Când am ajuns la Monament, toată clasa noastră era prezentă. Domnul de fizică ne-a organizat ca un grup model de excursioniști și am plecat spre Mirica. Toți eram îmbrăcați lejer în pantaloni scurți inclusiv Faraoanca și domnul diriginte.
Ce plăcut ne adia vântul prin plete în timp ce mergeam disciplinat în coloană pe bicicletele noastre. Cum am ajuns ne-am dezbrăcat toți și am sărit în apă să ne răcorim de căldurile verii ce începuse deja.
-Hai să așezăm păturile să putem sta într-un cerc,a zis doamna de istorie și toți ne-am conformat cu drag făcând fel de fel de glume între noi.
Gata, liniște, vă rog, ne-a mai potolit dânsa zbenguiala în care intrasem toți. Vom juca o piesă de teatru la serbare, ce ziceți, v-ar plăcea? Ne-a cam surprins dânsa nepregătiți.
-Da, am zis unii dintre noi, curioși.
-Șcena o să fie chiar aici pe malul Miricăi și Mostiștea o să zicem că e Nilul. Am invitat toată școala și toți profesorii și îi vom invita și pe toți părinții voștri. Plaja este destul de mare și o să improvizăm o șcenă adevărată chiar în apă, ce ziceți?
Toți râdeam pe înfundate și nu prea înțelegeam noi ce piesă vom juca dar ne plăcea, sigur.
-Trebuie să alegem cine va juca rolul faraonului, al soției lui, al supușilor,vreți, ne incita doamna cu ideile dânsei?
-Da, am răspuns mai cu jumătate de glas.
-Cine ar vrea să joace rolul faraonului Namer, a întrebat domnul diriginte privindu-ne pe toți?
Toți tăceam mâlc și ne ascundeam unul după altul.
-O să îl alegem pe Vasile, că el e mai oacheș și seamănă cu un egiptean, a decis domnul profesor văzând că noi nu avem curaj să decidem.
-Și cine vrea să îi fie soție, regina Mereneith, faraoanca, cum m-ați poreclit voi pe mine, râdea doamna de istorie în timp ce alegea o faraonacă dintre colegele naostre.
Fetele chicoteau dar niciuna nu se hotăra să se propună.
-Hai, curaj, ne îndemna dânsa. Nimeni nu avea curaj însă.
Jeny Tomescu, vrei să joci rolul de faraoancă, a căzut necazul pe capul Tomeascăi și toți o priveam râzând și făcând glume pe seama ei.
– E potrivită, că tot face ea pe șefa, am zis eu ascunzându-mă în spatele Poliandrei.
-Laurențiule, te-am văzut, m-a prins doamna, tu ai să fii servitorul lor mi-a zis zâmbind faraoanca. Toată clasa a început să râdă atunci în timp ce Tomeasca îmi făcea cu sâc și se strâmba la mine.
-Zglobiule ,vrei să fii preotul, a întrebat domnul de fizică și Zglobiu s-a ridicat în picioare înroșindu-se tot.
Ceilalți veți juca rolul egiptenilor. Am cumpărat un sul de pânză albă și pe toți o să vă îmbrăcăm în egipteni, a decis doamna în timp ce noi râdeam între noi zbenguindu-ne fericiți.
Ultima săptămână din școală, doar asta am făcut, repetiție cu egipteni.
-Ce faci servitorule, mă lua Tomeasca mereu în balon. Să mă servești frumos că altfel te concediez, ai auzit, se juca ea cu mândria mea de bărbat.
– Să vezi tu ce servitor îți trag o amenințam eu mereu.
Serbarea a fost planificată în a doua duminică din luna iunie a acelui an școlar. Toată clasa noastră trebuia să fie prezentă la malul Miricăi la ora cincisprezece așa cum a decretat doamna de istorie. Mergeam toți tăcuți pe bicicletele și emoționați cu gândul la cum o ieși serbarea noastră.
Când ne-am apropiat de Mirica ne-am oprit. În depărtare se vedea ceva ce doar în poveștile noastre puteam să gândim și să visăm. Domnul profesor ne-a lămurit că ce vedem e real și că acolo vom juca noi piesa de teatru. Am amuțit și emoțiile ne-au copleșit definitiv.
