Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Poeme

Ce e poetul

Prea mic mă simt, a scrie poezie,

Necesită o minte prea aparte,

Un suflet coborât din Veșnicie,

Trecând, gândind și dincolo de moarte.

Cred că necesită puțin din toate

Substanțele care compun un geniu,

De-aceea a scris versuri Eminescu,

Care trec din mileniu în mileniu.

A fi poet îți este scris în stele

Și aura se dă, nu se obține,

Eu doar găsesc, prin versurile mele,

Câte un drum, sau poartă, către tine.

A fi poet își dă verdictul marea,

Doar dacă poți să te-nțelegi cu ea,

Și te primește să visezi, în valuri,

Scriind, cum și Luceafărul scria.

A fi poet e un limbaj aparte,

Din tot ce s-a iubit și s-a durut,

Scriind, să treci și dincolo de moarte,

A fi poet înseamnă Absolut.

Apa minții m-a-mbătat

M-am mințit că sunt poet,

Însă timpul care trece,

Mi-a răspuns că-s un bețiv,

Îmbătat cu apă rece.

Tinerețe fără minte,

Cu-un surâs de-ndrăgostit

Și cu câteva cuvinte,

Multe inimi am robit.

A rămas obișnuința

De-a-i minți iubirii noastre,

Dar mă ceartă azi conștiința,

Pentru-atâtea versuri proaste.

Un sărut pe-o dulce gură,

Dorul din privirea ta,

Am vrut eu literatură,

Dar poetu-i altceva.

Este vrajă și prezență,

Al lui spirit îl trăiești,

Nu ca mine, o absență,

Vine somnul când citești.

Clasa mea este aparte,

Din poeții așa-ziși,

Suflet ce s-a scurs în carte

Și-un sărut pe ochi deschiși.

Din curente nu fac parte,

Știu că mă veți judeca,

Un nebun a scris o carte,

Nimeni n-o va cumpăra!

Dar a mea singurătate,

Ce, nicicând nu m-a trădat,

Mi-a dat viață fără moarte,

Am scris vers din dor curat.

Recunoaștere, nu-mi pasă,

Viața, ca o boare, trece,

Versuri proaste-a scris poetul,

Îmbătat cu apă rece.

Lacrimi în fața oglinzii

Cu căciula pe-o ureche

Și cu ochii în pământ,

Am înlăturat, cu ciudă,

Tot ce-n mine era sfânt.

Amintirile de-o viață,

S-au vândut pentr-un argint,

Totul a rămas în ceață

Când am învățat să mint.

Azi îmi dau, chiar mie, însumi,

Fericire pe cartelă,

Părăsindu-mi adevărul,

Duc o viață paralelă.

Am crezut că eu vânasem,

Astfel, pacea sufetească,

Astăzi nici un sufet sincer

Nu mai vrea să îmi vorbească.

Sunt o mare fără valuri

Și un cer fără albastru,

Sunt secat de idealuri,

Părăsit, bolnav, sihastru.

Noi găsim, cu toții, calea,

Simt c-așa va fi și știu,

Dar va fi singurătate

Și de-asemeni, prea târziu.

Mai fă un pas

Când o să simți că ai ajuns la capăt,

Și zilele-s din ce în ce mai grele,

Mai fă un pas, o poartă ți-am deschis,

Să te retragi în versurile mele.

Poate acolo vei găsi ceva,

Un leac pentru dureri de duh și minte,

Mai fă un pas, fereastra ți-am deschis,

Dă-mi mâna ca să mergem înainte.

Prea multă dragoste, prea multă ură,

Ce poate spune-o inimă nebună

Despre iubirea neîmpărtășită?

Cuvintele ce-n suflet încă sună…

Alcătuiesc un basm ce se termină

Cu-un vis frumos în neaua ce se cerne,

Coboară-te în versurile mele

S-aduci ofranda dragostei eterne.

Când vei simți că se termină drumul

Și-n întuneric, singură-ai rămas,

Coboară lin, în versurile mele,

Iubește iar, dă-mi mâna, fă un pas.

Încă un pas, să treci în zi, din noapte

Și-ncearcă, înc-o dată, să revii,

Ca să găsești săruturi printre șoapte

Și dragoste în mii de poezii.

Să-ți spun cât te iubesc

Cântă, cucule nebun, tu cântă,

Singur în pădure viețuind,

Cât de bine te-nțeleg pe tine!

Sunt acel ce s-a născut iubind.

Cât de mare-i sufletul în mine!

Calculele s-au făcut greșit,

A trecut prea repede și viața

Și tot nu mă satur de iubit.

Mă gândesc la cei ce niciodată,

N-au avut, poate nu își doreau,

Dragoste, să simtă și să-mpartă..

Ce-au avut, trăind, acum ce au?

Nu stau mult ca să le plâng de milă,

Ei crezând că-s eu de mila lor,

Căci am dor, durere, vis și lacrimi

Și mă-ndrăgostesc de mii de ori.

Cântă, cucule, fără-ntristare,

Uneori, o clipă de iubit,

Între două inimi dăruite,

Poate face cât un infinit.

Ce-i un ceas sau o eternitate?

Sunt aceleași, în trăirea lor,

Vine peste noi singurătate,

Când iubirile se nasc și mor.

Ce contează ce simți tu, ființă,

Care cânți, sau plângi, sau tacı și-atât?

Dragostele trec, dar cea din tine,

Te-nsoțește-ntr-una, pe Pământ.

———————————-

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI

Turcia, Istanbul

12 septembrie 2020

Continue reading „Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Poeme” →

Ioan-Aurel POP: Principele Constantin Brâncoveanu și trecerea sa prin eternitate

Forumul Național Cultural „Brâncoveniana”, din 12 septembrie 2020, organizat de oameni de bine și animat de istoricii George Coandă și Valentina Vasile, merită numai cuvinte de laudă. Gândurile de pioșenie, ridicate spre ceruri din Palatul Brâncovenesc de la Potlogi, vor ajunge desigur la sufletul lui Constantin Brâncoveanu, ale fiilor Constantin, Ștefan, Radu, Matei, precum și al sfetnicului Ianache, ajunși să fie părtași ai patimilor lui Hristos, încununați cu sacra coroană a muceniciei. Scriu aceste sărace rânduri la îndemnul lui Claudiu Dumitrache, cu regretul de a nu putea fi de față la ceremonii.

