Eugen DORCESCU: Despre filia, agape, Eros & About philia, agape, Eros

Doamna Emilia Ţuţuianu aparţine acelor  the happy few, despre care, pe urmele lui Shakespeare şi Goldsmith, vorbeşte Stendhal, definindu-i drept „âmes sensibles”. Doamna Emilia Ţuţuianu este, categoric, un „suflet sensibil”.  După cum este, totodată, nu doar un individ uman, pur şi simplu, ci, mai cu seamă, o persoană, în accepţiunea pe care eu însumi, în smerenia mea, am conferit-o acestei noţiuni.

Anume: „Persoana este acel exemplar uman, purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal, care poartă cu sine şi sentimentul, dar şi cultul valorilor, care îşi recunoaşte necesităţi spirituale conştientizate”.

Poemele cuprinse în această carte probează, cât se poate de convingător, excelenţa morală, reflexivă şi afectivă a poetei, nobleţea simţămintelor şi gândurilor sale, chiar dacă încadrarea tipologică, altfel spus: competenţa, nu angajează, neapărat, şi pretutindeni, şi indiscutabil, performanţa textuală, încadrarea axiologică.

Tema poemelor – Iubirea – este abordată cu imense timidităţi şi delicate perifraze, dragostea neavând nimic instinctual, vehement, tenebros, ci consumându-se între aspiraţii vagi, regrete discrete, dorinţe intense, dar, pudic, strunite, poate chiar reprimate, potrivit unui cod al bunului simţ, al onoarei, al purităţii.

Drama, fiindcă  mereu avem, pare-se, a face cu o iubire eşuată, se desfăşoară în plină lumină (în „Cetatea Luminii”), e comunicabilă integral, fiindcă nu afectează cu nimic imperativele decenţei: „Din Adevăr s-a zămislit lumina dragostei”. (Să se vadă şi Joc).

În alcătuirea ei intimă, vitală, Poezia Doamnei Emilia Ţuţuianu năzuieşte spre sinteza dintre filia şi agape, lăsându-i erosului un rol secund, deloc de neglijat, fireşte, dar secund, totuşi.

Este aceasta o însuşire de preţ, într-o vreme a dezinhibărilor comportamentale şi a brutalităţii  lingvistice, a dezastrului marilor iubiri. Poeta cântă o iubire care, chiar reală fiind, rămâne ideală.

Consecinţa imediată este deplasarea tensiunilor din evenimenţial în mental şi în imaginar, ceea ce implică şi o selecţie riguroasă a receptorilor. Sufletele cultivate, educate, sensibile, de o alcătuire diafană, vor fi foarte atente la mesajul şi la sonurile acestor stihuri. Ceea ce, presupunem, este pe placul, este dorinţa, este nădejdea autoarei.

Iată această Revenire:

 

„Cuprind în braţe căldura verii

şi-n suflet vreau s-o strâng

pentru tine, când vei veni…

Singurătatea, vicleană vietate,

sfidându-mă duşmănos, mă privea…

Mă ghemuiesc în mine, obosită.

Şi adun, în braţele ce-mi flutură  în vânt,

amintirile rămase,  din alt timp.

Inima se deschide ca o rodie,

cu picături roşii, ce se-amestecă,

în  scurgerea haină a Timpului,

cu nisipul lucrurilor pierdute,

cu osteneala trupului zbuciumat,

cu arşiţa febrei…ce mă devoră”.

 

*

 

About philia, agape, Eros

 

Mrs Emilia Ţuţuianu belongs to those happy few, about which, in the footsteps of Shakespeare and Goldsmith, Stendhal speaks, defining them as âmes sensibles. Mrs. Emilia Ţuţuianu is definitely a “sensitive soul”. As she is, she is not only a human individual, pure and simple, but most importantly a person, which, myself in my humbleness I conferred her to this notion. “The person is that human bearer of excellence who lives for an ideal that carries the feeling and the cult of values that recognizes its spiritual needs to be made aware of”.

The poems contained in this book prove, as convincingly as possible, the moral, reflexive and affective excellence of the poet, the nobleness of her feelings and thoughts, even though the typological framing, that is to say, the competence does not necessarily uses everywhere and  indisputably the textual performance and the axiological framing.

The theme of the poems – Love – is approached with immense shyness and delicate periphrases; Love having nothing instinctual, vehement, shadowy, but consuming between vague aspirations, discrete regrets, intense desires but bashfully kept, perhaps even repressed, according to a code of common sense, of honour, of purity.

