Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (103)

România între 1944-1947

Acţiunea samavolnică a comuniştilor era justificată prin ,,epurarea’’ aparatului administrativ de ,,fascişti’’ şi ,,democratizarea’’ instituţiilor statului. Prin metode violente au fost înlocuiţi prefecţi şi primari la Constanţa, Brăila, Ploieşti, Târgovişte. În paralel, o campanie de presă violentă a fost orientată împotriva PNŢ, cel mai important partid din viaţa politică românească şi mai ales a ministrului de interne, Nicolae Penescu, secretarul general al acestui partid. Se mai cerea demiterea prefectului Poliţiei Capitalei. În acest context tensionat, a sosit la Bucureşti, A. I. Vâşinski, pentru a obţine acordul guvernului român în vederea plăţii reparaţiilor de război şi cu un mesaj verbal al guvernului sovietic pentru regele României, în problema armistiţiului. Pe la mijlocul lui noiembrie 1994, au fost aduse în România trei noi divizii sovietice şi au fost încartiruite în ,,zona industrială”. La sfârşitul lui noiembrie, autorităţile sovietice au cerut guvernului român reducerea efectivelor poliţiei, jandarmeriei şi ale armatei din ţară, care a fost limitată la trei divizii. În faţa aceste situaţii grave, liderii PNŢ şi PNL, neliniştiţi de situaţia politică din ţară, au retras sprijinul politic celui de-al doilea guvern Sănătescu, pe care îl considerau slab, şi s-a declanşat o nouă criză politică.

La 2 decembrie 1944, excedat de această situaţie, generalul Sănătescu şi-a înaintat demisia regelui. Situaţia României se agrava, iar opinia publică era tot mai alarmată de ceea ce se petrecea în ţară. C. I. C. Brătianu se plângea lui Burton Berry, reprezentat politic al SUA la Bucureşti, că structurile politice ale statului se deteriorau, tulburările creşteau, grupurile comuniste nu au putut fi dezarmate, iar autorităţile locale au fost înlocuite prin forţă cu reprezentanţi ai FND. Moldova nu se afla de fapt sub controlul guvernului de la Bucureşti, iar în Transilvania de nord, administraţia românească a fost înlocuită cu administraţia militară sovietică. Generalul Sănătescu nota în jurnalul său: ,,Comuniştii îşi urmează planul dictat de la Moscova“, iar reprezentantul american comunica la Washington că ,,majoritatea românilor pe care i-am întâlnit susţin că Rusia Sovietică se pregătea să preia direct controlul“ în România. În legătură cu aceste temeri, Vâşinski îi declara, la începutul lui decembrie 1944, lui Mihai Ralea, că ,,Uniunea Sovietică nu intenţionează să impună un regim comunist în România şi nici nu doreşte să încorporeze România în URSS, însă Rusia va insista pentru o schimbare în clasele conducătoare“, adică impunerea unui regim care să aducă la putere oameni devotaţi politicii sovietice. În fapt, temerile româneşti erau pe deplin justificate.

După consultări cu reprezentanţii partidelor politice, la 2 decembrie 1944, regele a însărcinat cu formarea noului guvern pe generalul Nicolae Rădescu, cunoscut pentru integritatea sa morală şi credinţa în valorile politice tradiţionale ale ţării. Noul guvern Rădescu a depus jurământul, la 6 decembrie 1944, raportul de forţe politice în sânul acestuia fiind egal, PNŢ şi PNL-7 ministere, FND-7 ministere şi vicepreşedinţia. În programul guvernului său, Rădescu cerea să se restabilească în ţară disciplina şi ordinea, să se încheie un armistiţiu între forţele politice şi să fie suprimate toate gărzilor armate. Acestea erau cerinţe normale pentru o ţară democratică ca România.

