„Politiceşte am fost împărţiţi în trei părţi (Muntenia, Moldova şi Ardealul), dar limba era aceeaşi, cărţile  sfinte erau aceleaşi. Unitatea noastră era perfectă,  pentru că aveam credinţă în Dumnezeu şi pentru că  ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem şi unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.”

                   (Părintele DUMITRU STĂNILOAE)

   Istoria este Luminătorul ce alungă noaptea trecutului pentru a se ivi zorii viitorului.

   Istoria Naţională trebuie să rămână un Vulcan permanent aprins, care prin provocarea undelor elastice, respectiv pasiunea şi libertatea cunoaşterii privind gradul înalt de frecvenţă al cercetării critice şi obiective, acţiunea forţelor tectonice a izvoarelor tumultoase să poată declanşa pe scara seismică erupţia magmei realităţii,  ce dă impetuozitate şi magnitudine faptelor, evenimentelor, adică Adevărului.

   „Istoria, enunţa Comandorul prof. univ. dr. Gheorghe Jipa Rotaru, această carte a vieţii, nu înseamnă numai tradiţiile, ci înseamnă marea deschidere spre prezent şi mai ales spre viitor.” (Jipa Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară, Constantin Prezan – Ion Antonescu în slujba Făuririi româniei Mari. Ed. Alpha MDN Buzău, 2018)

   Dimensiunea spirituală a istoricului dacoromân prin excelenţă se întrupează deopotrivă şi trinitar printr-o înaltă conştiinţă religioasă, patriotică şi istorică.

   Fenomenul istoric nu este o poveste frumoasă, cum o voce de frecvenţă joasă vociferează, ci este realmente un fenomen real, complex, autoritar, profund, narativ, reconstituit, retrăit şi apoi mărturisit mai întâi ca istorie naţională şi deopotrivă universală. „Însemnătatea Istoriei Naţionale, sublinia academicianul Ioan Lupaş, ne dă posibilitatea cunoaşterii integrale a vieţii neamului nostru cu toate înfăţişările-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfăşurarea acestui proces n-au dispărut în mormântul trecutului, ci multe din ele îşi continuă acţiunea determinându-l şi în prezent.” (Ioan Lupaş, membru al Academiei Române, Istoria Românilor, ediţiunea a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, Prefaţă la ediţiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929)

   Autoritatea Istoricului creştin ortodox rămâne întotdeauna ADEVĂRUL!

   Istoricul este un brav luptător al prezentului, un fel de Comandant de Divizie, care luptă tactic, strategic şi ofensiv în tranşeele trecutului, pe toate fronturile de operaţii ale faptelor-evenimente de care se ocupă, reconstituindu-le cât mai deplin şi cât mai fidel pentru a le oferi apoi integral generaţiilor viitoare merituoase. „Istoricul, afirma marele istoric german Leopold Ranke (1795-1886), nu este nici politician, nici slugă a politicii, ci analist cu spirit critic şi obiectiv.” (cf.Eugen Statnic, Istorie şi Adevăr – Oligarhia anglo-americană şi soarta Europei. Ed. Serebia Chişinău, 2017, p. 9)

   Stilul curat, ambiţios, tenace, plin de elan, revărsat în cascadă, pe alocuri tăios, încărcat de voinţă şi adevăr, prin care autorul, un strălucit militar şi un eminent istoric col. (r) dr. Constantin MOŞINCAT, mărturiseşte, prin diversitatea tematică, aşternând prin articole, studii, documente selectate şi completate faptele măreţe ale înaintaşilor ardeleni şi frumosul lor ideal eroico-martiric – consacră mărturii testamentare care afirmă, confirmă, clarifică, întăresc şi întregesc lumina adevărului lor întru ADEVĂR.

   Preocuparea sa asiduă, precumpănitoare, stăruitoare şi de căpetenie prin eforturi sistematice şi îndelungate, pentru trecutul istoric, relevă reflecţia acaparantă de a face din vocaţia istorică, poate cel mai râvnit obiect al cunoaşterii, un monument fundamental al culturii creştine, dar şi o componentă esenţială a vieţii sale de zi cu zi, care se intersectează cotidian, melodios şi tumultos cu existenţa noastră.

   După o invitaţie plină de grandoare şi autoritate a altui mare român, istoric şi militar Col (r) Dr. Mircea Dogaru, purcedem aşadar pe urmele grele, apăsate lăsate mărturie pentru prezent şi viitor, pentru Pământ şi Cer, de Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

   Preliminariile Părţii I-a presară Energiile risipite ale politicii de „pace”, propusă de Congresul de la Viena, din 18 Iunie 1815, sub genericul căreia se dorea instaurarea „restauraţiei” şi „legitimismul” dinastiilor înlăturate graţie evenimentelor desfăşurate.

