulceața de cireșe amare negre cu apă rece ce ne-o pregătea mama… Uitându-mă înapoi, cuvântul pestilențial îmi trece prin cap. Astea erau vremurile alea. Cu toate astea eram sănatos, eram curat, eram fericit… Și mai mult aflasem că sunt așa…!

Conoștințe preliminare 2

Eram în clasa patra aveam vreo zece ani. Într-o zi de vineri directorul adjunct al școlii a intrat în clasă. Era un tip înalt, slab, cu puțină chelie și părul blond rărit, ochelari groși îi acopereau ochii de un albaștru închis. Era un tip impozant… Toată clasa s-a sculat în picioare. Eu îl cunoșteam pe director personal. Avea un băiat bolnav. Un băiat tare bun, stătea pe strada Sucevii lângă un coleg de clasă. Stătea mai mult acasă. Mergeam la el des. Pe pridvor jucam șah după amiezele. Ne cicăleam unul pe altul. Mie îmi făcea plăcere. La plecare domnul director mă întreba îngândurat, cine a câștigat astăzi?
În ultimul timp directorul venea des în clasă, cu tot felul de anunțuri despre examenul de admitere din clasa patra într-a cincea.

Acum s-a apropiat de tovarășa profesoară și i-a spus ceva. Au discutat vreo două minute. Tovarășa a strigat vreo 15 nume de elevi. Eram și eu printre ei. Stăteam în picioare. Directorul ne-a spus, veniți după mine în cancelarie! Un cârd de copii cu directorul în frunte s-a îndreptat spre cancelarie. Cancelaria era cea mai mare și mai frumoasă încăpere în care fusesem vreodată. Pe peretele din față era și o oglidă mare rotundă sculptată artistic din lemn greu. În mijloc era o masă lungă lustruită, maronie, și multe scaune mari, cu un spătar decorat frumos…

Dar directorul nu avea mult timp pentru noi. A poruncit pe un ton sever, ton ce nu-l mai auzisem încă. Dați-vă jos pantolonii. Am crezut că de emoție nu aud bine. Așteptam să văd ce fac alții. Cei mai deștepți erau deja cu pantalonii jos. Am făcut și eu la fel. Și chiloții s-a auzit porunca directorului. M-am executat. Mă uitam încurcat înainte spre o oglidă mare rotundă din față. În oglindă mi se vedea doar vârtejul de la freza din partea dreaptă a părului. Nu aveam curajul să mă uit în stânga sau dreapta. Directorul a trecut prin fața fiecăruia, se uita la noi. Nu cred că în ochi, eu ochii îi țineam oricum plecați din cauza unui simțământ profund de penibil. A notat ceva într-un caiet mare și s-a îndreptat spre alt copil. Să stai gol după ce te vede directorul e mult mai greu decât să se uite cineva la tine, cînd ești gol. Cu asta eu aveam și experiența băii cu aburi… După câteva minute mai lungi ca eternul, a venit ordinul, îmbracați-vă și în clasă. Și-a satisfăcut curiozitatea, era curios mi-am spus.

Am povestit tatei povestea fără să cer explicații, despre curiozitatea directorului. Tata mi-a spus nu-i nimic a vrut să vadă dacă sunteți evrei sau nu. Evrei, altă noutate! Era curios am îngânat eu… Eu la băiat-su nu mă mai duc, și așa îl băteam la șah mereu… După câteva zile am aflat că tata s-a dus la domn director cu o falcă în cer și cu una în pământ (fălcile nu erau părți proeminente la tata). Acesta cu lacrimi în ochi iar fi zis, că erau ordine de sus și că de atunci nu poate dormi de rușinea lui, de ce a fost silit să facă. Mama mi-a povestit totul. Tata mi-a spus doar că directorul l-a întrebat de ce nu mă mai duc să joc șah cu băiat-su!? De a doua zi mă duceam iar… Ce face curiozitatea omului… Eram evreu!