Dar PCR şi stăpânii săi de la Moscova se opuneau cu înverşunare normalităţii politice în ţară şi urmăreau instalarea unui guvern pe care să-l controleze. Guvernul Rădescu a adoptat următoarele măsuri: Legea nr. 21 din 13 ianuarie 1945, privind administraţia locală, înfiinţarea Universităţii de Vest, la Timişoara (30 decembrie 1944), Legea sindicatelor profesionale (ianuarie 1945), înfiinţarea Ministerului Naţionalităţilor şi adoptarea Statutului Naţionalităţilor, precum şi Legile 50 şi 51 despre criminalii de război şi vinovaţii de dezastrul ţării şi Convenţia asupra mărfurilor pe care România urma să le livreze URSS. Livrările erau eşalonate pe o perioadă de şase ani (1944-1950), în tranşe de câte 50 de milioane de dolari. Valoarea totală a livrărilor, transportul, întreţinerea trupelor sovietice în România şi a rechiziţiilor totalizau 1500 de milioane de dolari SUA, în perioada septembrie 1944-martie 1947. Rezultă din aceste cifre că România a plătit de câteva ori suma de 300 milioane dolari, fixată prin Convenţia de Armistiţiu.

O altă măsură nefericită a fost deportarea (ridicarea forţată) germanilor din România pentru muncă în URSS. Conform ordinului comandamentului sovietic au fost reţinuţi (mobilizaţi) pentru muncă toţi locuitorii germani din România, bărbaţi între 18 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 30 de ani, prin măsura adoptată la 18 ianuarie 1945 Rădescu a acţionat împotriva reţinerii cetăţenilor de origine germană, iar C. I. C. Brătianu a protestat împotriva acestei măsuri. Din cei 80.000 de cetăţeni germani din România mobilizaţi, au fost deportaţi 69.000, iar 11.000 au fost exceptaţi. Trebuie să precizăm că Churchill a fost de acord cu deportarea germanilor pentru muncă în Rusia. Gravitatea deosebită a situaţiei din România l-a determinat pe regele Mihai să înainteze un memoriu preşedintelui Roosevelt, în care arăta că îndepărtarea germanilor din ţară reprezenta o lovitură pentru economia şi administraţia statului român. O altă măsură gravă luată acum a fost deportarea în Rusia Sovietică a românilor din Basarabia şi Bucovina, refugiaţi în România, în urma unei cereri verbale adresate guvernului român, la 11 noiembrie 1944. Guvernul român a trimis o notă diplomatică în care preciza că prin deportarea acestora era încălcat dreptul de adopţiune, prevăzut în dreptul internaţional.  Întoarcerea lor în acele teritorii, se spunea în notă, ar constitui ,,un act de violenţă împotriva acelor persoane“. Dar conducerea sovietică a respins cererea guvernului român, iar autorităţile de ocupaţie au ridicat cu forţa pe românii din Basarabia şi Bucovina provocând mari suferinţe acestora, s-au înregistrat chiar sinucideri.

La 24 ianuarie 1945, ca urmare a gravelor probleme apărute, regele României, Mihai I, a adresat un amplu Memorandum către preşedintele SUA, F. D. Roosevelt, privind situaţia României în raporturile ei cu URSS, în legătură cu samavolniciile, abuzurile şi umilinţele impuse locuitorilor de ocupanţii bolşevici. Memorandumul acesta nu a ajuns niciodată pe masa preşedintelui american, el nu există nici în arhivele SUA, s-a păstrat numai scrisoarea care îl însoţea, nu s-a primit nici un răspuns. La începutul lui 1945, situaţia internă a României devenea tot mai apăsătoare. Încă de la 31 decembrie 1944, liderul comunist Gheorghiu-Dej, sosea la Moscova, unde a fost primit de Stalin şi Molotov. În timpul acesta, în ţară, presa comunistă a reluat atacurile grosolane la adresa partidelor istorice, în primul rând a PNŢ şi a lui Iuliu Maniu. Întors în România, Gheorghiu-Dej a organizat o conferinţă de presă, la 20 ianuarie 1945, unde a făcut o serie de declaraţii, apoi a fost primit în audienţă de regele Mihai, afirmând că „un guvern de stânga ar duce la rezolvarea mai bună a problemelor ţării“.