Reconstituirile istoriografice nu concordă niciodată pe deplin cu realitățile de la care pornesc, iar acestea din urmă se situează întotdeauna mult prea departe de legendele și miturile pe care le generează și care incită imaginația urmașilor. Această constatare este evident valabilă și relativ ușor de ilustrat în cazul personalității principelui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) , stins din această viață prin mijlocirea unui martiriu, cu mai bine de trei secole în urmă și devenit sfânt. Istoricii, după menirea meseriei lor, i-au reconstituit epoca și personalitatea, fiind încă departe de realizarea unei imagini complete a aceea ce a fost atunci. Totuși, această imagine, inițiată la scurt timp după moarte, dar statornicită mai ales în ultimul secol și jumătate, cuprinde cinci fațete ale domniei și personalității domnului român, unele evidențiate mai pregnant, altele doar schițate .

Este vorba mai întâi de sacrificiul domnului (martiriul) în numele credinței și al țării sale . După aproape 26 de ani de domnie, în care a știut adesea să înșele vigilența autorităților otomane și să navigheze învingător printre obstacolele interne și externe, domnul cu cei patru fii și cu sfetnicul însoțitor aveau să se lase sacrificați, la 15 august 1714, refuzând salvarea prin abdicarea de la legea românească și credința creștină. Acest sacrificiu sau martiriu în numele valorilor morale și religioase supreme a fost perceput aproape instantaneu ca unul deopotrivă personal și colectiv. Odată cu trecerea în viața eternă a domnului și a familiei sale, era salvată, prin calitatea lui Constantin Brâncoveanu de conducător suprem al Țării Românești, întreaga națiune română, care repudia supunerea în favoarea libertății și umilirea în favoarea demnității. Derularea martiriului în ziua Adormirii Maicii Domnului a sporit taina sacrificiului în numele poporului său – precum făcuse odinioară Mântuitorul vegheat de Sfânta Maria – incitând imaginația populară și dând frâu liber legendei.

O altă latură care a trezit atenția istoricilor a fost politica externă a domnului, calitatea sa de diplomat, de negociator pe nisipuri mișcătoare, într-o perioadă de redimensionare a continentului . Istoricii vorbesc – cu referire la cumpăna secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea – ca despre o epocă de „criză a conștiinței europene” , pricinuită de „trecerea de la mica la marea Europă” . După căderea Constantinopolului sub otomani (1453), era tot mai evident că modelul european de civilizație biruitor era cel occidental (catolic și protestant, concurențial, activ, eficient), în condițiile în care modelul răsăritean (ortodox, contemplativ, defensiv, fatalist) intrase în disoluție și restructurare, sub semnul Islamului. Eșecul celui de-al doilea asediu otoman al Vienei (1683) declanșează prin Reconquista expansiunea spre est a modelului occidental, cu tendința de a cuprinde sub semnul modernizator al acestuia și Țările Române. În paralel, modernizarea după tipicul occidental era inițiată și în Rusia lui Petru cel Mare, prin reformele introduse de către acest suveran.

Astfel, Constantin Brâncoveanu ajunsese să domnească atunci când imperiul sultanilor (căreia Țara Românească autonomă îi era supusă prin relații sui generis de vasalitate) intrase în declin (Dimitrie Cantemir avea să scrie atunci chiar „istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman”), pe fondul sporirii forței împăraților romano-germani din Casa de Habsburg și a autorității Rusiei petrine, conduse și ea de un lider (țar) recunoscut de Occident drept împărat. Până la urmă, după cum a perceput din prima clipă Constantin Brâncoveanu, nici slăbiciunea otomanilor și nici avântul recuperator al puterilor creștine dinspre nord-vest și, respectiv, nord-est nu erau atât de ample în realitate încât să justifice și să determine atunci o schimbare radicală a statutului Țărilor Române. Astfel, Brâncoveanu a fost nevoit și capabil să ducă – după formularea plastică a lui Nicolae Iorga – „o politică de continuă observație” , în cadrul existent, neacceptând să devină supusul nimănui. Domnul a oscilat în politica sa externă nu din lipsă de fermitate, ci din realism, adaptându-se rapid meandrelor făcute continuu de marile puteri.

Brâncoveanu a fost portretizat de istorici și ca reformator, ca un prevestitor al politicii de reforme (mai ales fiscale), pe care aveau s-o practice succesorii săi. Dările au fost strânse, în general, de la populație în chip eficient, încât visteria domnului și statului (încă cele două se confundau în mare parte) a fost și a trebuit să fie mereu plină . Domnul era caracterizat ca unul care „știe să tundă oaia până la piele fără ca aceasta să țipe”. Această abilitate, dublată de bogăția personală moștenită și dobândită, ca și de plasarea veniturilor sale bănești în locurile cele mai sigure (la Viena sau la Veneția) i-au adus faima de om foarte bogat, fiind supranumit „prințul de aur”. Cu ajutorul numeroaselor sale pungi cu galbeni (date mai ales sultanului și înalților demnitari otomani), principele român a dobândit succese diplomatice notabile, ajungând să răspundă de soarta țării peste un sfert de secol. Pretinzând descendența din neamul Cantacuzinilor (de spiță imperială bizantină) și al Basarabilor (dinastia fondatoare a Țării Românești) și avându-l drept model pe Sfântul Împărat Constantin – fondatorul Noii Rome – principele român și-a purtat cu fast aproape imperial rangul, pe linia „Bizanțului după Bizanț”, fiind unul dintre cei mai mari ctitori și patroni culturali din istoria românilor . A protejat biserica ortodoxă și cultura bisericească și laică, stimulând școala și tiparul, pictura și arhitectura, artele minore. Mitropoliții Țării Românești se intitulau și atunci – conform tradiției din secolul al XIV-lea – „exarhi ai Laturilor”, așa cum făcea pe la 1700 Teodosie, originar din Transilvania, din Veștemul Sibiului, ilustrând vechiul patronaj pe care întâi-stătătorii de la Argeș (mutați apoi Târgoviște și București) îl dobândiseră de la Constantinopol asupra ortodocșilor din Ungaria și țările supuse coroanei ungare.