La șohet – tăiatul păsărilor

In bagajul meu despre religii, bagaj construit fără voie, se adunaseră deja câteva informații. Tot pe atunci pe la vreo 10 ani mama își arăta încrederea în mine. O dată pe lună era ziua când mă duceam cu găina la tăiat. Era o zi de joi. De la începutul săptămânii mă pregătea, joi avem găina. Era codul nostru secret pentru ce urma…
Aveam deja 10 ani, mama putea conta pe mine. Puteam deja întelege, după cum mi-a spus mama că găinile nu se nasc înghețate, știam chiar că se înmulțesc prin ouă.
Găina era îndesată de mama într-o geantă veche de piele a tatei. De piele era un fel de a spune, numai ca să nu mă rușinez să merg cu geanta aia jalnică prin oraș. Găina parcă știind ce o așteaptă se zbătea. Mama îmi punea geanta sub braț, și-mi spunea ține-o strîns să nu zboare. Eu mă temeam să nu o strâng prea tare să moară biata de ea. Ia geanta de piele si du-te la tăiat la șohet sau la haham, cum îi spunea mama…

Eu credeam ani de zile că așa îl cheamă Șohet Haham. Șohetul este denumire ebarică a celui care taie animale pentru a îndeplini condiția de koșer. Haham este un om deștept.
Nu pot spune că observasem asta pe fața dură a tipului. Mie mi se părea că sunt silit să particip la o crimă. Șohetul mă vedea speriat și mă încuraja cu un zâmbet. Zâmbet la el era cu adevărat ceva deosebit. Avea o barbă mare căruntă și o țigară înfiptă în gură. Îi era probabil greu să-mi zâmbească. După ani de zile, la cinematograf, am văzut o secvență cu Stan și Bran la dentist. Pacientul (Bran) avea o mustață și o barbă mare. Stan nu-i nimerea gura niciodată. Bran ținea el gura deschisă, dar nu i se vedeau dinții. Atunci Stan de câte ori se învârtea, îi punea un deget în gură, repede imediat ce acesta o deschidea ca să noteze locul gurii… Șohetul cu țigara lui îmi amintește de Bran pacientul…

Tipul era îmbracat cu un șorț de piele peste niște haine ce nu le observam niciodată. În picioare avea niște cizme uriașe. Părea că nu-i place sângele, dar tăia găini cu plăcere. De al doilea război mondial nu știam mai nimic pe atunci… Abatorul ăsta improvizat era pe o străduță din strada Ana Ipătescu. Acolo, pe dreapta se făcea o stradă mica pe care iarna mă dădeam cu sania. În capătul străzii puțin pe stânga era abatorul. Deșteptul mă chema înăuntru să văd când el, fericit, taie capul găinii. Eu așteptam afară și numai când credeam că totul e gata și găina nu se mai zbate mă apropiam de el. Atunci o curăța puțin de pene. Îmi îndesam găina în geanta de piele și o zbugeam spre casă, fără să mă uit în stânga sau dreapta… Bineânteles că îi lăsam cei 5 lei primiți de la mama…

Bar Mitzva – sau cum am devenit bărbat evreu

Aveam 12 ani și eram deja pregătit să devin bărbat, să serbez Bar Mitzva. Asta nu era o chestie ușoară. Dar eram pregătit sufletește. Eram curios să mă apropii de secretele acestei religii, a evreilor. Trebuia să învăț mai întâi un alfabet nou, cel ebraic, dificil pentru mine atunci. Apoi trebuia să învăț tot felul de psalmi și rugăciuni, care trebuiau spuse la sinagogă la împlinirea vârstei de 13 ani. Asta e vârsta majoratului la bărbații evrei.