   Regimurile dinastice subjugând aspiraţiile şi dorinţele naţiunilor ce se luptau să redevină state naţionale, au creat în 1815 „Sfânta Alianţă” pe trunchiul monarhiilor Prusiei, Austriei şi Rusiei, înăbuşind mişcările naţionale de eliberare, precum Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, transformând Vatra Principatelor Dunărene în teatru de operaţii pe care s-au desfăşurat conflictele armate ale acestor mari puteri.

   Hegemonia imperialilor au „legiferat” samavolnica lor imixtiune în hotarele Daciei noastre, după tocmeala lor mişelească şi ticăloasă, astfel: Bucovina încorporată la 1775, de Imperiul Habsburgic, Basarabia luată ca pradă de război în 1812, de Imperiul ţarist, Ardealul anexat la 1867, de Austro-Ungaria, iar România Mică înfăptuită sub Alexandru Ioan Cuza să rămână în conflict cu Poarta Otomană.

   Păşind pe Drumul ardelenilor – via Calea Dacilor liberi, autorul s-a oprit să cinsteasă memoria Neamului prin monumentul de la Carei închinat lui Mihail Eminescu, prin grija Adunării Generale Astra de la Carei, din 13-15 Octombrie 2017, cu participarea tuturor Despărţămintelor ASTRA din ţară, Republica Moldova, Serbia, surprins şi cuprins de emoţia regalului eminescian stârnit de distinsa doamnă Daniela Ciută, la care s-a adăugat admiraţia monumentului venerării ostaşului român, reculegere şi recunoştiinţă la cel al deportaţilor şi refugiaţilor, bucuria întâlnirii cu mari români precum col. (r) Voicu Şichet, coordonatorul volumului „Părintele Vasile Lucaciu în revista sătmăreană Eroii Neamului”, sau alţii.

   Din Odiseea sângeroasă a primului război mondial desprindem câteva caracteristici însemnate, destul de edificatoare pentru importanţa instituirii Adevărului istoric. România aliată cu Rusia, care între timp devenise U.R.S.S. a fost nevoită să lupte cu germanii, duşmanul declarat şi cu bolşevicii, duşmanul nedeclarat. Armatele ruse dezertaseră de la respectul militar, devenind bande anarhice, violente, laşe, trădătoare şi ucigaşe, îndreptate mai întâi împotriva ofiţerilor lor, iar apoi în complotul asupra Casei regale, a guvernului şi instituirea „sovietelor”, astfel, că se impunea imperativ dezarmarea lor. „Generalul Constantin Prezan s-a achitat însă cu brio de misiunea anihilării şi dezarmării soldaţilor ruşi…, căruia i s-a alăturat locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful Biroului de Operaţiunil din Marele Cartier General, reamintind că: „Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului, acţiunea de dezarmare a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova.” (Constantin Moşincat, Paşi Pe… Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815-Viena-1940 buletindecarei, vol. 1, Ed. Primus Oradea 2020, p. 62)

   Schimbarea guvernului de la Petrograd în Iunie 1916, prin Boris von Sturmer a avut ca obiectiv încheierea păcii separate cu Germania. Tratativele secrete desfăşurate în Suedia într-o staţiune balneară prevedeau împărţirea teritoriului României: „ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei, Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia.” (ibid., p. 64)

   Alea Iacta Est ! – Zarurile au fost aruncate! Regatul Român a intrat în război în 15 August 1916. Începutul promiţător a devenit repede o retragere forţată, cu biruinţe spulberate, dar înfrângeri demne, cu eroism şi martiraj la tot pasul, ocuparea Capitalei, apoi stabilizarea frontului pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Franţa după marea Bătălie de la Verdun (21 Februarie -18 Decembrie 1916)  a supravieţuit prin intrarea României în război de partea Antantei, dar încheind tratatul secret cu Rusia ţaristă, a trădat interesele româneşti. A fost nevoie de sprijinul Misiunii militare franceze, de aportul marelui general filoromân Henri Mathias Berthelot ca Franţa să se revanşeze, de strategia şi vitejia marilor comandanţi ai Armatei române şi de sutele de mii de jertfe de sânge curat ale Eroilor şi Martirilor români.