Continue reading „Ioan-Aurel POP: Principele Constantin Brâncoveanu și trecerea sa prin eternitate” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)

MOTTO:

E timp la golful vechi să vii:

Tăcerea verbele sunt coapte.

Pe dunga zării arămii

Au fâlfâit fluturi de noapte

………………………………………..
Și n-ai să-ți amintești nimic

Decât cum cântă pentru tine

Înzorzonate pe tălpic,

Inimi de scoică în ciorchine.

(Leonid Dimov)

Leonid Dimov: (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – d. 5 decembrie 1987, București) a fost poet și traducător român, unul dintre precursorii postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist. A fost redactor al revistei România literară. În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu. În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel). Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS. Dimov a murit în urma unui stop cardiac, la vârsta de 61 ani; este înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu). (Sursa: internet)

TOAMNĂ VIOLETĂ

Refrene din cântări de altădată

revin din nou în parcul regăsit,

decorul toamnei pare adormit

lângă o margine de timp uitată.

Fanfara se aude mai aproape,

m-așez pe bancă și ascult tăcut

un vals care ajunge din trecut

pe lacrima ivită între pleoape.

Privesc în zare dalba-ți siluetă

plutind inert pe umbra unui vis,

venit cu valsul care-a fost rescris

pe-o pagină de toamnă violetă.

Se lasă liniștea în parc deodată,

soldații gărzii urcă pe crenel,

rămasă-afară noaptea sub drapel

o amintire plânge-ngenunchiată.

Tatiana Doina Popovici: Corneliu Neagu surprinde încă odată scriind o poezie în patru catrene cu rima îmbrățișată (până de curând a predominat rima încrucișată și chiar rima împerecheată). Măsura de 11/12 silabe și ritmul iambic conferă versurilor un ritm care este susținut de „fanfara ce se aude mai aproape”.

Citind atent poezia, vom găsi trăsături ale simbolismului: culori (dalbă, violet), armonii sonore (fanfara), dar și trăsături ale romantismului: factorul emoțional, al imaginației cu tendința de evadare spre vis.

În prima strofă, Eul liric regăsește parcul în decorul toamnei. Comparația „decorul toamnei pare adormit/ lângă o margine de timp uitată” îl predispune la visare. Aflat pe bancă, ascultă fanfara care cântă „un vals […] din trecut” care ajunge „pe lacrima ivită între pleoape” (strofa a doua).

În strofa a treia, sub impresia acordurilor fanfarei, „Privesc în zare dalba-ti siluetă”. Imaginea iubitei (plecată în neant) se arată „plutind inert pe umbra unui vis”. Evadarea spre vis îi amintește „valsul care-a fost rescris/ pe-o pagina de toamnă violetă”.

În strofa a patra, „se lasă liniștea” în timp ce „soldații gărzii urcă pe crenel”. Doar „o amintire (rămasă-afară) plânge-ngenuncheată”. Aceasta ultimă personificare subliniază tonul nostalgic al întregului discurs liric.

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește metafore: „parcul regăsit”, „margine de timp”, „umbra unui vis”, „pagină de toamnă violeta”, „dalba-ți siluetă”, comparația – „decorul toamnei pare adormit” și personificarea – „rămasă-afară… o amintire plânge-ngenuncheată”.

Amestec de țesături aparținând unor curente literare diferite: romantism, simbolism, expresionism-oniric, poezia „Toamnă violetă” impresionează și prin aducerea în prezent a unor parcuri în care cânta fanfara, iar tinerii îndrăgostiți se plimbau pe alei, din când în când așezându-se pe o bancă. De data aceasta Eul liric se așază pe bancă și rememorează „acea margine de timp” când se plimba cu iubita devenită „umbra unui vis”.

Ca de obicei, mărcile eului liric sunt evidente: așez, ascult, privesc (verbe la indicativ prezent) și „m-„, formă neaccentuată a pronumelui personal, persoana întâi singular care sugerează implicarea directa a autorului.

Corneliu Neagu: Decor de toamnă, între vis și realitate, cu „Refrene din cântări de altădată/ revin din nou în parcul regăsit”…Așa începe poemul TOAMNĂ VIOLETĂ, titlul amintind, cumva, de toamnele lui George Bacovia. Autorul ne introduce, chiar din prima strofă, în atmosfera începutului de toamnă, ce pare încremenit „lângă o margine de timp uitată”. Final de primă strofă cu această superbă figură de stil care prefigurează stilul neo-expresionist, deja consacrat, al poetului.

Strofa a doua aduce în prim plan fanfara, care „se aude” din ce în ce „mai aproape”. Eul liric (poetul) se așază „pe bancă” și ascultă „tăcut/ un vals care ajunge din trecut/ pe lacrima ivită între pleoape”. Apariția lacrimii „între pleoape” sugerează faptul că Eul liric este copleșit de amintiri. Această stare este descrisă, pe larg, în strofa a treia. Intrând în stare de visare, Eul liric privește „în zare dalba siluetă” a iubitei (plecate în neant, subînțeles!) „plutind inert pe umbra unui vis, / venit cu valsul care-a fost rescris/ pe-o pagină de toamnă violetă”.

În strofa a patra, odată cu venirea nopții, „Se lasă liniștea în parc deodată”, iar „soldații gărzii urcă pe crenel”, conform cutumei de schimbare a gărzii. Poemul se încheie cu o personificare având o forță de sugestie copleșitoare: „rămasă-afară noaptea sub drapel/ o amintire plânge-ngenunchiată”.

Poemul TOAMNĂ VIOLETĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului a fost publicat în mai multe reviste on-line, dintre care amintim LOGOS & AGAPE și CONFLENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a avut aprecieri elogioase din partea cititorilor.

DECOR AUTUMNAL

Frigul a venit cu un vagon

rătăcit pe șinele din gară,

vântul căuta lângă peron

notele fugite din fanfară.