Am învătat cu un rabin din Fălticeni, pe de rost, zeci de pagini din Tora (cartea sfântă). Toată problema care mai rămăsese era să știu când, unde și ce spun eu din fiecare rugăciune. În sfârșit a venit ziua mare. Eu am apărut deghizat cu chipa (căciulița brodată de mama) și un talit (un șal pus pe umeri, primit de la tata).

Am mers cu toții la sinagoga. Mătușile și unchii s-au separat la intrare. Femeile stăteau undeva sus, de unde se vedea cu greu amvonul. Pentru mine, era mult să știu că acolo sus cineva mă iubește. Amvonul era impresionant. Era în fața dulapului sfânt în care se găsește o versiune a cărții sfinte. Cartea sfântă e păstrată ca două suluri de pergament prinse la capete de două lemne, sculptate și lustruite frumos, cu care cartea sfântă se deschide sau închide. De fapt e un singur sul de pergament. Cât timp nu aveam nimic de spus o căutam pe mama cu ochii. Zâmbeam de câte ori credeam că am dat de ea.
A fost prima data când aveam voie să citesc din Tora…

Eram tare emoționat și îmi era tare rușine. Nu înțelegeam un cuvânt. Îl așteptam pe rabin să-mi facă semn când trebuie să spun rugăciunea. El îmi și începea frazele, văzându-mă zăpăcit, de teamă să nu recit ceva greșit. Mie îmi era rușine. Toată familia în jur, îmi spuneam eu, toți păreau a fi mari experți în cele sfinte, repetând continuu spusele rabinului, sau chiar spunându-le înainte. Toți erau atotștiutori… După ani de zile am înțeles că de fapt nici unul din cei cunoscuți de mine nu avea decât o vagă idee despre ce scrie în Tora. Aveau doar o clară idee când se va termina rugăciunea ca să se poată întoarce la datoriile lor zilnice. Sărbătoarea s-a terminat cu leicheh (chec) și țuică.
Am primit zeci de sărutări. Eram plin de ruj. Nu-mi păsa eram bărbat. Mai mult sau mai puțin… Dar am reușit să trec și de asta…

Brit Mila ceremonia de circumzie

Două zile dupa Bar Mitzva mea, adică dupa 13 ani, când am devenit bărbat recunoscut de religie, tata m-a anunțat că un unchi are un nou copil, un băiat. Ei stăteau pe Ana Ipătescu. După câteva zile mi-a spus mergem la Brit Mila (operația de circumcizie) și îți dau voie să te uiți. Nu prea aveam chef nici măcar să merg, darămite să mă uit, dar eram obligat. Aveam 13 ani. Eram bărbat…

De cum am ajuns acolo, am avut o surpriză plăcută. Mohelul (ăla care taie-n carne vie, făcând circumcizia) nu era același cu șohetul, deșteptul ăla care tăia găini și asta m-a liniștit complet. Adevărul este că nu se poate vedea nimic. Adevărul este că am stat cu ochii închiși. Adevărul este că e o operație cam barbară… Adevărul este că atunci am realizat pentru prima data că și eu am trecut asta. De asta atunci, am fost descoperit „așa” la baia cu aburi.

Evenimentul de Brit Mila, e unul în care un om plânge unul râde și toți ceilalți beau coniac sau țuică, și-și strigă Mazal tov (noroc). De plâns plânge mama copilului, copilul urlă deși fără invidie am remarcat că și el a primit o porție de alcool. Cu asta se termina ceremonia, cu plânsete și râsete…

Nunta

Curios am fost și dupa încă trei ani, când o verișoară de a mea de pe Doi Grăniceri, s-a căsătorit. Voiam să știu ce-i aia căsătorie. Aveam deja 16 ani. Mă uitam la toate fetele care-mi răspundeau la privire. Doar priviri…

Verișoara mea avea o casă frumoasă cu două curți. Una lipită de casă în care s-a celebrat nunta și alta, o mica grădină de legume. Acolo mătușă-mea cultiva ceapă și roșii, castraveți și ardei. Nimic nu era mai bun pe lume decât ceapă smulsă din pământ, cu două roșii și un colț de pâine neagră. Chestia cu spălatul legumelor a venit mult mai târziu. Ce bine e să știi mai puține și să trăiești între timp!