Drama, because we always have to do with a love missed, unfolds in full light (in the “City of Light”), is fully communicable, because it does not affect the imperative of decency: “From the Truth the light of love was conceived”. (“Game”).

In her intimate, vital composition, Emilia Ţuţuianu’s Poetry strives for the synthesis between philia and agape, leaving for Eros a secondary role, not neglected, of course, but less important. This is a priceless quality, in a time of behavioural disinhibitions and linguistic brutality, of the great love. The poet honours a love that, even real, remains ideal.

This is indeed what the author wished to convey…

As in “Return”

“I embrace the heat of the summer

wanting to fill my soul with it

and to keep it for you, when you’ll come.

 

Loneliness, a cunning creature,

spitefully defying, was watching me.

I find myself in me, tired

and I gather in my waving arms in the wind

the remaining memories of another time.

The heart opens like a pomegranate,

With red drops, mixing

in the merciless flow of Time,

with the sand of lost things,

with the torment of the tumultuous body,

with the burning fever … that devours

 

—————————————–

Eugen DORCESCU

Traducere în limba engleză, Dianu Sfrijan

~ Prefața volumului bilingv de poezie „Pentru tine, când vei veni…/ For you when you come…”, semnat de poeta Emilia  ȚUȚUIANU, Editura SINGUR, 2017, Colecția SCRISUL DE AZI ~

Mariana Zorița PURICE: Eu nu am timp

Eu nu am timp

Curând se face noapte
Și soarele apune
Și ziua aceasta pleacă
Și câte vor venii
Iar eu privind la stele
Încerc a-mi regăsi
Uitarea despre tine
Un vis neâmplinit !
Și peste timp
Privi-vom îndărăt
La ani ce trecură
La noi ce am ales
O cale ce ne doare
Ș-un drum făr- de-nțeles !
Eu nu am timp ș-aștept
Orgolii ca să treacă
Nici vicii ca să vindeci
Nici versul să-l pricepi
Pot doar să cer la viață
Un pic de sănătate
Un pumn de ani…ș-o carte
Să-mi scriu în versuri…
Din viața mea,o parte !

–––––––––––––

Mariana Zorița PURICE

24 iunie, 2018

Maria HOTEA: Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, de calda îmbrățișare
Iar nostalgia inima mi-o copleșește,
Privesc cum florile deschid corole-n soare
Parfumul lor suav doar vântu-l risipește !

 

Pe când zefirul blând se joacă-n părul meu
De al tău dor în inimă dorințe se înfiripă ,
În suflet simt iubirea ce ne-a unit mereu
Şi gândul iar pornește hoinar pentru o clipă.

 

Aş vrea să te ating, dar știu că nu se poate
Iar fiecare clipă trezește în mine frică,
În gândul meu dorințe îmi sunt amestecate
Speranța-n suflet însă iubirea mi- o ridică.

 

Tu n-ai să şti iubite mereu îmi eşti departe
Şi-n fiecare clipă ochii- mi aleargă-n zare,
Nu te zăresc şi încerc din amintiri uitate
Să văd iar chipul tău găsindu-mi alinare.

 

Mi-e dor de tine dar va veni iar vremea
Când ochi tăi cu drag mă vor privi ,
Din adâncimea lor voi alungă tristeţea
Şi-un licăr de sclipire.în ei se va ivi

 

Dar va veni o zi în care buzele vor rosti
Cuvinte dragi pe care mi-e dor să le aud,
În adieri doar vântul îmi pare a-mi şopti
Iubirea să n-o pierd şi-n suflet s-o ascund.