A găsit întâi doar un bemol

în rugina scursă de pe roată

peste umbra singurului sol

izgonit din gama răsturnată.

Un diez, plecat de lângă do,

ajungea pe șinele uzate

și cu re, în pași de bolero,

alunga rafale destrămate.

Dar deodată gerul cobora

din vagonul fără garnitură,

vântul rece se rostogolea

cu brândușe ofilite-n gură.

Frigul peste vânt se așeza

să ajungă seara în câmpie,

pe peron un pui de cucuvea

aduna bemoli în veselie.

Tatiana Doina Popovici: În cinci catrene cu rima încrucișată, frecvent întâlnită în poeziile autorului, poetul prezintă trăsăturile unui anotimp – toamna. Ceea ce este deosebit la Corneliu Neagu este că fenomenele naturale, specifice anotimpului, devin personaje. De pildă „Frigul a venit cu un vagon” personificare ce-l introduce pe cititor într-o poveste în care trăsăturile toamnei sunt puse în evidentă și cu ajutorul semnelor muzicale. Astfel, vântul căuta „notele fugite din fanfară”.

În strofa a doua, Eul liric găsește „doar un bemol […] peste umbra singurului sol/ izgonit din gama răsturnata”. Bemolul (și el personaj) se potrivește cu „rugina scursă de pe roată”, având în vedere că rolul său este să coboare o notă sau un șir de note cu un semiton. „Umbra singurului sol” sugerează estomparea sunetelor grave.

În strofa a treia apare „un diez” care înviorează tonalitatea fanfarei pentru că rolul sau este să ridice cu un semiton nota înaintea căreia este pus. „Do” împreună cu „re” însuflețește peisajul autumnal dansând „bolero” și astfel „alungă rafale destrămate”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)” →

Ionuț ȚENE: Versurile poetului Ovidiu confirmă că provincia imperiului roman Dobrogea era populată de geto-daci!

Istoricii contemporani au şansa de a avea acces la opera marelui poet latin Ovidiu, care a fost un literat recunoscut de la curtea împăratului Augustus la începutul secolului I d. Hr. Poetul Ovidiu s-a născut la 150 de kilometri de Roma, în anul 43 î.Hr. Şi provenea dintr-o familie de funcţionari înstăriţi ai statului roman. A făcut studii strălucite la Atena, apoi s-a implicat în viaţa mondenă de la curtea împăratului. A fost un poet iubit de public şi apreciat aproape ca Vergiliu, creatorul „Eneidei”, dar implicat într-o aventură amoroasă deranjantă a aprins mânia împăratului. Cartea sa „Ars Amatoria”, un fel de poem erotic în stilul vremii sale a produs scandal. Inopinat imperatorum Augustus hotărăşte să-l exileze în Dobrogea, pe malul Pontului Euxin (Marea Neagră). Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister, cu atât mai mult cu cât Ovidiu avea poruncă de a nu comenta decizia lui Augustus. Ovidiu a scris că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. În exil, Ovidiu trăia ca un nobil, având drept să scrie scrisori la Roma şi să-şi păstreze averea. În ciuda versurilor sale în care se plânge amar de cumplitul exil, realitatea este că Ovidiu a trăit ca un latifundiar bogat, chiar dacă îl rodea dorul de plăcerile Romei. În poeziile sale, „Pontice” şi „Tristele”, Ovidiu ne oferă o imagine interesantă a Dobrogei din secolul I d.Hr. Tristeţea exilului lui Ovidiu a fost de fapt bucuria istoricilor, pentru că s-a aflat cine locuia şi cum trăiau geţii în Dobrogea, populaţia majoritară. Despre exilul lui Ovidiu a scris un roman genial, Vintilă Horia şi intitulat sugestiv „Dumnezeu s-a născut în exil”, poate scriitorul l-a înţeles bine pe poetul latin, fiind la rândul lui şi el un exilat al regimului comunist.

Deşi Dobrogea era colonizată de greci, încă din secolul VII î.Hr., populaţia majoritară era geto-dacă. În „Tristele”, poetul exilat scrie clar:

„Când încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele;
mi-e rușine s-o mărturisesc – m-am dezvățat să vorbesc.
În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice și scitice.
Îmi pare că aș putea scrie în versuri getice”.

Tomisul era colonie greacă încă din secolul V î.Hr. şi totuşi populaţia majoritară vorbea limba geţilor. Deci din aceste versuri aflăm că Dobrogea era geto-dacă, iar colonzarea greacă, deşi seculară, Histria fiind fondată în secolul VII, nu a avut niciun succes remarcabil. Deşi parte a imperiului roman, Scitia Minor era de fapt un teritoriu cu o populaţie geto-dacă. E un semnal că pentru ceea ce va urma peste un secol. Dacă grecii şi apoi romanii nu au putut schimba limba şi obiceiurile daco-geţilor cum au putut-o face doar într-o sută şi ceva de ani până la retragerea aureliană din 275 d.Hr.?

„Supunându-mă poruncii am venit pe țărmurile urâte ale Euxinului.
Ținutul acesta se află sub polul cel înghețat.
Nu mă chinuiește atât clima mereu friguroasă
Și pământul veșnic ars din pricina gerului alb,
Nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
Iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
Dar mă îngrozește faptul că sunt amenințat din toate părțile
De Marte, care se află foarte aproape de mine,
Iar zidul mic cu greu ne poate apăra de dușman.
Ce-aș putea face mai bun eu, care sunt părăsit aici pe țărmuri singuratice?
Ce leac să încerc pentru a-mi ușura necazurile?
Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos și nicăieri,
În toată lumea, nu poate fi altul mai trist.
Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,
Văd la ei mult mai multă cumplită sălbăticie decât la lupi.” Continue reading „Ionuț ȚENE: Versurile poetului Ovidiu confirmă că provincia imperiului roman Dobrogea era populată de geto-daci!” →

Hussein Habasch: În întâmpinarea bucuriei

Yaha Silo

***

În întâmpinarea bucuriei

Cuvintele nu-mi mai sunt cărbunii
de odinioară
ce se înnegreau
în dogoarea jarului
acum se urnesc cu moliciunea
speranțelor
și-n zorii frumuseții
își deschid ochii
gătindu-se deja
pentru veșnicul drum.

