Prof. Dr. Constantin MIU: Cunoașterea lumii prin simțuri și culori

Am primit de la Focșani volumul Algoritm (Editura StudiS, Iași, 2020), semnat de tânăra Alexandra Iancu, opul fiind însoțit de o notiță, în care scriitorul Gh. A. Neagu mă roagă să-mi exprim părerea despre „prozele” care îl alcătuiesc.

Din capul locului, trebuie precizat că nu avem de-a face cu proze, în accepția clasică a termenului. Din mărturisirea autoarei, expusă în Prefață, considerăm că se poate vorbi de un altfel de jurnal, în care Alexandra Iancu declară: „Tot ce știu este că am vrut să scriu minții mele demonstrația că se înșală.” (p. 7). Cele 17 componente ale algoritmului sunt modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori, prin care autoarea își raportează sinele la lume, plecând de la premisa – considerată falsă – că „…suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12).

Alexandra Iancu se dovedește a fi un spirit avid de cunoaștere. Existența, sub toate aspectele ei, trebuie cunoscută, explorată, în ansamblul ei, dar și sau mai ales în componentele ei. Modalitatea aceasta de cunoaștere este una inedită, pentru că îi oferă eului cunoscător să fie el însuși, unicat, irepetabil. Așa cum un copil, curios din fire, încearcă să afle ce este în interiorul unui ceas care ticăie și îl dezmembrează, bucată cu bucată, ca apoi să-l asambleze, dovedindu-și vocația de constructor, tot astfel procedează și Alexandra Iancu în cele 17 componente ale algoritmului, ca modalități de cunoaștere a lumii, prin simțuri și culori. Spre pildă, în Lecția de pian, autoarea relevă cum concepe/ simte/ înțelege actul cunoașterii. Ea pleacă de la o premisă, formulată retoric: „Dacă ți se spune că ai degete de pianist, ajungi să crezi că știi să cânți la pian?” (p. 46). Apoi, aduce în discuție raportul dintre curaj și stereotipuri: „Crezi asta, dar n-ai curaj să încerci (să cânți la paian – n. n.). Accepți ce ți se spune, ca un adevăr general-valabil; atât de valabil, că nu există decât datorită unor stereotipuri.” (p. 46). Ca atare, acceptând lumea ca pe un dat al destinului, lumea ar părea construită/ făcută/ alcătuită din astfel de sterotipuri: „Așezăm fiecare stereotip într-un sertăraș și ne construim o lume din astfel de sertare.” (p. 46). Indiscutabil, cunoașterea presupune, în egală măsură, curaj și curiozitate: „Dacă am încerca să dezmembrăm un pian, am simți miros dulce de lemn vechi. Am mirosi copilărie, iar copilăria ar evada din el și nu ne-ar mai fi teamă. Teamă să reasamblăm pianul.” (p. 46). Cu siguranță, am fi demni de vocația noastră profesională, dacă ne-am învinge teama cunoașterii sinelui: „Ne e frică să căutăm, pentru că ne e frică de noi. Frică de ceea ce nu cunoaștem în noi.” (p. 49).

Pe dihotomia curaj/ frică e construită și prima componentă a algoritmului – Supă de legume: „Am mai gătit înainte, dar n-am avut curajul să încerc să îmi gătesc propria supă, cu ingredientele mele preferate.” (s. n., p. 8). Având în minte noțiunea de supă autoarea încearcă să o înțeleagă (cf. p. 9), de aceea va face referiri la părțile componente – ingredientele. Spre a emite judecăți despre oameni și felul lor de a cunoaște, Alexandra Iancu abordează o altă dihotomie: aparență/ esență: „Apreciem oamenii după frumusețe, după importanță, după <<acel ceva>>. Alegem legumele după aceleași criterii. În fond, suntem alcătuiți din prejudecăți; suntem o prejudecată; suntem ceea ce vor alții să fim…” (p. 12). Concluziile acestei „rețete” de cunoaștere de viață au la bază ideea că omul e prizonierul prejudecăților: „Unii n-au curaj să o guste. O resping după miros. Alții condamnă bucătarul, deși n-au gătit niciodată o supă; n-au gândit o supă. (p. 18). Pe aceeaşi canava a cunoașterii este însăilat şi raportul perseverenţă/ neputinţă, prima însemnând progres în cunoaștere, cea de-a doua – stagnare: „Supa cere perseverență. Dar n-apucăm să știm ce e perseverența, pentru că o înecăm în amăgiri. Ne amăgim cu neputințe, cu incapacități. Ne amăgim cu lipsuri pe care nu le avem. Ne subestimăm din comoditate, din luxul de a avea totul fără efort.” (p. 19). Câtă luciditate în judecăți, cât adevăr de viață!