La 22 ianuarie 1945, ministrul de externe Constantin Vişoianu informa pe Burton Berry că PCR pregătea o nouă ,,criză politică“ prin publicarea unui program de guvernare. Într-adevăr, la 28 ianuarie, a fost publicat Programul de guvernare al FND, care prevedea reforma agrară, democratizarea armatei, epurarea aparatului de stat de elemente fasciste, judecarea criminalilor de război. Apoi presa controlată de PCR a atacat din nou partidele istorice şi s-au organizat un miting şi demonstraţii de către FND. La 11 februarie 1945, primul ministru Rădescu a rostit o cuvântare importantă la sala ARO din capitală, în care a înfăţişat programul său de guvernare. El a subliniat încă o dată că programul guvernului, care cuprindea şi reprezentanţii ai FND, este continuarea războiului, îndeplinirea clauzelor armistiţiului şi păstrarea ordinii în ţară. El a arătat apoi că se opunea acţiunii organizate de PCR, campaniei sale destabilizatoare, că o reforma agrară imediată este o lozincă demagogică. Primul ministru se opunea energic ca România să devină un stat comunist. El a fost atacat, dar studenţii, clasa de mijloc, partidele istorice şi o parte a muncitorilor l-au susţinut pe generalul Rădescu, sub deviza ,,Rădescu şi ordinea“ .

Dar P.C.R. şi F.N.D. au organizat un miting împotriva guvernului Rădescu, la 24 februarie 1945, în Piaţa Naţiunii, unde s-a cerut demisia acestuia şi formarea unui guvern F.N.D. În seara aceleiaşi zile, după ora 20, un grup de 500 persoane şi-au exprimat sprijinul pentru generalul Rădescu şi Rege. Grupuri de comunişti au tras asupra manifestanţilor, în incidentele produse s-au înregistrat morţi şi răniţi, care au fost exploatate politic de comunişti. În acea noapte teribilă, de 24 februarie 1945, la ora 22, într-un moment de mare primejdie pentru ţară, primul-ministru Rădescu s-a adresat naţiunii prin radio, a fost ultima cuvântare rostită liber de un prim-ministru român (timp de 45 de ani nu se va mai întâmpla). Generalul Rădescu spunea în cuvântarea sa: „Fraţi români! Cei fără neam şi Dumnezeu au pornit să aprindă focul în ţară şi s-o înece în sânge. O mână de inşi, conduşi de doi venetici, Ana Pauker şi V. Luca, caută prin teroare să supună neamul. Vor cădea striviţi.“ Înaltul Comandament Sovietic a reacţionat prompt la cuvântarea radiodifuzată a primului ministru al României. La ora 23, un colonel sovietic a venit la Ministerul de Interne şi a cerut generalului Rădescu (la acea oră din noapte) să se prezinte în faţa Comisiei (Comandamentului) şi să explice de ce a vorbit la radio fără aprobarea sa. Iată în ce situaţie îngrozitoare ajunsese statul român sub ocupantul bolşevic.

În urma evenimentelor grave din 24 februarie 1945, montate tot de P.C.R., unealta politică aservită Moscovei, la 27 februarie, a sosit pe neaşteptate la Bucureşti, A. I. Vâşinski, trimisul personal al lui Stalin, care a cerut să fie primit imediat de rege. Audienţa a avut loc la 27 februarie, ora 21, în prezenţa ministrului de externe, Constantin Vişoianu. Vâşinski a afirmat că guvernul Rădescu este incapabil să menţină ordinea, a cerut demiterea imediată a acestuia şi formarea unui guvern democrat. Regele n-a răspuns până a doua zi şi, la 28 februarie, orele 15, Vâşinski a cerut a doua audienţă şi a solicitat din nou schimbarea lui Rădescu, un nou guvern, iar răspunsul să fie dat în două-trei ore. Era un adevărat ultimatum, înaintat de puterea de ocupaţie comunistă unei ţări lipsite de apărare. Regele, surprins, a evocat Declaraţia de la Yalta, care prevedea instituirea unor guverne libere în ţările eliberate, la care Vâşinski a răspuns brutal: „Eu sunt Yalta.” A adăugat apoi ameninţător: „Dacă guvernul nu este schimbat imediat, noi (U.R.S.S.) nu mai putem răspunde de existenţa liberă a României.“ El a izbit cu pumnul în masa regelui, apoi a ieşit trântind uşa cu violenţă.

—————————————–

Ioan POPOIU, istoric

22 aprilie 2020

Lasă un răspuns