ESCALĂ LA SINGAPORE – ESCAPADA DIN PRIMA SEARĂ
De câteva minunte am aterizat la Singapore. Toţi cei din avion încep să se agite… S-or fi plictisit bieţii de ei de atâta stat jos. În stânga mea tânăra Külli, are ochii închişi. Cred a adormit. Poate confesiunea a obosit-o şi a făcut-o să mai scape de stres. Căpitanul navei ne avertizează prin radio să ne păstrăm centurile legate până la oprirea totală a motoarelor. Câţiva pasageri nedisciplinaţi nu ţin cont de acest ordin şi sar în picioare încearcând să îşi dea jos bagagele de mâna din coompartimentele de deasupra capului. Să fie ei primii care ies din avion! Sunt repede ponderaţi de către personalul de bord care veghează. Nu înţeleg unde se grăbesc deoarece nu pot ieşi mai repede decât cei care rămân cuminţi în aşteptare pe locurile lor. De fapt chiar după ieşirea din avion mai sunt minunte bune până când ajungi la banda rulantă de livrare a bagajelor din cala avionului. Până atunci avionul se goleşte complet… aşa că tot efortul neastâmpăraţilor se dovedeşte a fi degeaba.
În sfârşit motoarele aparatului de zbor s-au oprit. O muzică exotică invadează interiorul aeronavei. „Welcome to Singapore!” se aude mesajul căpitanului. Majoritatea călătorilor aşteaptă la rând pe cele două culoare dintre scaune pentru a ieşi. O trezesc pe Külli, care speriată deschide ochii şi se uită la mine ca la un bau-baozaur… dar mai apoi dându-şi seama că sunt cel care i-a ascultat cu răbdare confesiunea îmi zâmbeşte copilăreşte. O întreb dacă are bagaj de mână. Îmi spune că nu are niciun fel de bagaj, nici de mână, nici de cală. Nu luase cu ea nimic… Nici măcar hainele cu care venise de-acasă. Nu a vrut să ia nimic din Australia! Şi totuşi, ducea cu ea în burtică un bobocel mic şi viu…! Ne-am luat rămas bun, i-am urat drum bun şi mult noroc… La ieşirea din avion am luat-o fiecare în altă direcţie, ea spre sala de tranzit, iar eu spre cea de livrarea a bagajelor. Coridoare nesfârşite ne-au îndepărtat din ce în ce mai mult unul de celălalt. Aş fi fost curios să îi aflu povestea în continuare, dar dacă ea nu mi-a dat o adresă de e-mail nu am îndrăznit nici eu să i-o cer.
Coborând nişte scări rulante ajung în sala de bagaje. Nu înainte de a trece pe la controlul paşapoartelor. Funcţionarul în uniformă, după ce se uită cu atenţie la paşaportul australian, îmi ştampilează o viză de şedere şi îmi face semn că pot să trec. Caut banda rulantă pentru bagajele de la zborul QF5. O găsesc imediat. Aştept la rând. Peste cinci minute bandă se pune în mişcare şi prima valiză scoate capul dintr-un orificiu de la capătul acesteia. Tot de acolo apar în continuare şi alte surate, majoritate având culoarea neagră, şi o banderolă de hârtie prinsă de mâner pe care scrie SYD-SIN QF5. Adică Sydney-Singapore, zborul Qantas QF5. Nu peste mult timp o văd şi pe a mea… îndreptându-se spre mine. Pun mâna pe ea, mă opintesc şi o arunc pe un cărucior de bagage pe care îl aveam alături. Aşez peste dânsa valiza de mână… dau un ochi împrejur… şi o iau repejor spre ieşire.