–––––––––––

Maria HOTEA

24 iunie, 2018

Alexandru NEMOIANU: ,,Vina” celui care a plecat

Cauza principală a răului care persistă în lume și de când este lumea, este mândria. Încă mai grav, dincolo de neputința de a ne controla mândria, stă și împrejurarea că, sub inspirația negativității pure, a necuratului, mândria a căpătat nespus de multe forme. Atâta de multe că din comoditate și lașitate nici nu mai suntem capabili să recunoaștem patima în sine. Una dintre cele mai grave forme de ignorare a mândriei este neputința și ne-voința de a asuma povara responsabilității personale, „vina” personală. Iar acesteia îi urmează una dintre cele mai pierzătoare înșelări, cea dintre mândrie și smerenie, înșelarea că am fi smeriți atunci când de fapt ne scăldăm în mândrie și părere de sine.
Mereu vom afla o „explicație”, o „scuză”, vom căuta „vina” altcuiva.
Așa cum spuneam această formă de păcat dăinuie de la începutul stării noastre pământești, în mai multe feluri se poate spune că acest păcat a fost chiar cauza, sau oricum a contribuit decisiv, la alungarea noastră din Rai.
Întrebați despre neascultarea lor atât Adam, cât și Eva s-au grăbit să dea „vina” pe altcineva; ea pe îndemnul șarpelui, el pe îndemnul femeii sale. Acele „scuze” șchioape nu au fost luate în seamă, și pe drept cuvânt, și astfel ne aflăm în rușinoasa condiție în care suntem. Dramatic este însă că de atunci și până acuma nu am învățat nimic și încă mai rău persistăm în aceiași „scuză”: „altcineva” este de vină. Cel mai adesea „cel plecat”.
Că așa este limpede ne-o spune Mântuitorul,: „Vai vouă cărturari și farisei fățarnici, că zidiți mormintele proorocilor și împodobiți pe ale drepților. Și ziceți: De am fi fost noi în zilele părinților noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. Astfel, dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor care au ucis pe prooroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri.”(Matei,23,29-32)
Aceste Cuvinte sunt nespus de amenințătoare.
Ele arată cel puțin câteva lucruri.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Vina” celui care a plecat” →

Traian DORZ : O, om!…

O, om!…

 

O, om,  ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii dai,
căci ea, mereu, spre iad sau rai
pe mulţi o să îndrume.

 

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus…în veci nu-l mai aduni,
şi vei culege roada lui
ori mort, ori viu, odată.

 

Ai spus o vorbă, vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va întina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

 

Scrii un cuvânt…cuvântul scris
e-un leac sau o otravă,
tu vei muri, dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre ocară sau slavă.

 

Ai spus un cântec, versul său,
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine.

 

Arăţi o cale, calea ta
în urma ta nu piere,
e cale bună sau e rea,
va prăbuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre cer sau spre durere.

 

Trăieşti o viaţă…viaţa ta
e una, numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ţi-o trăieşti vei câştiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.

 

O, om! ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai
sau laşi prin pilda care-o dai
pe mulţi, spre iad sau rai
mereu o să-i îndrume.

 

Deci nu uita!…  Fii credincios
cu grijă şi cu teamă
să laşi în urmă luminos,
un semn, un gând, un drum frumos,
căci pentru toate neîndoios,
odată vei da seamă.

——————————

Traian DORZ

 

*Această poezie a fost scrisă cu adevărat de poetul Traian Dorz pe când avea domiciliu obligatoriu în Bărăgan! Într-adevăr în cartea „Din Ierihon către Sion” a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul se găsește și poezia aceasta „O, om!”. Dar sub ea, în subsolul paginii, este următoarea nota:  Această poezie s-a luat din cartea “Din Frumuseţile Vieţii Creştine”…

În spațiul public apar ca autori Sf. Ioan Iacob Hozevitul sau poetul Traian Dorz…

Poezia este atât de frumoasă, încât indiferent cine a scris-o este hrană pentru suflet. Doi iubitori de Hristos!

Sf. Ioan Iacob Hozevitul

BUCURIE!

BUCURIE!

(Cu prețuire dlui Ioan Nicolae Mușat)

 

Azi, o zi a bucuriei

Naștere și iz de sărbătoare

Sânziene, petale de soare

Și semnele profeției…

 

Cuvântul vine să îmbrace

În tricolor izbânda vieții

Cu daruri pentru cel tenace

Și binecuvântări celeste.

 

Lumina caldă ce-l înconjoară

Se simte dincolo de lumi

Și îngerii încet coboară

Purtând în mâini tainice cununi.

 

Puterea să-i sporească

Zidind bucuria-n  veci

Domnul să-l ocrotească

În drumul lui spre noi poteci.

_________________________

Mariana Gurza

Timișoara

LA MULȚI ANI!

24 iunie, 2018

Carmen CIORNEA: Sâmburi de auz

SÂMBURI DE AUZ

„Dacă n-ai muzica în suflet, degeaba o cauți în fluier”

(Rabindranath Tagore)

 

Am renunțat la o grămadă de
oameni
haine
second hand
murdare
uzate
ponosite
păstrându-le doar sâmburii
din care-am făcut un fluier
și-am fluierat
lung
prelung
îndelung,
m-auzeai?

 

Îmi pun pe mine rochița
confecționată la miezul dintre ani
din vise
sleite
înăbușite
ofilite
la care potrivesc
eșarfa cu sâmburii
fructelor de toamnă
ce știu a fluiera
așa că fluier
lung
prelung
îndelung,
m-auzi?