La nuntă cei doi îndrăgostiți n-au nici o idee ce vrea rabinul de la ei. Ei știu doar că e un pahar ce trebuie spart și ăla pecetluiește unirea. Mai e și o frază spusă de rabin și repetată de mire, în care mirele promite să o duca pe iubita lui la anul la Ierusalim. Asta pe atunci mi se părea o gluma proastă. Proastă, proastă dar repetată de mii de bărbați în mii de colțuri ale lumii, mii de ani… Mirele mai trebuie să-i spună miresei: „Îmi ești sfințită mie”. Abia după mulți ani am înteles fraza asta. Ăsta e de fapt jurământul căsătoriei… Mirele abia aștepta să-și spună fraza, să-și termine rolul scurt și să fugă singur cu iubita lui, în graba de a face de acum încolo totul legal! Așa mi-am satisfăcut curiozitatea cu ritualuri și religie. Despre moarte nu eram deloc interesat, nici dornic, pe atunci! De fapt nici astăzi…

Lecții de religie

După cu mai puțin de 15 ani, cu bagajul ăsta sumar de religie și ritualuri și cu încă un bagaj de șaptezeci de kilograme de îmbrăcăminte, generos permisă de guvernul comunist, am părăsit România. După vreo trei ani de aclimatizare mai mult sau mai puțin, mă simțeam israelian. Mi-am spus că a sosit timpul să știu mai mult de Avraham, Itzhak și Yakov, de David, Shaul și prea înțeleptul Solomon, despre Moshe și ieșirea din Egypt, ca și de multe altele… Am căutat un loc potrivit în care să pot învăța istoria poporului meu, poporul evreu. Am găsit un loc, se cheamă Instituția ce aduce lumină (Mahon Meir). M-am înscris pentru un an de studii. Deși credeți-mă, ca nou venit, aveam o groază de lucruri mai urgente pe cap și mult mai multe lucruri în care să-mi învestesc puținii bani. Nu, nu eram curios. De data asta, simplu voiam să învăț, voiam să știu.
Profesorii, toți tineri, deși ceva mai în vârstă ca mine, vorbeau încet, explicau cu tact și povesteau povești deosebite…

După vreo trei ședințe, m-a chemat Eyal, șeful cursului, și m-a întrebat dacă-mi place. Desigur, am răspuns. Bravo și eu sunt mulțumit de întrebările tale, arăți interes, ești un băiat intelligent, mi-a spus el. Adevărul este că, desigur, complimentele mi-au făcut totdeauna plăcere, deși nici odată nu am recunoscut asta. I-am dat mâna și ne-am spus la revedere. Eyal mă cheamă înapoi și-mi spune, te rog, puneți chipa, de data viitoare…
Lasă îi spun eu, eu nu caut deocamdată legătură directă cu cel de sus, cel mare și drept! A zâmbit…

La cursul următor, m-a chemat iar și mi-a spus „sunt curios”, de ce nu vrei să-ți pui chipa?
Păi, îmi zic eu, iar unul curios, chipa îmi pun numai în sinagogă îi spun, aici de ce mi-aș pune? Uită-te în jurul tău, continuă Eyal, tu ești singurul fără chipa… Bine zic, dar voi mă învățați despre acceptarea diferitului, lasă-mă te rog așa și acceptă-mă ca diferit. Lasă-mă te rog să decid eu când nu voi mai fi diferit de voi. Nu, mi-a spus Eyal, cu glasul lui plăcut și blând, te rog data viitoare să vii cu chipa! Era curios, un om curios.

Asta a fost ultima data când am participat la curs. În engleză se zice „lose-lose situation”!
Asta era o situatie cu doi oameni care pierd împreună, situație rară și nedorită. El pierdea un potential adept, iar eu pierdeam apropierea de religia mea. Am continuat să învăț singur.