Hussein Habasch, Kurdistan (Siria)

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din „Verletze das Licht nicht“ (”Să nu rănești lumina”)
Editura Hogir, Bonn, 2005

Raul ANCHEL: Dragoste 5050 în 2020 !

Locuiesc singură pe una din străduțele mici ce urcă de la mare spre Allenby. O clădire nouă cu patru etaje. Am cumpărat aici o garsonieră la etajul 3 acum câțiva ani. Asta din toate economiile mele… Garsoniera fiind măricică, mi-am aranjat-o pe gustul meu. Orice se poate spune despre mine dar gustul la frumos mi-e foarte dezvoltat.

Am luat credit ipotecar de la bancă, am golit-o pe bătrâna maică-mea de bani (asta îmi pare deosebit de rău), nu mulți dar cam tot ce avea strâns mama. Desigur îi voi înapoia totul, totul până la ultimul bănuț. Îi restitui o parte de bani în fiecare lună. Să nu se simtă neajutorată… Am luat împrumuturi mici și de la colegii de serviciu…

Eu lucrez la primăria Tel Avivului, la relații cu publicul… Am învățat psihologia la Tel Aviv. Lucrez de la ora 8:30 la 15:30. Cu publicul de la 9:00 la 12:00. Nu mă omoară ce fac. N-are nici o legătură cu visele mele din tinerețe, cu ce am învățat, de cum voi îmbunătăți eu lumea. Sunt mulțumită că mă pot întreține respectabil singură…

După servici mă grăbesc spre casă. Deși de obicei mănânc la servici pe la 12:30, îmi fac ceva de mâncare. Mai mult pentru plăcerea de a sta în tihnă acasă… În majoritatea cazurilor o cafea cu o prăjitură… O beau în colțul meu preferat. Deschid TV la Guy Pines de ieri. Beau încet să mă bucur de fiecare îmbucătură… Apoi vorbesc cu mama la telefon. Vreo 30 de minute. Apoi ori gimnastică la club, ori mă văd cu una din cele câteva prietene ale mele, ori la mama… Dânsei e totdeauna dor de mine. Eu sunt legătura ei cu viața de afară, așa-mi spune ea. De când s-a prăpădit tata, într-un accident vascular, în vreo 10 minute, acum peste 30 de ani, pe ea nu o mai interesează viața de aici de azi de lângă tine.

De când a ieșit la pensie acum vreo 15 ani au început problemele… La început se întâlnea cu prietene, zilnic. Mergeau la cluburi de vârstnici. Mamei îi plăceau mult expunerile despre alte țări, cu diapozitive, și muzică din țările de departe. Cam o dată pe an pleca cu prietenele într-o excursie organizată. După vreo 10 zile, se întorcea cu entuziasm. Apoi pentru 2-3 luni era plină de povești de viață. Se întorcea și plină de cadouri. Cred că cheltuia mai mult pe cadouri decât pe excursie. Desigur toate cadourile pentru mine, fetița ei… Multe lucruri scumpe dar nu prea folositoare mie. Mai am încă ceasul ăla de apă din baie. Rezistă la aburi, la apă la căzături, la orice. Mie nu-mi place. Dar am surprins-o de câteva ori intrând în baie și ștergându-l de praf. De atunci nu mă pot gândi să-l mărit, să-l fac dispărut, sau să-l fac cadou…

Cadourile cu cât mai excentrice cu atât mai bine. Într-o zi a căzut, a avut un accident la șold. Acum stă mai mult în casă. Operația i-a reușit, dar încrederea în puterile ei a fost rănită… Se mișcă greu. S-a îngrășat mult. Excursiile în străinătate mai rar, la 2-3 ani… Nu mai areacelaşi chef spune… Prietenele vin s-o vadă mai puțin… Se mișca fără baston. E la club în fiecare zi, dar o face fără entuziasm… Are ajutor de la sociale vreo 10 ore pe săptămână… Își face cumpărăturile și puțin parc cu tipa de la sociale… Mă bate aiurea, prea mult la cap, mi se plânge mereu… Dar nu vreau să o schimb, are și ea o groază de probleme…

Eu mă văd cu ea de 2 ori pe săptămână și în fiecare sâmbătă la prânz. Mă doare inima să o văd cucerită încet-încet de bătrânețe… De oboseală. Indiferentă, față de mereu mai multe lucruri. Doar pentru mine are tot timpul din lume… Ea care era o luptătoare… A venit cu tată din România acum 48 de ani. Eu aveam 3 ani. Totuși scriu și vorbesc românește binișor. În excursia din România cu Yigal, am vorbit româna și spre surprinderea mea am fost înțeleasă. Înțeleasă de străini nu de mama.

Au lucrat amândoi și mama și tată foarte repede după sosirea-n țară, mama era ceea care câștiga mai bine. Multe glume se perindau prin casă pe socoteala asta… Tata nu se supăra niciodată. Ne iubea pe amândouă foarte mult… Mie greu să vorbesc de tata fără să-mi dea lacrimile…

Mă duc diseară la mama, să o văd. Acum suntem după perioada de carantină. În timpul perioadei ne vedeam zilnic. Nu mergeam la servici, și suntem la o distanță mică una de alta, puteam spune că fac sport… Mi-a spus că nu are chef să iasă singură, și să vin la o cafeluță la ea… Codul nostru spune că dacă mă invită la o cafeluță, ea are și o prăjitură care-mi place mie… Dacă mă învită la o cafea, atunci eu trebuie să aduc ceva ce știu că-i place ei. Stau la 10-15 minute distanță de ea. Ea stă nu departe de Shukul Carmel. Într-o casă primită de la stat prin 70’. E o casă cu 2 camere. Casa în care am crescut. O verandă mică, cu două trepte îți dă senzația de casă de țară. Pe două lături a căsuței, o curticică, de fapt mai mult o cărare, cam de un metru lăţime. Curtea e îngrădită de un gard, în ultimul timp mai bine întreținut de primărie. Gardul separă casa de o străduță mică ce urcă tot în Allenby… Străduța era pisoarul tuturor bețivilor ani de zile. Mama și tata țipau mereu dacă cineva se oprea lângă gard. Primăria a rezolvat problema, asfaltând străduța și luminând-o…