 

Sunt hotărâtă să cutreier
cu mâinile îndesate în
buzunarele rupte
pline cu sâmburi de fluturi
gările pentru a le picta pereții cu
seducători cai verzi
poate are nevoie cineva a-i
preschimba în sâmburi
ca să uite de exasperanta
așteptare unde nu sosește nimeni
fluierând
lung
prelung
îndelung
și atunci prin urechea
nevinovată de sunet
lumea
va (re)căpăta
auz.

–––––––––––-

Carmen CIORNEA

24 iunie, 2018

Nina TĂRCHILĂ: Nu mă iubi

Nu mă iubi

 

nu mă iubi – că n-am să-ţi pot promite
din zgură să mă smulg, să nu te-afund.
mi-s pleoapele de mine obosite
şi ochiul de odihnă mi-e flămând
iar în oglinda trupului se zbat
atâtea riduri ce strivesc lumina
ce ţi-aş luci-o-n ochii de bărbat
de n-aş fi vreasc ce-şi pierde rădăcina,
de n-aş fi gând amar cu cerul gol
căzut peste dureri ne-nchipuite
si inima-i cenuşă şi pârjol…
ce să-ţi mai dau? nu mă iubi, iubite!
avut-am coşul plin de înflorire
şi îmi creşteau năuce flori în păr,
privighetori sădeam într-o iubire
şi răsărea lumină şi-adevăr.
a curs otrava deznădejdii din tristeţe
şi m-am surpat sub zgura fără leac.
vezi, dintr-un lan întreg de frumuseţe
nimic nu am – mi-e sufletul sărac
dar te iubesc cu-o sărăcie-amară
mai mult decât pe mine m-aş iubi.
nu mă iubi – că nu vreau să te doară
de n-ai să mă mai poti desţeleni…

––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara


(Din volumul ,,Alchimia iubirii” – 2016)

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Cuminții noştri

 

Se trec prin timp ai noştri dragi cuminți
Așa cum Cartea Cărților ne lasă scris,
Putem să-i aşezam cu grijă, printre sfinți
Într-un prezent sălbatec și proscris.

 

Unii ne dorm sub maldăr de pământ
Lacrimi ne curg sub pleoape, vrând, nevrând
Imaginea de chip sculptat, de sfânt,
Pe cruci rămâne-n timpuri, luminând.

 

Uităm de ei adesea, prin timpul infernal
Apoi din vreme-n vreme, ne amintim duios,
Că timpul ne subjugă și pare că-i fatal,
Printr-un prezent aiurea și tare putregos.

 

Ne pierdem prin nimicuri, prin ce-i cotidian
Și tot ce pare astăzi, simțim că a mai fost
Ne numărăm viața, din timp, ce curge-n van
Și încercăm prin rosturi să încropim un rost.

 

Sub ochiul dimineții, ne mai lăsăm furați
Și spectatori ai clipei ce ne scoate din minți,
Născuți de-a fi mălaiul cernut de resemnați
Sau hoți puțini la suflet, de haite chinuiți.

 

Cu caractere lipsă, ori cel rămas infect
Fac tot ce vor cu țara și cel mai des hoții,
Nici nu mai știi de-i omul trecut ca un suspect
Sau îți vinde și viața, că nu mai știi s-o ții.

 

Privești năuc la inşii, înscriși la carnaval,
Iar viața lin se scurge, tablou în vii culori.
Finalul e aproape, desprins din alt final,
Iar sunetele puştii îți dau astăzi fiori.

 

Și lin se trec prin timpuri ai noştri dragi cuminți,
Aşa cum scrie Cartea şi cum le este scris.
Cu mare grijă chipul, trecut printre cei sfinți,
Într-un prezent sălbatec, aiurea și proscris.

 

Mai vino

 

Mai vino la portiță-n ceas de taină
Când soarele se stinge-n adieri
Când noaptea își îmbracă neagra haină
Când ziua cea de azi , se scurge-n ieri.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme” →

Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Eterna lehamite

De-atâtă ură îmi îngheață pleoapa,
De fals, îmi este șoapta în delir,
De-atâta pălămidă și de pir
Îmi ruginește-n podul casei sapa.

 

De-atâția hoți mi-e inima pustie
Și de minciună sunt rănit letal,
Neinvitat l-al fericirii bal
Aștept eliberarea din robie.

 

De-atâția trântori e puțină mierea,
De-atâția lupi, un câine port în piept,
Zadarnic zorii zilei îi aștept…
De-atâta moarte, moare învierea.

 

Atâtor răni sunt prea puține leacuri,
Cu-atâția șerpi, veninul curge râu,
Neghina s-a-nmulțit atât în grâu
Încât domnește foamea în stomacuri.

 

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Versuri” →