Poveste în oglindă are la bază sinestezia. Pornind de la declarația „N-am văzut niciodată cum arată o floare în oglindă” (p. 29), oglinda fiind simblolul realității închipuite, autoarea discută semnificația culorilor în actul cunoașterii frumosului din natură: „Culorile scot la iveală frumusețea vieții. De noi depinde să alegem nuanțe frumoase.” (p. 29). Iată câteva adevăruri ignorate de cititorul/ trăitorul/ cunoscătorul comun:

Continue reading „Prof. Dr. Constantin MIU: Cunoașterea lumii prin simțuri și culori” →

Constantin MIU: Despărțirea de trecut, prin înțelegerea lui

Noua carte semnată de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, – „Măgarul din fântână” (Editura StudiS, Iași, 2020) – este o scriere cu tâlc, încriptat chiar în titlu, a cărui semnificație este explicată de tatăl protagonistului, spre a-i fi drept pildă: „Viața va arunca și peste tine cu pământul și bolovanii greutăților de tot felul. Iar secretul pentru a ieși din fântâna secată (așa cum a făcut măgarul din povestirea tatălui – n. n.) este să bătătorești pământul și să-l folosești pentru a urca încă un pas! (…) Fiecare dintre greutățile noastre este, de fapt, o ocazie pentru a putea să mai facem un pas înainte. Dacă nu ne dăm bătuți, putem ieși chiar și din cele mai profunde adâncuri.” (p. 216).

Personajul cărții în discuție – Paul Dăscălescu – este un rezoner (cf. fr. raisonneur), un personaj care vede, ascultă, compară, reflectează, se revoltă și acționează într-o lume pestriță: de la ospătari și mandatari, până la ingineri, profesori universitari și scriitori, ba chiar și turnători, precum și securiști oneroși – oameni cu mentalități deferite, în perioada României socialiste, pe care autorul a cunoscut-o.

Până la un punct, cartea are aspect de roman polițist. Paul va fi chemat la poliție, să dea declarație în legătură cu o crimă, al cărei presupus autor îl văzuse la un restaurant din București, stând la masă cu victima. Pentru că ofițerului de la criminalistică nu i-a plăcut ceea ce a declarat tânărul, acesta e reținut într-o celulă, câteva zile și nopți. Va fi eliberat, la intervenția amicului său, Stan Pisică, – individ care, ca informator, era un apropiat al securității. Dintr-o discuție mai aprinsă, Paul află că protectorul său și un coleg de cenaclu, frecventat de protagonist, ca să nu lucreze în mină au preferat să devină „oamenii” securității: „– Da, amărâtul ăla, am fost recrutați amândoi! Așa am scăpat de mină. Te-ai întrebat vreodată din ce bani trăiește ăla sau de ce eu tai frunză la câini, la fabrica de calculatoare?” (p. 134).

Peste câțiva ani, când Paul Dăscălescu se va transfera la sucursala unui Institut de cercetări („care se ocupa, printre altele, și de terenurile degradate” – precizează autorul), la Focșani, același Stan Pisică se laudă că datorită lui i s-a repartizat un apartament în centrul orașului, i s-a pus telefon și i s-au dat două butelii – obiecte de lux – în vremurile acelea. Când află că în schimbul acestor facilități ar trebui să accepte colaborarea cu securitatea, Paul refuză categoric: „Uite, prietene, eu nu mă vând pentru o butelie! (…) eu nu vreau să ajung coleg de turnătorie cu alde ăștia. Îmi ajunge că trebuie să-l suport la cenaclu (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.). Și, mai nou, am dat peste el chiar aici. E bibliotecar acum, a fost promovat. Și se dă rotund (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.).că e scriitor de succes, venit din capitală.” (p. 213, 214).

Discuția pretinsului „scriitor de succes” – Gogu Martac, avută cu „neobositul” său protector – Stan Pisică – înainte de așa-zisa promovare a aceluia, este de-a dreptul ilară: „- Ce faci bă, tâmpitule! Era Stan Pisică. – Bine, îngăimă Martac. – Păi, cred și eu. După ce ți-ai potolit mădularul, faci bine, pe mă-ta. Ți-am dat casă, butelie, serviciu, și tu… – Eu, ce? Nu mi-am făcut datoria? – Mă, tâmpitule, noi când te-am recrutat, n-am crezut că o să te apuci să călărești minore! N-ai nevastă? – E borțoasă de șapte luni și doarme cu spatele la mine. De furie, mă descarc pe frecatul linoleumului din hol și din baie. – Descarcă-te-n poezie, dobitocule!” (p. 203).

Continue reading „Constantin MIU: Despărțirea de trecut, prin înțelegerea lui” →

Constantin MIU: Tarele unei lumi de altădată

Vorbind despre prozele scurte ale scriitorului vrâncean Gh. A. Neagu, remarcam nota definitorie a acestora – naturalismul, cu vizibile accente de straniu și absurd. Aceste aspecte, le-am sesizat, referindu-ne la volumele „Moartea șobolanului” și ”Războiul muștelor”.