Cam în dreptul ușii, la un metru de verandă, era un plop mare tăiat în două de gard, jumătate în curte jumătate pe stradă. Sub plop erau două scăunele joase și un șezlong. Mama stă în șezlong. Unul din scăunele folosește ca măsuță pentru cafeluță… Cu un an înainte de moartea neașteptată a tatei, cu împrumutul de la stat și toate economiile lor au reușit să-și cumpere casa. Își împliniseră visul lor din tinerețe. O casă în Israel și încă în Tel Aviv…

De cum o văd pe mama știu dacă e totul în regulă, sau e necăjită. Azi totul părea în regulă. Îmi surâdea drăgăstoasă cum numai ea știe să o facă, cum numai eu știu să o simt. Eu n-am copii, deși am aproape 50 de ani. Nu vreau să-mi spun vârsta exactă, dar după părerea mea arăt bine. Blondă peste orice fir de păr alb și șaten deschis, părul meu natural pe orice altă șuviță, tunsă scurt în care, am o față care oprește privirea. Fac sport de 2-3 ori pe săptămână și sper că și corpul meu oprește ceva… Dacă nu respirația sigur întoarce privirile… Mă simt bine cu mine. Mă simt fericită când o văd pe mama că mă evaluează apreciativ… Singura chestie de care nu vorbim sunt copii. Ea tare vrea un nepot. Nu contează cum, numai să-i fiu eu mamă, să i-l fac ei… Și eu vreau mult, dar după Yigal și acum cu Corona mie greu să mă mai gândesc la asta…

Până acum 5 ani, am fost într-o relație cu Yigal de peste 10 ani. Cei mai frumoși ani ai mei. Parcă am fost oarbă. Eu îi făceam toate năzbâtiile, îl alintam îl făceam să se simtă bărbat. El nu mi-a spus niciodată că mă iubește. Într-o zi m-am dus să-i cumpăr mamei o prăjitură de la cofetărie… Cofetăria de lângă mine era închisă, vânzătorul bolnav. M-am dus puțin mai departe de casă, la mall. L-am văzut pe Yigal… Era cu o blondă de vreo 20 ani. Cel puțin așa sper eu, spre binele lui… M-a văzut de departe, mi-a ieșit, repede surprins în întâmpinare:

– Nu e ceea ce crezi!

– Nu cred nimic. Nici nu știu ce să cred… Dacă nu-ți iei lucrurile până vin eu acasă, schimb, yala de la intrare şi-ţi las lucrurile afară, pe stradă!

Câteva zile n-am fost om. Cum am putut să-mi pierd atâția ani cu un nemernic… Doar de nu l-aș mai vedea în ochi vreodată. Nu l-am mai văzut din seara aia. Și-a luat lucrurile și a dispărut…

În seara aia m-am dus la mama, era ziua ei. Nu i-am povestit nimic. După 10 minute mama venind cu cafeaua simțea deja că se petrece o dramă cu mine… Nu i-am povestit nimic câteva luni. Deși sunt sigură că știa că m-am despărțit. La ea nici nu se punea problema ca eu să fiu vinovată de ceva… Acum mă grăbesc, abia aștept să ajung la cafeluță, deși nu de mult m-am sculat de la programul TV a lui Guy Pines… Cafeluța mamei totdeauna e mai bună. E făcută de altcineva și e și acompaniată de o prăjiturică. Ori făcută de mama ori cumpărată, sigur îmi plăcea…

Mama mă aștepta pe șezlong. În zilele de primăvară, plopul ține răcoare. Aprindem lumină pe verandă. E lumină destulă și pentru noi. Stăm în tăcere, minute în șir. Eu întârzii intenționat să-i povestesc de ziua mea de lucru. Poveste ce automat duce la…

– De ce nu te vezi cu cineva. Ești așa o fată bună și frumoasă!

Iar eu trebuie să-i răspund:

– Frumoasă, frumoasă, mama, dar am 50 de ani și sunt fete cu vreo trei generații mai tinere pe piață…

– Ca tine nu e nimeni! îngână mama și apoi continua un cântec românesc „Ca tine nu e nimeni, nu-i nimeni pe lume…”.

Of doamne cât o iubesc pe mama… Mama pregătise cremșnit. Prăjitura mea preferată, între două foi subțiri, deasupra presărată cu zahăr, între ele o cremă specială, galbenă, ce-ți rămâne lipită de cerul gurii ca o înghețată caldă, deasă de vanilie ce nu vrea să se topească, e un deliciu. Mama îi spune „patiserie”.

Nu termin prima înghițitura din cremșnitul făcut de mama și parcă văd o umbră pe la geamul din spate, geamul camerei mele din copilărie. Ai văzut mișcare îi spun puțin speriată mamei, e cineva în casă. Dau un țipăt…

– Cine-i acolo? Ieși că sun la poliție…

Mama nu văzuse nimic stătea tăcută pe șezlong, neștiind dacă mi s-a părut sau nu. Din ușa verandei se desprinde o umbră uriașă… Pe față are trasă o mască de ciorap negru, mănuși negre și-ntr-o mână o sticlă, sticla mamei din bucătărie ținută amenințător înainte. Mama nu bea apă din frigider că o doare gâtul…

– Nici un telefon, țipă tipul, bani, dați-mi bani, am nevoie de bani…

– Aici ți-ai găsit să vii după bani?, strigă mama furioasă… Aici! ce ne crezi pe noi… Scoateți masca dacă nu nici nu mai vorbesc cu tine!

Vai doamne ce femeie puternică a rămas mama, mi-am spus…

Tipul se apropie de noi, fără un cuvânt, cu sticla amenințător îndreptată spre noi… Noi eram împietrite… Văzându-ne speriate, tipul face un pas spre cărăruie, aproape atingându-mă și se aşează pe a doua treaptă a verandei.