Din România, am învățat că forțat eu nu voi face nimic, nu pot face nimic, nici măcar pentru satisfacerea curiozității altora! Acum sunt mult mai puțin curios… Dar sunt ateu! De fapt sunt un ateu curios! Departe de cei ce fac religie, trăiesc din religie, propăvăduiesc religia. Aproape de Dumnezeul meu!

Apropo de Dumnezeul meu! Și el e matematician. De câte ori discută cu mine, când are timp, îmi spune, asta n-ai tu de unde să o știi. Asta e așa pentru ca așa trebuie să fie. Astea sunt teoreme și leme pe care încă nu le-ai învățat, încă nu s-au scris… E clar că el știe mult mai multă matematică ca mine. El are răspuns la orice problemă.
Iar eu sunt atunci mult mai mulțumit că am avut în sfârșit cu cine să mă consult, pe cine să rog să-mi asculte problemele…

Continue reading „Raul ANCHEL: Ritualuri evreiești (1)” →

Eugenia BUCUR: Doar iubirea

Doar iubirea

Zorii coboară pe raze de primăvară

Aduc mângâiere sufletului flămând

Închid apusul să mă bucur de răsărit

Nerisipire statornică-n straiul străbun

Un fir de verde catifelat mă cheamă

Amintiri şi dorințe ard mocnit în jur

E o supunere generală în necuvinte

Mă aplec tăcerile toate să le adun

Ating cu mâna gânduri călătoare

Împliniri greşeli izvoare chemare

Iau seama cum zilele neoprit trec

Vorbele-s supus înlănțuite pe zare

Îmi sui privirea pe-o rază de vânt

Cu ea să colind pe vechiul pământ

Să-mi adun bucurii şi oamenii dragi

Să-mi fie clopot şi tainic veşmânt

Cu gândul mă duc să iau o lumină

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

16 aprilie 2020

Anton ILICA: Iisus în celulă

Inspirat de romanul Întoarcerea din cruciadă (2020), al scriitorului Al. FLORIN ȚENE, volum donat chiar astăzi Bibliotecii Universității din Knoxville, TN, am scris trei considerații despre viziunea autorului vizavi de viața poetului român, Radu GYR. Precedentul eseu cuprindea o reflecție despre asemuirea dintre ”închisorile” lui Rady Gyr și lumea de astăzi, încartiruită de propriile greșeli: ”Universul e mai mic decât a fost înainte și așa va rămâne, iar omenirea întreagă și-a pierdut siguranța și plăcerea degustării libertății”. ”Suntem oameni liberi în propria colivie”.

Am intrat în sărbătoarea Învierii, iar în țara mea, Lumina taborică și Paștele – simboluri ale creștinismului – sunt aduse de preoți însoțiți de polițiști. Inedita ofertă de speranțe mi-a stimulat amintirea zilei în care poetul Radu Gyr, în închisoarea de la Aiud, prin anii 1956, alături de alți pușcăriași politici (A. Berzescu, B. Anania), au întîmpinat, în vremuri laice, o sărbătoare crestină. După stingere, toți încartiruiții politici au început să cânte, iar colindul s-a auzit în întreaga comunitate a Aiudului, iar aceasta a început să colinde alături de pușcăriași. Poetul își recunoaște versurile din poemul IIsus în celulă:

Unde esti, Doamne? Am urlat la zăbrele

Din lună venea fum de cățui

M-am pipăit …și pe mâinile mele,

Am găsit urmele cuielor lui.

Și mai spune autorul: ”În aceste clipe mărețe, noi, cei din spatele ușilor ferecate, prin colindul nostru din mărginire, făceam saltul în nemărginire, în dumnezeire. Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi” (p. 265).

Continue reading „Anton ILICA: Iisus în celulă” →