Cunoşteam într-o oarecare măsură aeroportul Changi, aşa că nu îmi este greu să ajung la staţia de taxi. Un secret! La Singapore se circulă destul de ieftin cu taxiul spre oraş. O căldură intensă, dar plăcută mă întâmpina la ieşirea din aeroport. E zăduf! Doar suntem la aproximatv 100 de kilometri distanţă de Ecuator! După câteva minute de aşteptat la rând, un dispecer cu uniforma şi chipiu mă întreabă unde şi câte persoane călătorim. Îi spun că sunt singur şi că vreau să ajung în cartierul Geylang. Face un semn şi în faţa noastră se opreşte un taximetru de culoare albă. Un Mercedes imaculat! Şoferul, în uniformă şi el, coboară, deschide portbagajul şi mă ajută să-mi pun cele două valize în interiorul spaţios al maşinii. Apoi mă pofteşte să iau loc pe bancheta din spate. Am auzit că mulţi şoferi de taxi prefera clienţii să stea pe bancheta din spate. Poate pentru siguranţa lor… Mulţi nebuni se urcă în faţă şi pentru câţiva dolari sunt în stare să le pună cuţitul la gât. Intru în maşină, la locul indicat, şi simt o răcoare cam ascuţită care mă înconjoară. Aerul condiţionat al maşinii lucrează din plin. Mi-e frig chiar, dar mai apoi mă obişnuiesc şi călătoria decurge în condiţii excelente.
Şoferul este foarte sobru, serios, şi conduce cu mare atenţie. Profesionist! Îl întreb dacă e din Singapore şi dacă e taxiul lui propriu. Îmi răspunde că e din Malaezia, şi că este angajat la o companie locală de taxiuri. Apoi se lăsă din nou tăcerea. Tac şi eu să nu îi distrag atenţia de la condus. Intrăm pe Bulevardul Upper Changi. Şoseaua e ca în palmă. În stânga şi în dreapta suntem flancaţi de şiruri de palmieri. Nu după mult timp intrăm în Chagi Road corespondent cu Geylang Road, care ne duce la destinaţie. După aproximativ o jumătate de oră ajungem în Geylang, un cartier istoric compus din aproximativ 40 de străduţe scurte (având lungimea de maximum un kilometru) numite „lorong” – adică alei în limba malaeziană. Pe majoritatea acestora, în ultimii ani, s-au construit hoteluri noi, curate şi cu preţuri pentru toate buzunarele. Eu mi-am făcut o rezervare la Hotel Fragance Ruby situat pe Lorong 20. Compania Fragance deţine în zona mai multe hoteluri care pot fi rezervate la preţuri accesibile via Internet. Pentru o cameră single cu pat dublu, am plătit prin compania de intermedieri „Agoda”, suma de 36 de dolari americani. Consider că a meritat, mai ales că în holul hotelului tariful pentru aceeaşi cameră era de 3 ori mai mult.
Taxiul opreşte chiar în faţa intrării de la hotelul Ruby. Aparatul de marcaj arată 12 dolari singaporezi. Plătesc, cobor, îmi iau bagajele şi intru în holul somptuos al hotelului. Sunt întâmpinat de câteva zâmbete din spatele tejghelei de la recepţie. Scot paşaportul şi îi comunic recepţionerului codul de rezervare primit de la „Agoda”. Acesta mă găseşte foarte repede în computer şi după ce completez o fişă cu câteva date personale îmi dă un card electronic pe care este tipărit numărul camerei. 414. Urc cu liftul al etajul 4, caut camera cu pricina şi iată-mă în împărăţia mea singaporeana… pentru o zi! Primul lucru pe care îl fac e să dau drumul la aparatul de aer condiţionat pe care îl fixez pe 21 de grade Celsius. Apoi încerc tăria saltelei, a pernei, mă dezbrac şi direcţia la duş. Apa călaie mă mângâie şi mă relaxează. Mă reîntorc în cameră, deschid televizorul şi caut un canal de ştiri. Mă interesează ce partid a câştigat alegerile australiene şi cine va fi noul prim-ministru. Postul americat CNN îmi răspunde la întrebare şi aşa aflu că preferatul meu, laburistul Kevin Rudd a pierdut! Câşigător este partidul liberal avându-l în frunte pe Tony Abbott.