– Scoateți masca! îi poruncește mama din nou…

Tipul își scoate mască cu o mână… Un tip de vreo 45-50 de ani, nebărbierit cu o barbă argintie, se uita tare speriat la noi. Sprâncenele și părul prăfuite ale unui om încercuit de nevoi, fața brăzdată de râuri de nesomn nu puteau ascunde ochii frumoși de un albastru închis, a unui om rupt de oboseală… El murmură:

– Vai doamne ce-am făcut? și pune sticla jos din mână. Vă rog să mă iertați. Eu nu pot fi violent… Doamne ce-am făcut? Ce e cu sticla asta? Am luat-o de la dumneavoastră din bucătărie… Și deodată începe să plângă. Plângea în hohote. În sughițuri mici, în tăcere un om răpus. Vă rog să-mi da-ți un pahar cu apă… Vă rog, îmi pare tare rău că v-am speriat…

Eu care eram gata să telefonez la poliție m-am oprit. M-am dus la bucătărie și m-am întors cu o sticlă de sifon din frigider (ținută de mama pentru mine), un pahar, o farfurie și o cană de cafea. Cât de lingurițe, mama le adusese pe toate într-un borcănel special…

Tipul a început să bea cu înghițituri mari. N-a scos un cuvânt până nu a băut tot sifonul.

– Scuze m-ai aveți?

Am dispărut în bucătărie. Într-un minut am sosit cu o altă sticlă de sifon, cald de data asta, dar și cu un vas cu gheață…

– Fă-i ceva de mâncare! îmi spune mama în românește… Tipul se uită la noi mai speriat, deși nu părea să aibă puterea de a scoate un cuvânt…

– Nu te teme am trimis-o pe fiică-mea să-ți facă ceva de mâncare. Văd că ești terminat…

Pregătindu-i o omletă cu 3 ouă (toate ouăle ce le mai avea mama) și brânză galbenă, cu o salată de roșii și castraveți am auzit povestea tipului:

– Eu sunt din Yavniel, un orăşel din nordul țării. Tot timpul am lucrat ca șef de sală la un restaurant în Tel Aviv. Câștigam mult mai bine decât ca profesor de istorie. Asta este meseria mea… Părinții mei erau agricultori, acum sunt pensionari sociali. De la 16 ani îi ajut cu bani… Am nevoie de bani… Nu mai câștig nimic de câteva luni… Nu mai știu cui să cer… Ce să fac… Mi-e tare rușine de cum am tăbărât peste dumneavoastră… Cum am putut pune mâna pe sticlă… Am manifestat tot timpul împotriva guvernului, am țipat, nimeni dar nimeni nu pare că mă aude… Nu mai sunt copil, sunt om în toată firea. Din ce am să trăiesc, cum o să trăiască părinții mei… Asta am eu în cap, nu Corona… Corona vine mult mult după asta… Mă simt învins, mă simt singur, distrus… Îmi pare așa de rău. V-am văzut bând cafeaua. Am intrat peste gard în spatele casei fără să știu de ce. Cerul căzuse peste mine…

Eu am scos ouăle de pe foc… Am lăsat salata. Am ieșit afară, trebuia să-i văd ochii omului ăsta… Mama s-a ridicat și i-a spus:

– Mă duc în casă să-ţi dau ceva bani. Stai tu cu el! Mi-a spus în ebraică de data asta… Îi aduc eu ouăle. Mirosul de omletă se simțea puternic.

Continue reading „Raul ANCHEL: Dragoste 5050 în 2020 !” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Recolte de amintiri

Toamna mi a adus astăzi în dar

o metaforă a verii precedente

Poartă în chipul ei de jar

un semn de dincolo venit

trasat în raze de ispite.

E vara veche

ce nu mai vrea să plece din gândul meu

căutător de amintiri cu soare în plete

valuri de mare vineții

sparte de glezna unei fete

cadoul

am să îl prind iubitei la gât și la ureche

și amândoi o s-alergăm desculți

să ne îmbete viile cu sucurile ei

și lanurile cu recolte de amintiri

cu noi iubindu-ne cu drag

iresponsabil

și fără de pereche

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Septembrie 2020

CU EMINESCU ZI DE ZI

”…Trebuia să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii

de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele

începătoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul

de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri

într-o frumuseță de forme, sub al cărei farmec limba

română pare a primi o nouă viață.”

(Titu Maiorescu – București, Decemvrie 1883)

POVESTEA CODRULUI

Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei Sale.

Lună, soare și luceferi

Ele poartă-n a lui herb,

Împtregiuru-i are dame

Și curteni din neamul cerb.

Crainici, iepurii cei repezi,

Purtători ei sunt de vești,

Filomele-i țin orchestrul

Și izvoare spun povești.

Peste flori ce cresc în umbră,

Lângă ape, pe potici,

Vezi bejanii de albine,

Armii grele de furnici.

Hai și noi la craiul, dragă,

Și să fim din nou copii,

Ca norocul și iubirea

Să ne pară jucării.

Mi-a părea cum că natura

Toată mintea ei și-a pus,

De căt or și ce păpușă

Să te facă mai presus.

Amândoi vom merge-n lume,

Rătăciți și singurei,

Ne-om culca lângă izvorul

Ce răsare sub un tei.

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi,

Și prin somn auzi-vom bucium

De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape

Noi ne-om strânge piept la piept…

O auzi, cum chiam-acuma

Craiul sfatu-i înțelept!

Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri,

Împrejuru-ne s-adună

Ale Curții mândre neamuri:

Cai de mare albi ca spuma,

Bouri nalți cu steme-n frunte,

Cerbi cu coarne rămuroase,

Ciute sprintene de munte.

Și pe teiul nostru-ntreabă

Cine suntem, stau la sfaturi!

Eară gazda noastră zice

Dându-și ramurile-n laturi:

”O priviți-i, cum visează

”Visul codrului de fagi

”Amendoi ca-ntr-o poveste…

”Ei își sunt așa de dragi!”