Cineva construise chiar în apă un fel de templu cum văzusem noi în imaginile pe care ni le arătase doamna de istorie.
În fața templului se vedea o mică scenă, unde credeam că o să stea egiptenii.
Dar ce ne uluia și ne lua respirația era imaginea mulțimii de oameni ce apăruse deja pe malul Miricăi să vadă spectacolul nostru.
Parcă tot satul venise la malul Miricăi. Tomeasca a venit lângă mine și mi a zis că are niște emoții că îi tremură stomacul.
Și eu la fel i-am zis, dar hai să ne ținem tari să nu ne facem de râs.
-Dragi copii, curaj, asta vreau de la voi! Sunteți niște copii deosebiți și acum aveți șansă să arătați de ce sunteți în stare, ne-a încurajat doamna de istorie.
Vreau să știți că templul, scena și tot ce ne trebuie pentru spectacol a fost dăruit și construit de părinții voști, ajutați de școală și de primăria din comună.
Jucați-vă rolul în așa fel încât toți să fie mândri de voi ! A fost îndemnul care ne-a ambiționat pe toți.
Am lăsat biciletele undeva aproape de plajă și am trecut în spatele cortinei să ne echipăm.
Toți purtam un fel de veșmânt din pânza aceea albă înfășurat în jurul corpului nostru și legat cu un nod de umărul drept.
Vasile și Tomeasca aveau pe cap un fel de cunună făcută din hârtie creponată argintie și o eșarfă din purpură ca semn regal căzut peste umeri.
Vasile, faraonul, ținea în mână un băț pe care cineva îl transformase într-un fel de sceptru cu care dicta, iar Tomeasca, faraoanca, avea în mână o oglinjoară cu care își lumina chipul într-un fel de văpaie la care cu greu puteai privi.
Mie, servitorul, cum râdea Tomeasca de mine, îmi dăduse doamna să țin în mână o frunză imensă de palmier cu care trebuia să îi fac aere ,,faraoancăi.
Stăteam serios cât puteam să mă țin și din când în când îi mai trăgeam câte o frunză în cap Tomească-i să îi mai tai din mândria cu care mă privea.
Toți colegii noștri îmbrăcați în alb erau pe șcenă și în timp ce preotul, Zglobiu, adică, oficia slujba de încoronare, băteau din palme și aclamau.
Lumea adunată, în frunte cu părinții noștri, se minuna de scenele văzute și aplauda așa de tare că răsuna tot dealul Bătăliei,valea Miricăi, Leul și Ostrovul de vuietul acelei sărbători ancenstrale.
Când s-a terminat spectacolul toți am sărit în apă direct de pe scenă, așa de fericiți și mândri eram că trebuia să ne răcorim imediat.
Mama și tata au venit și m-au îmbrățișat așa ud cum eram eu înfășurat în pânza aia de egiptean.
Era o hărmălaie amestecată cu atâta fericire pe dealul Miricăi că lumea ziceai că asistă chiar la un spectacol din vremea faronilor egipteni.
Am intrat în vacanță așa de fericiți, așa mândri de noi că am reușit cu greu să ieșim din amețeala în care intrasem. Tomeasca mi-a dat telefon a doua zi să mă certe un pic.
-Salut, servitorule, a început ea să mă tachineze. Începe să se încălzească afară așa că vino să îmi faci aere cu frunza aia de palmier, se răsfăța ea.
-Să vezi ce aere îți fac eu, faraoaco, râdeam și eu fericit că m-a sunat.
-Ai auzit că a venit sonarul la Movila Miresei, mă întreba ea serios?
Așa că trebuie să ne pregătim să facem pe arheologii, a zis doamna de istorie. Mâine la ora opt dimineață să fim toți, care vrem, la movilă.
Ce faci,vii, m-a întrebat ea așa de fericită ca o fetiță răsfățată ce era?
-Normal că vin, faraoanco, i-am zis și eu la fel de fericit.
Era așa de multă lume la Movila Miresei de ziceai că iar are loc un spectacol cu noi, egiptenii consacrați.
Excavatorul lui Vasile făcuse deja un șanț ce tăia movila în două în timp ce pământul îl punea direct în basculantă.