   Cercetarea istorică laborioasă conduce implicit la antropologie, la cosmos, la cugetarea filosofică, la revelarea religioasă a cunoaşterii istorice, deschizând căutătorului orizonturi nebănuite ce gravitează în jurul Adevărului, ce ne descoperă fiinţa socială a unui popor aşezat de Dumnezeu, primordial în Vatra sa Strămoşească, luminat de acte şi trăiri spirituale, însetat de Absolut, flămând de Libertate şi Dreptate, nemărginit de Iubire, transformând totodată Omul (autorul), Opera, Naţia şi Lumea într-un Cult al slujirii şi slăvirii Pantheonului Sfintei Tradiţii ce impune statornicie şi dăinuire Neamului dacoromân şi Bisericii lui Hristos.

   „Originalitatea şi identitatea permanentă a unui popor, afirma profesorul Alexandru Nemoianu, sunt exprimate în trăinicia Tradiţiei lui. Tradiţia, care exprimă cel mai fidel personalitatea poporului, adică tot ce rămâne statornic. Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sinele cel mai intim şi, se poate spune, reprezintă modul în care absolutul este exprimat de un anume popor. În această înţelegere avem nevoie de Tradiţie pentru a ne aminti permanent cine suntem. Tradiţia este ceea ce face un Popor unic, căci în ea se cuprinde modul în care un popor defineşte şi înţelege diferenţa dintre frumos şi urât, dintre drept şi nedrept, dintre adevăr şi minciună, dintre bine şi rău. Tradiţia este experienţa existenţială a Neamului şi în ea se păstrează frumuseţea autentică.” (Alexandru Nemoianu, Despre statornicie în Revista  LOGOS şi AGAPE, 6 August, 2020)

   În fragmentul rezervat Revoluţiei din Transilvania – 1848, autorul a pornit motivat şi de sentimentul care i-a unit soarta cu Voichiţa Maria în biserica din satul Portiţa, pe şoseaua Carei – Andrid, la 15 km sud de Carei. „Atunci am aflat de existenţa stampei care reflecta chipul lui Avram Iancu în Vestul României, într-un mod aparte, cu vibraţie patriotică. Viaţa spirituală a acestei vetre româneşti a cunoscut o notorietate prin prestigiul preoţilor Ioan Dărăban (1821-1833), Ilie Trochnea (1833-1845), Theodor Pop Dan (1845-1853), Vasile Vancu (1853-1878), Emanoil Creţu (1878-1881, Gheorghe Chereji (1883-1903), Andrei Bogdan (1904-1925), care au avut un rol important în sădirea şi cultivarea sentimentului naţional. Preotul Vasile Vancu împreună cu Ioan Munteanu au contribuit la elaborarea Proclamaţie de la Blaj” (ibid., p. 82)

   Stampa lui Avram Iancu şi a căpitanilor săi, exprimă „evocarea nobleţii de gând şi a dârzeniei de fapte: Avram Iancu, Petre Dobra, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon, Simion Balint, realizată de Barbu Iscovescu şi imprimată în 1850 la Paris, „Stampa, după viziunea lui Constantin Mălinaş „e un adevărat pantheon grafic al revoluţiei”, iar Cristina Bursuc mărturiseşte că a vegheat mai bine de un veac în biserica din satul Portiţa. Astăzi se află la loc de pomenire în Muzeul Episcopiei ortodoxe din Oradea.

   Mândria bisericii din satul Portiţa mai este legată şi de cinstirea cărţilor vechi liturgice, precum celebrul Liturghier de la 1713, al lui Antim Ivireanul.

   La 10 Mai 1928, a avut loc premiera piesei de teatru în 4 acte şi 7 tablouri „Avram Iancu – tragedie istorică” în viziunea inimoasei şi distinsei Galliei Tudor, reflectând mândria naţional – creştină şi spiritul Crăişorului munţilor, plămadă din cremenea neînfricatului voievod Menumorut, din care desprindem scena venirii emisarului lui Kosuth Lajos, Voşvari, fost Feher Pal la Crăişorul Munţilor, pentru a-l convinge să treacă de partea tiranului său Kosuth Lajos.

   „Voşvari, desface pachetul din mâna soldatului care l-a însoţit şi grăieşte cu curaj.

   Ţi-am adus mantie, sabie (cu pietre încrustate pe mâner) şi calpac de-ale lui Arpad, precum şi un decret de General Gubernial! (Îi dă un plic sigilat). Şi aşa gătit, să mergi la Budapesta, unde am ordin să te duc!

   Avram Iancu – (Le ia din mâna lui, le priveşte dispreţuitor şi i le aruncă la picioare). N-am nici un respect pentru penele acestea de tirani! Nu voi îmbrăca niciodată corcoaţele voastre, atâta timp, cât poporul meu e nedreptăţit de voi! …Kosuth Lajos nu va avea cinstea să mă primească de amic; regret!