–––––––––-

Sursa: Mihai Eminescu -Poezii – Editura ”Cuget Românesc-Bârda” 2015)

Trimite Ioan Miclău-Gepianu

Australia, 2020

Alexandrina TULICS: Grupaj liric

Parcă zboruri
(album Splendori)

Parcă zboruri nevăzute,
albe-n nori și-n raze vii,
mă ating -n a lor chemare;
-Hai cu noi spre veșnicii,
parcă florile de nuferi,
albe-n dans, pe cer ca stele,
mă îndeamnă să mă-nalț
ca să fiu în zbor cu ele,
parcă plânge ploaia vise,
sufletu-mi acoperind ,
să mă scap de grele gânduri,
învățând din al lor cânt,
parc-un zbor de rândunici
cântă-n viața clipei mele
să învăț din al lor glas
și să zbor spre-nalt cu ele…
parcă-un fulg mi-e inima,
ce se vrea cu ele toate,
înspre infinit să zbor ,
dincol’ de pământ și moarte.

Ce are toamna?!
(album Splendori )

Ce are toamna?
De ce împarte generos aur, aramă, rugini din soare
și lacrimi pe frunzele de ea rupte din ramuri
cu furia vântului ?
Ce are toamna,
de plânge la fereastra unde a adus ceață
și-a facut pat de flori plâns de dorul grădinii?
Ce are toamna, de -și plânge -n sugiț de ploaie
crengile dezgolite de furiile ei?
Ce are toamna,
de ce-i fericită când,
păsările vor să-și aducă lacrimile în plânsul meu?
Ce are toamna cu mine?

Mă ierţi, iubite Tată?

(Colț Stelar)

Înjunghiat de frig și foame,

În zdrențele în care lumea l-a-mbrăcat,

Pribeag, fără de casă și de Tată,

Își duce viața fiul risipit dar

Tatălui, atât de drag!

Continue reading „Alexandrina TULICS: Grupaj liric” →

Daniel IONIȚĂ: Patrick White – scriitor australian laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1973

Patrick White, romancier, (28 mai 1912 – 30 septembrie 1990) este primul și, până acum, singurul australian căruia să-i fie acordat premiul Nobel pentru Literatură (1973). Motivația Academiei Suedeze raportează că: „White prezintă o scriere epică și o narațiune psihologică farsciantă, introducând un nou continent în literatură”. Volumul care i-a adus faima este „Copacul Omului” (The Tree of Man) o lucrare epică la scară largă, un raport psihologic de mare discernământ a unei părți a dezvoltării sociale australiene sub forma povestirii conviețuirii a doua personaje care luptă cu dificultăți externe și interne. Cadrul este unul de pionierat conventional, dar cu nuanțe și asociații filozifce, existențiale, biblice.

Personajul principal din „Copacul Omului”, Stan, este unul din tipicii căutători ai adevărului din scrierile lui White, căutările lui fiind contrastate cu atitutidea convențională a lui Amy, soția lui. Stan acceptă și respectă tainele soției sale, însă ea nu le poate accepta pe ale lui.

„Doi oameni nu se pierd unul de altul exact în acelaș moment, pentru că dacă ar fi așa, s-ar regăsi și ar fi salvați. Nu e chiar atât de simplu.”

Povestirea, așezată în contextul dificultăților climei australiene (cu secete, focuri, inundații) se ocupă în principal cu drama psihologică a dorinței lui Stan de a înțelege țelurile lui Dumnezeu, „care sunt descoperite babelor, călugărițelor și idioților”. În anumite momente, cruciale, atinge, fie și doar mistic și tranzient, divinitatea: „Și peștera de foc era enormă, ca un labirint, care era acolo ca să-l primească pe om. El se lărgea și se împățea în ramuri ca un copac, se umplea de flăcări, creștea în intensitate, și apoi se stingea deodată în mici norișori de fun și gânduri obosite.”

Un alt aspect al efectului psihologic pe care interiorul Australiei în poate avea – este descris în Voss, roman în care un explorator fanatic al interiorului neiertător al Australiei (personaj modelat după exploratorul german Ludwig Leichardt) își trăiește aventura existențială și își găsește sfârșitul.

„Și-a dat seama el însuși, că era mereu teribil de înspăimântat, chiar atunci când se găsea în culmea puterilor lui divine, un Dumnezeu slab așezat pe un tron care scârțâia din toate încheieturile, temându-se să deschidă scrisori, să ia decizii, temându-se de cunoștința instinctivă a asinilor, sau de ochii nevinovați ai oamenilor buni, de natura elastică a pasiunii, chiar de devoțiunea ce o primea de la unii oameni, și de la o femeie, și de la câini.”

Voss este un studiu intens ar caracterului personajului juxtapoziționat cu sălbăticia fascinantă australiană – și raportat pas cu pas la ea. Dar și a relației fracutrate dintre un străin (Voss) care pricepe misterul acestei sălbăticii, și localnicii care n-o înțeleg decât superficial:

„Voss era în stare mereu, dacă era necesar, să nu înțeleagă nimic. Dar rănile îl făceau să tresară, în special în aerul sărat. Zâmbea și își înșuruba ochii la marele spectacol al luminii și apei. Unora le era milă de el. Unii îl disprețuiau pentru pentru că arăta ciudat, ca un străin. Voss și-a dat seama, trepidând de mânie, că nimeni nu ere conștient de puterea lui. Oamenii mediocri, animali, nu ghicesc niciodată cât de puternice sunt stânca sau focul, până în ultima clipă, când aceste elemente-i reduce la nimic. Acesta, cel mai pal și mai transparent dintre cuvinte, este cel mai aproape de a fi complet.”

White este primul scriitor de talie mondială dăruind continentului australian o voce autentică, cu valențe universale – literatura sa contribuind – atât ideatic cât și artistic – la dezvoltarea literaturii universale.

Opera lui Patrick White este plină de aforisme care a devenit „agenți independenți”, cunoscuți fără a face referire la operele lui:

„Cred că este imposibil de explicat credința. Este ca și cum ai vrea să explici efectul aerului, doar prin separarea lui în elemente constitutive pe care să le etichetezi științific. Trebuie să-l respiri ca să-l înțelegi.” Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Patrick White – scriitor australian laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1973” →