La un moment dat s-a auzit o bubuitură ce ne-a speriat pe toți crezând că e vreo bombă pe acolo. Domnii veniți cu sonarul, faraoanca noastră și domnul profesor de fizică au intrat în șanțul făcut de excavator și au început să examineze peste ce au dat. Șoșoteau acolo între ei fără să auzim despre ce discută.
La un moment dat, doamna profesoară de istorie a venit să ne lămurească pe toți ce au găsit și ce cred ei că se află acoperit de movilă.
-Se pare că aici a fost acoperit un meteorit ce a căzut pe pământ acum câteva zeci de mii de ani, a început dânsa să explice uluindu-i pe toți cei prezenți.
Interesant este că deasupra lui se află un altfel de meteorit, ce poate fi folosit ca o antenă spațială. Este posibil ca cei care l-au acoperit să îl fi folosit ca un fel de antenă galactică prin care Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Profesor de timp (fragment)”
Publicație-eveniment pentru națiunea română. Cu ocazia împlinirii a 590 de ani de la nașterea celebrului voievod român, Vlad al III-lea Țepeș (Dracula), Zilei Sfântului Andrei (apostolul ocrotitor al românilor) și a Zilei naționale a României, recent a apărut de sub tipar ediția specială a Revistei de Cultură Istorică COLUMNA 2000, editată de Universitatea „Ioan Slavici” din Timișoara, serie nouă, nr.81-82-83-84 (ianuarie-decembrie), 2020, anul XXI, pagini 382. Un eveniment de mare însemnătate pentru societatea română, pentru cultura română, pentru tot ceea ce numim existență umană. Aspecte firești nespus de importante pentru om și societate – corelația fiind foarte bine închegată de legile naturii înconjurătoare, uzanță existențială care dezvoltă și amplifică în mod creator viața propriu-zisă.
Originile dictaturii sanitare nu sunt de dată recentă, legate de pandemia de Covid 19, ci își are rădăcinile în cărțile scriitorului britanic Aldous Huxley, autorul cunoscutului roman ”Minunata lume nouă” din 1932. Autorul britanic a surprins genial futurologia unei societăți totalitare, bazate pe reguli științifice. După 25 de ani de la apariția romanului care l-a făcut celebru, Aldous Huxley a scris în 1956 un celebru eseu ”Reîntoarcere în minunata lume nouă”, influențat de revoluția din Ungaria și de încheierea celui de-al doilea război mondial. Britanicul a realizat că este un precursor al lui George Orwell cu ”1984”, dar față de colegul său de generație el realizează că oamenii renunță foarte ușor la libertate pentru siguranță și protecție personală, iar dictatura sanitară sub diverse forme poate duce la un control al populației în creștere. Huxley intră în contradicție cu Orwell, care considera că oamenii resping totalitarismul, dar nu au instrumentele necesare de a se revolta pentru democrație. În schimb, Aldous Huxley crede că oamenii renunță foarte ușor la libertatea lor pentru o ipotetică siguranță socială, alimentară și sanitară. De aceea, Aldous Huxley în eseul scris la 1956 nu face foarte mari diferențe între marxismul stalinist și democrația occidentală. Dacă în comunism statul controlează excesiv societatea, în capitalismul democratic elita puterii, care este foarte subțire, edulcorează voința și interesele proprii față de popor. În comunism, nomenclatura este stăpâna țării, iar în occidentul capitalist elita puterii își împune voința proprie de putere. Sigur, că spre deosebire de stalinismul Marxist, democrația occidentală își îmbracă instrumentele de tortură ale puterii în mănuși de catifea, în realitate cele două tipuri de societăți își impun cu duritate obiectivele de control a cetățenilor.