Este aproximativ ora 21:00. Mă îmbrac cu ceva uşor şi „ies în oraş” să mănânc ceva. Ajung la capătul lorongului, intru pe Geylang Road şi o iau spre stânga. Cunosc drumul. Am mai stat prin zonă de câteva ori în escalele mele la Singapore. Bulevardul e luminat al giorno. Lume pestriţă pe trotuare, majoritatea indieni! Guest workers! Adică cei care vin aici să lucreze. În general în construcţii. Oameni simpli, cu mult bun simţ, respectuoşi. Mulţi se dau la o parte ca să mă lase să trec, sau mă salută! Desigur le răspund la amabilitate cu un zâmbet. Îmi place să mă pierd printre ei. Zeci de dughene vând tot ce vrei şi ce nu vrei… de la mâncare, până la haine, celulare de mâna a doua, plăceri carnale, fruncte, karaoke, pantofi, papetărie… La al treilea colţ, la intrarea înspre Lorong 16, dau de un restaurant pe care îl ştiam. Aici se mănâncă nişte frigărui delicioase din carne de pui sau de vacă. Proaspete, făcute pe grătar la foc de mangal. 40 de cenţi singaporezi bucată… Înfulec zece! Minunate. Dar cam mititele. Cam două-trei îmbucături una. Beau o băutură răcoritoare dintr-o nucă de cocos şi o iau din nou la picior. Încă nu mi-e somn, aşa că opresc un taxiu, mă aşez desigur pe bancheta din spate – şi-i spun şoferului că aş vrea să merg în China Town, loc unde mai fusesem şi unde ştiam că e o viaţă de noapte foarte colorată.
Ajungem acolo destul de repede. Cobor la intersecţia Cross Street cu South Bridge Roada. Chiar în inima cartierului. Animaţie, lumini, miros de mâncare, turişti, localnici, copii chiar… cu toate că ne apropiem de orele 22:00. Căldura nu este aşa de chinuitoare precum ziua. Este totuşi destul de multă umiditate în aer. Mă plimb pe străduţele cochete… Chinezi, chinezi… şi mulţi turişti! Ce-a mai concentrată populaţie etnică – de origine chinezească – din Singapore. Acolo fiecare face câte ceva. Adică lucrează! După câte ştiu în Singapore nu sunt pensii, nici ajutoare sociale. Aşa că deseori vei vedea pe strada câte un moşulică, slab ca un fir de pai, trecut bine de 80 de ani, dând cu mătura, sau făcând munci uşoare pentru a câştiga un bănuţ. De aceea peste tot vei vedea ordine, disciplină şi curăţenie.
La Singapore este interzisă vânzarea de gumă de mestecat. Cine este prins… chiar cu „ea în gură” (n-am zis „cu raţa”!) este amendat imediat. Interdicţia vine din anul 1983 când datorită rezidurilor lăsate de gumă de mestecat oraşul era scârbos de „lipicios” (să nu uităm că suntem aproape de Ecuator!) nu numai pe tălpile pantofilor care călcau pe caldarâm, ci şi scaunele din autobuze, balustrade, butoane de sonerie sau de lift. Atunci i s-a propus primului ministru din acea vreme, Lee Kwan Yew, un proiect de lege prin care se interzicea importul de gumă de mestecat pe teritoriul statului Singapore. Neluând în serios propunerea, Lee a refuzat să aprobe legea. Majoritatea cetăţenilor au ajuns la disperare. Cohorte de tineri nesăbuiţi lipeau guma de mestecat peste tot, incluziv pe senzorii uşilor de la metrou. Au rezultat şi câteva accidente. În 1992, primul ministru Goh Chok Tong, supărat peste măsură, promulgă legea interzicerii consumului şi importului de gumă de mestecat. El declară jurnaliştilor occidentali: „Dacă nu poţi să… cugeţi fără gumă de mestecat este recomandat să mănânci o banană!”. Singapore are multe legi ciudate, dar corecte, privind curăţenia oraşului. Un exemplu: cei ce nu trag apa la toaletă primesc pedepse şi amenzi usturătoare! Printre aceste pedepse prevalează şi bătaia la părţile dorsale – în public desigur – cu o nuia de rattan (o specie de bambus).