   Voşvari – (Adună hainele de pe jos şi le dă soldatului, apoi, prinde steagul din mâna lui, îl sfâşie enervat şi-l aruncă la picioarele lui Iancu). Hai, scoate sabia Iancule, pe viaţă şi pe moarte! Noi doi. Tu ai martori pe Căpitanii tăi, iar eu, numai ofensa adusă memoriei lui Arpad şi insulte adresate lui Kosuth Lajos!

   Avram Iancu – (Liniştit). Ooo! Opreşte-te, Voşvari, nu mă bat cu tine!

   Voşvari – Nu te mai baţi cu mine, zici?!. Explică-te!.

   Avram Iancu – Ai fost în casa mea pe cale paşnică, la Vidra, şi odată ce ai stat la masa mea, nu te mai pot lovi!. Este un principiu moştenit de la Decebal al nostru!.

   Voşvari – Bine atunci deleagă pe căpitanii tăi!.

   Avram Iancu – Linişteşte-te Voşvari, nu vei fi ucis mişeleşte, aici unde ai venit cu steag alb, şi nici măcar prizonier, deci vei pleca teafăr, păzit de oamenii mei, până vei găsi trupele tale. Apoi vom lucra în mod cinstit, fiecare în fruntea oastei lui!. De vei cădea, aşa ţi-a fost ursita, de vei scăpa, norocul tău!. Acum noroc bun!.(Îi întinde mâna).

   Voşvari – (Mişcat îi dă mâna, apoi salută milităreşte). Îţi mulţumesc!. Nobil principiu avea Decebal!” (ibid., p. 85)

   Testamentul lui Zamolxis, al lui Burebista, al lui Decebal, şi-al tururor regilor şi voievozilor noştri, inclusiv Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, puneau înaintea Patriei pe Dumnezeu, iar în sânul ei aşezând pe conducătorii aleşi şi poporul neînfricat şi credincios, păstrând dincolo de demnitatea dacică şi onoarea Cavalerului trac.

   Acest fapt, măreţ şi monumental ce se înscrie între marile Minuni ale lumii – Onoarea Cavalerului trac, nu l-au înţeles niciodată duşmanii noştrii creştini şi necreştini, nu l-au înţeles regii străini care au vitregit Ţara sub cârmuirea lor vremelnică, nu-l vor înţelege pururea oligarhia politicienilor de ieri şi de azi, renumiţi doar prin palavrele lor fără noimă, vorba lui Nicolae Steinhardt, ce pozează în „democraţi” de „dreapta”, „nedecişi” sau de „stânga”. „Nous avons assez de ces gens sans honte, dont l’insolence en matiere religieuse est rendue insupportable par leur irreligiosite meme, de ces discoureurs, ces acolytes de politiciens, costumes sans  gout en habit de ville.” <<Ne-am săturat de aceşti oameni fără ruşine, a căror insolenţă în materie de religie este insuportabilă tocmai din cauza ireligiozităţii lor, de aceşti palavragii, de aceşti acoliţi de politicieni, îmbrăcaţi fără gust în haine de oraş.>> (N. Steinhardt/ Em. Neuman, Eseu despre o concepţie catolică asupra iudaismului – Iluzii şi realităţi evreieşti. Mănăstirea Rohia, Polirom, 2011, p. 91)

   La afirmația profetică Ioan Aurel Popovici că „şi miturile şi legendele fac parte din istoria unui popor”, aş adăuga că Adevărul, Dreptatea, Demnitatea, Iubirea, Libertatea şi Onoarea întregesc însă conştiinţa suverană a unei Naţiuni creştine.

   Omagiul pios adus de autor Profetului Mihail Eminescu, prin paşii purtaţi la Ipoteşti, Putna în 1971, la Budapesta în 2006, pe urmele generalului Georgescu P. Ion, care a sădit Codrul Eminescu prin cei 10.000 de brazi, care au sădit numele EMINESCU la 50 de ani de la urcarea pe cer a Luceafărului, la Raşca, Seini, Carei 2017, anual de 15 Ianuarie la Oradea, ne apropie de „Suma lirică de Voievozi”, familiarizându-ne cu călduroasa, vulcanica revistă „Familia” a lui Iosif Vulcan, care a ilustrat portretele marilor bărbaţi şi perle din strălucitoarele lor opere: mecena bihorean Nicolae Jinga, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Dora d’Istria, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Bariţiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloşca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarion, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alexandru Sterca Siuluţiu, Simion Bărnuţiu, Samuil Vulcan, Andrei Şaguna mitropolit şi baron, George Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin MOŞINCAT- Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice. De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1” →