Anotimpul viselor şi al speranţelor , vara, mi– a adus în cale oameni deosebiţi, scriitori consacraţi, vâlceni care au transpus în operele lor frumuseţea locurilor natale, istoria şi legendele judeţului Vâlcea.La sfârşitul lunii august 2018, în Horezu, capitala ceramicii româneşti s–au desfăşurat mai multe manifestări literare dedicate Ziliei Limbii Române.Acolo, scriitori români veniţi din toate colţurile lumii şi–au prezentat cărţile publicate în limba română dar şi în limba ţări în care trăiesc, germană, engleză.În cadrul evenimentelor au fost prezentate mai multe tematicii.Invitat de onoare, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, Al.Florin Ţene a vorbit despre “Etnogeneza românească “ ca un proces îndelungat şi complex al formării poporului român, continuând cu principalele etape ale formării limbii române. În încheiere a recitat două poeme “Balada Oltului“şi “Dumnezeu Ţara Mioriţei o mirunge “.A fost aplaudat la scenă deschisă cum se spune.La final au fost decernate diplome şi medalii.Pentru mine a fost o bucurie şi o onoare să primesc atât o diplomă cât mai ales să fiu felicitată de domnul Al. Florin Ţene.Despre poetul, jurnalistul, omul de cultură, vâlceanul Florin Ţene se vorbeşte frumos, opera domniei sale este vastă, complexă, cunoscută şi apreciată de mari personalităţi ale culturii contemporane.Cuvine–se cu adevărat să facem o mică incursiune în viaţa şi activitatea prodigiosului creator vâlcean pe ”Ogorul Domnului”. 
Este fondatorul Ligii Naționale a Scriitorilor, pe care o cârmuiește din anul 2006, o ligă cu peste 1500 de scriitori din toate generațiile, de la tineri și foarte tineri, până la veterani în ale scrisului, precum este și dumnealui. A debutat cu poezie în 1959 în revista Tribuna, pe când era elev în cls a a XI-a, iar editorial în anul 1974 cu volumul de versuri ”Ochi deschis”, editura Litera din București. În 1979 îi apare cel de al doilea volum de versuri ”Fuga statuilor”, tot la editura Litera din București și este tradus în limbile sârbă, engleză, rusă, spaniolă, italiană, albaneză, franceză. Este anchetat de securitate împreună cu soția, poeta Titina Nica-Țene, pentru o scrisoare adresată revistei ”Flacăra” în care demască înfometarea poporului român de către dictatorul Ceaușescu. Apoi va fi exclus din Uniunea Scriitorilor din România, întrucât a publicat un articol într-un ziar din Valea Jiului în care a arătat că o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor a colaborat cu Securitatea comunistă, bazându-se, ca participant activ la Revoluția din Decembrie 1989, pe documente găsite în sediul Comitetului județean Cluj al PCR. Ca urmare acestui fapt, conducerea Filialei l-a exclus din Uniunea Scriitorilor, înscenându-i un plagiat.
Mai întâi, citind acest volum, am simțit uimire, pe măsură ce citeam mai departe, am ajuns la consternare și, în cele din urmă, am simțit entuziasmul. Aceste poeme transformându-se într-un parcurs, o hartă și un plan de evadare, incitând la citit, ne face să înțelegem că fără o mare singurătate, fără sfială cu oarecare durerosă și mulțumitoare iluzie, nu se poate face o operă trainică: „anticii știau să trăiască și să moară deopotrivă/ Seneca și Petroniu nu aveau nimica de învățat/ de la alții egali în viață senini în moarte/… spun însă că trebuie să trecem zidul negru/ înalt până la cer și să pășim într-un dincolo/ pe care să-l construim singuri/… „cum să stăpânești tainele materiei/ interogând necunoscutul din interiorul unei chilii/ ca magistrul Faust/ să devii maestru al energiilor cosmice/ precum Gandalf perfectul inițiat/ nu iluzia fericirii asprimea lucidității/ adevărul crudul adevăr.”… „ce urmează/ sfârșitul/ sau un nou început/ Quo vadis Domine?!/… „Mesia a fost ucis demult/ astăzi locuim/ pe o insulă la marginea lumii/ suntem toți cetățeni/ ai insulei Sfânta Elena/ departe de lumină de cer și pământ”… Poetul se înscrie într-o căutare de sine, deschizând ușile spre imaginație, departe de tumultul abuzurilor umane, fără a gândi la cenzura lucidă; uneori într-o stare de neliniște și epuizare, în fața acestor catastrofe ciclice ale lumii, generează indiferență și neputința în a schimba lucrurile : „dar nu mă tem de cuvinte/ vreau să pătrundem/ într-o altă lume/ să ne cufundăm/ în acel tărâm de mistere/ să ne regenerăm/ temeliile ființei/ cu un alt spirit/ cu un alt chip/ să-nceapă un nou eon…”