În 1994, un tânăr american, Michael Fay, a fost condamnat la şase nuiele aplicate la posterior pentru furt şi vandalism. Obiectul furtului erau semnele de circulaţie, iar vandalismul consta în stropirea autoturismelor cu spray după modelul „graffitti” din New York. Imediat, prin intervenţia autorităţilor americane, toată acţiunea s-a denaturat într-un scandal diplomatic… dar care nu a avut mare ecou în urechile legiuitorilor singaporezi, în afară de reducerea cu două nuiele a pedepsei! Şi vă mai spun ceva! Povestea are legătură şi cu „ai noştri”! Michael Fay are rădăcini româneşti după tată!!! După cum ne informează jurnalistul Peter Pringle, în ziarul englezesc „The Independent” de luni, 18 aprilie 1994, tatăl său, George Fay, este născut pe meleagurile mioritice. Păcat că părinţii lui Mihăiţă… nu şi-au învăţat odrasla ce înseamnă zicala „Bătaia e ruptă din rai!” sau „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”.
Pedepsele aplicate de justiţia singaporeză sunt drastice şi au scopul de a menţine o societate sănătoasă. Şi mai e ceva ce nu trebuie uitat din momentul când calci pe aeroportul Changi. Traficul de droguri! Acţiunea atrage după sine, precum în toate ţările din zonă, pedeapsa cu moartea. Consumul de droguri este pedepsit de asemenea cu ani grei de detenţie… Nu e bine să critici nici măcar guvernul, deoarece poţi să fii pedepsit penal şi pentru aşa ceva! Toate aceste restricţii cosiderate nedemocratice de unii, aduc linişte, curăţenie şi disciplină şi fac din Singapore un exemplu demn de urmat, mai ales că este socotit de multă vreme unul din cele mai prospere state din lume.
Prezența noastră în această lume este scurtă și de fapt este o încercare, cel mai adesea dureroasă, în planul veșniciei. Să ne aduce aminte mereu de acest provizorat este o obligație și o condiție de a ne așeza starea pe făgaș bun. Amintirea “morții” nu este o acțiune morbidă, este un act salutar. Această conștiință, a celui mai inevitabil moment din existenta pământească, moartea, este călăuză și cale de a așeza lucrurile în adevărata lor ierarhie, este modalitate sigură de a nu fi legați de realitățile acestei lumi care sunt provizorii.
Istoricul literar care nu ia în seamă traducerile nu îmbrățișează ansamblul poetic din sistemul literar de pe Terra și nu merge la origine, el vede faptele sub aspect final, creativ și original, neglijând că în materie de literatură originalitatea absolută este o utopie și că opera, chiar în aparență spontană, are un mecanism motrice inalizabil care izvorăște într-o proporție impasibil de calculat și din mediu. Datorită acestui fapt sunt cărți care într-o epoca istorică stau în primul rând pe raftul bibliotecii, (Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Luis Aragon ) iar în altă epocă istorico-politic trec pe al doilea rând, (V.Em Galan, A Toma, Sorin Toma, ) s-au chiar dispar din biblioteca publică datorită unor dictaturi politice (Radu Gyr, Traian Dorz, Arghezi până în 1950, Gib Mihăescu până în 1965 și chiar Eminescu 1945 până în 1948 ). A face istorie literară este, prin urmare, a examina epoca sub raportul traducerilor.
Primise ordin să plece în armată. Era prieten cu cea mai frumoasă fată din sat. Mocanca, cum i se zicea. Semăna așa de mult cu Sofia Loren că ziceai că e copia ei. Așa era moda pe atunci, Sofia fiind un fel de model de măsură a frumuseții fetelor. Toți băieții o curtau, în special cei mai mari și plini de ei, veniți de la oraș, frumos îmbrăcați, curați, educați.
Dragii mei enoriași!
Pictură de Akbar Behkalam, Iran-Germania