Azi m-am întâlnit cu vântul
Azi m-am întâlnit cu vântul
Scotea brazi din rădăcină,
Cotropea întreg pământul
Absolvindu-se de vină.
Prin sintagme desuete
Într-un vals nebun, perfid,
Explica pe îndelete
Cerului din zori, timid.
Cum că doar îl limpezește,
Vrea să zboare nori din Soare
Suflă , suflă, se rotește
Și se-amestecă-n culoare.
A rupt stâlpii de la poartă,
Toți ulucii îi adună,
Ca arcușul ce se poartă
Strengăreşte pe o strună.
Printre vise-mprăştiate
De-a ieși din mine-afară,
Altele mai adunate
Dintr-un timp, de-odinioară.
Din grădină simt mireasma
Florilor de iasomie ,
Spulberate prin fantasma
Florii dintr-o păpădie.
Azi m-am întâlnit cu vântul
Zboară-n clipele mirate,
Mi-a înțepenit cuvântul
De un ceas şi jumătate.
Hotărârea lui nu-i dreaptă
Și pare cam obosit,
Spulberând din şoaptă-n şoaptă
Tot din timpul infinit.
Stupida întrebare
Peste noi așternem anii
Sub a clipelor năvală,
Alergând în gând cu banii
Prin a vieților spoială.
Depărtări străbat lăstunii
Peste tot ce nu plătesc
Înapoi se-ntorc doar unii
Prin destinul ce-l ursesc.
Câmpul se măsoară-n verde
Pădurea prin rămurele
Apele prin val ce-l pierde
Cerul prin grădini cu stele.
Eu mă mai măsor cu tine
Tu numai cu gândul meu
Sau prin zilele senine
Şi-amândoi cu Dumnezeu .
De greşești măsurătoarea
Nu mai știi nici cine esti
Pui stupida întrebarea
Către Cer urci în caleşti ?
Cu hainele pe dânsul
E seară la Tilişca, miroase a tămâie
Pe Cățânaşul mamei se scurg lumini din brazi
Odaia ei micuță pe clipă te îmbie
Arunc priviri prin casă şi-n focuri care ard.
Din turla cea înaltă bat sfinte orologii
Durut dangăt sihastru , dau satului ocol,
Pe nasălia groasă, purtat prin vechi elogii
Un suflet se înalță spre-al cerului obol.
Un popă bâlbâieşte, că doar atât mai poate
Pe calea neputinței fiind plecat demult,
Când soarele apune, Luna răsare-n şoapte
Și satul lin se trece, prin pace, din tumult.
Purced spre împăcare, pășesc încetișor,
Țin lumânarea groasă și o scufund în palme,
Pantofii din lac negri , abia-mi intră-n picior
Când mama face-o cruce și şopote din psalme.
Ajung lângă o cruce, mă-nchin la Răstignit
Și parcă dinspre frunte, simt iar dulcea tămâie,
Pășesc pe potecuță ,de parcă merg prin mit
Și văd praporii negri , stindard la năsălie.
Acolo doarme unul, cu ochii larg închişi
Nu mai cunosc nici chipul am o nelămurire ,
Și roată lângă masă , plâng parcă niște inși
Soldați lângă acesta , din multa lor iubire.
Iar cel ce strânge lacrimi, pornește în târziu
Cu hainele pe dânsul, atât ducea-n sicriu.
––––––––––––––––
Emma POENARIU SERAFIN
22 iunie, 2018