În romane, naturalismul lui Gh. A. Neagu este mai aproape de cel zolist (așa cum remarca Ion Pachia Tatomirescu) sau de cel al lui Rebreanu ori cel al lui Marin Preda, în schița Calul sau în unele scene din Moromeții.

Noua apariție editorială, semnată de Gh. A. Neagu – Așezământul (Editura SudiS, Iași, 2018) – aduce în prim-plan o serie de secvențe în legătură cu o seamă de indivizi aflați la marginea societății socialiste multilateral dezvoltate, dintr-un așezământ, el însuși aflat la marginea unui oraș de provincie, în ultimii ani ai regimului ceaușist.

Tarele acestei lumi bolnave, bazate pe minciună, prefăcătorie, dublate de mica ciupeală a acestui așezământ cu asistați social, lăsați la voia întâmplării, în mizerie, fără medicamente și cu hrană puțină – toate aceste aspecte reliefate de către autor sunt o oglindă fidelă a apucăturilor oamenilor muncii din acele vremuri, de tristă amintire.

Protagonistul cărții lui Gh. A. Neagu este Daniel Ștefan – conștiința martor la tot ceea ce se întâmplă în acest așezământ. Numit de urgență director (de trei ani, instituția nu avea conducător!), acesta constată dezastrul, la prima „vizită” făcută în unitate. Centrala termică e distrusă, fără combustibil, la cantină, bucătăresele fură pe rupte, diminuând hrana asistaților, pe care intenționat o fac potroacă (întrebată de ce se procedează astfel, o bucătăreasă dă un răspuns pe cât de sincer, pe atât de stupefiant: „Pentru că beau mai multă apă și le mai trece de foame…” – p. 31), grupurile sanitare nu funcționează, vesela mai mult lasă de dorit, geamuri sparte, iar prin dormitoare mucegaiul stăpânește pereții, singurul camion în uz e folosit la căratul alimentelor, dar și ca dric, atunci când moare câte un asistat.

Când adună oamenii muncii într-o ședință ad-hoc și le reproșează dezastrul, „nea Costică – contabilul șef” are curajul să-l înfrunte pe director: „Noi am fost aici, așa cum ne vedeți și nu ne-a criticat nimeni până acum…” (p. 46).

Stupefiant e felul expeditiv cum este „rezolvat” decesul unuia dintre asistați. Întrebată cum trebuie ptocedat în acest caz, secretara îi spune directorului: ” – Simplu! Îi chemați pe șeful de producție și pe administrator. Unul face sicriul și celălalt îl pregătește de înmormântare.” (p. 54). Chiar și traficul de influență (la modă în acele vremuri) este demascat. O bucătăreasă, sora secretarului Academiei Ștefan Gheorgiu, este prinsă ieșind pe poarta unității, cu o găleată în care pusese carne tocată, sub coji de cartofi. Discuția dintre secretarul județenei de partid și mai marele de la București, apoi felul cum primul îl pune la punct pe directorul așezământului este eleocventă:

” – …directorul acesta al vostru (…) a găsit de cuviință s-o acuze pe soră-mea că ar fi furat niște carne!

– Vai de mine, tovarășu’ Baciu, cum se poate asta? O rezolvăm imediat! (…)

– (…) mie să-mi vii și să-mi raportezi cât mai repede posibil, dar nu mai mult de două-trei zile, c-ai rezolvat!

– Îl dau afară, tovarășu’ !

– Bă, nu asta mă interesează (…) Îl lași pe funcție și-i ordoni să retragă dosarul, ai înțeles? (…)

– Ascultă, măi, directorule, de când mă-ta pe gheață faci tu dosare la membri de partid, fără să fiu eu informat? (…) Dobitocule, nici nu ți s-a uscat bine cerneala pe semnătura de numire, și deja ai început să faci lucrurile de capul tău! ” (p. 63-65).

Despre faimoasele convocări la primărie a tuturor șefilor de instituții din orașele patriei se menționează o realitate în egală măsură tristă și ilară: „Ședințele erau degeaba, vorbele erau degeaba, dar trebuiau ținute conform programului trasat de partid (…) Participau de nevoie, cel mai adesea prin rotație.” (p. 52).

În cartea în discuție, zolismul îmbracă și aspectul macabrului, însă povestea cu asistata care adusese pe lume un copil cu trei picioare și căruia mama îi retează cu foarfecele „piciorul din spate” ni se pare a fi neverosimilă (cf. p. 119-120). Așa cum precizează autorul, grozăviile se țin lanț, până în ziua fugii dictatorului.

––––––––

Prof.Dr. Constantin MIU

Medgidia, Iulie 2018