Mircea Dorin ISTRATE: Duminică întristată (versuri)

VĂ-NTREBAŢI CE E CU LUMEA?

 

Vă-ntrebaţi de-o bună vreme, ce-i cu lumea? E nebună?

E pe dos întoarsă toată? Cântă la tâmpiţi în strună?

Nu mai vede adevărul? Nu mai ştie-a ei măsură?

Are văl pe ochi sărmana? ori bolnavă-i a sa gură?

 

Toţi îmi mint, de la acela care zilnic te înşeală

Pân’ la marele cel mare, care, fără de sfială

Zice că el ştie bine că-i aşa, tu, dară crede

A lui vorbă mincinoasă, nu ce ochiul tău îţi vede.

 

Mahării îţi spun că astăzi tu o duci cu mult mai bine,

Că ne-au scos din sărăcie şi de-acum doar zile pline

O s-avem cât astă viaţă ne va fi doar suitoare,

De nimic n-o duce lipsă prostovanul, până moare .

 

Noi visăm cu ochii minţii bunătăţi, îndestulare,

Trai nenică-n fericire, case mari la fiecare,

Bani cu sacul, iară munca, doar aşa, ca de plăcere,

Să mai ştim că viaţa asta nu-i chiar toată, numai miere.

 

***

Stau năuc cu ochii-n soare, tot gândind că poate, poate

Tot ce spun acuma ăştia este visul lor de-o noapte,

Ei cu viaţa trăitoare prea demult n-au nici o trebă,

Neştiind că adevărul e-n piaţă, la tarabă.

 

De acol’ încep mai toate, fiindcă ce-a îmbucătură

Greu o face truditorul şi pe dânsul toţi mi-l fură

Ca să aibă ceia care sunt vremelnic la butoane,

Neştiind ce-i greul muncii, stând în frig, în vânt şi-n ploaie.

 

Ştii şi tu ce lumea ştie că cu cât tu-mi sărăceşti

Ei şi-or îngroşa averea şi-n plăcerile lumeşti

Şi-or petrece zilnicitul până fi-vor în mormânt,

Tu, în vis de amăgire, mi te crezi sărac şi sfânt.

 

Ei trăiesc în altă lume, iar puterea le permite

Să vă-mbete-n vorbe goale, fiindcă ştiu, că-n a ta minte

De-njuraţi, cu-atât rămâneţi, iară ei îşi văd de-a lor,

Voi săraci pe lumea asta, ei bogaţi, până ce mor.

 

 

MĂ  UITĂ  DOAMNE-N  RAIUL  DE  COPIL

 

‘Napoi să-mi dai Tu, Doamne, din anii mei plecaţi

Şi pune-mă de-apururi aşa cum este-mi pofta,

Să potcovesc cu aur căluţi înaripaţi

Şi-n cuie de luceferi să pironesc iar bolta.

 

În lumea de poveste Mărite mă întoarce

Şi pune pe-a mea frunte coroanele de lauri,

Ilene Cosânzene să scap de zgripţuroaice

Şi Făt Frumos în lupte să tot răresc balauri.

 

Şi fă-mi te rog pe voie a mea împărăţie

Din lunca înflorită şi codrul cel umbrit,

Sub tălpi cărare moale să-mi creşti din colilie

Şi-un pârâiaş mângâie-mi auzu-n clipocit.

 

Şi fă să am armată din turma de mioare

Iar câinii fie-mi încă cei căpitani vestiţi,

Să cuceresc costişa cu brusturi şi cicoare

Şi valea de sub dâlmă cu zarzări-nfloriţi.

 

Şi fă, cum mai făcut-ai, să ne robească-n vară

Pe-un umăr de Târnavă cel joc făr’ de sfârşit,

Cu alţi copii de-o seamă în lunga zi de ceară

Topiţi în fericirea clipitei de-asfinţit.

 

Şi-apoi în toamne fă-ne bogaţi între bogaţi,

Stăpâni peste pomişte şi-al viei îndulcit,

Haiduci să fim cu toţii şi-n prădăciune fraţi,

Ne blesteme toţi care mereu i-am tâlhărit.

 

Şi-aşa mă ţine Doamne vecie de vecii

În vieţi fără prihană ca ziua de april,

La alţii dă avere, putere, bogăţii,

Pe mine Tu, mă uită, în raiul de copil.

 

 

STÂLPI  DE VEŞNICIE

 

Când greul vieţii-apasă, ai noştri umeri slabi

Şi frigul deznădejdii în suflete-nserează,

Când un pustiu de gheaţă înlănţuie în alb

Al nostru trai de-acuma şi-al celor ce urmează,

 

Când nu mai sunt modele de bravi şi mari bărbaţi

Ce facă ’nalte fapte pe-a timpului cărare,

Pe care noi să mergem de ei îmbărbătaţi

Să împlinim cu dânşi mărita lor visare,

 

Atunci, cătăm cu gândul spre vremile trecute

Trezindu-i din uitare pe cei de-odinioară,

Ce-au stat cu mintea trează duşmanul să-l înfrunte

Ca nimeni vamă vieţii de-aicea  nu mai ceară.

 

Doar ei în al nost’ suflet sunt stâlpi de veşnicie

Ce-or dăinui în vreme urmaşi după urmaşi,

Ca numele şi fapta de-apururi să ne fie

Cărări pe care calce mereu ai noştri paşi.

 

***

Acuma vremea-i tristă, amară, mincinoasă,

Că cei din fruntea ţării au numai grija lor,

De-aceia idealuri, speranţe, mor sub coase

Aflate-n mâini străine ce-adună tot ce vor.

 

Tâlhari ne-nconjoară, ne fură din avere,

Ne umilesc în toate şi ne vorbesc de rău,

Trădarea prea se iartă şi nu-i precum se cere

Pe eşafod să-mi steie în faţa la călău.

 

Alegem fruntea ţării din cei ce mint mai mult

Vânzându-ne himere în vorbe îndulcite,

Iar noi, ca prostovanii nu ştim că dedesubt

Doar ei şi-a lor se-ngraşă cu-averi ce-s nesimţite.

 

Ne merităm ce-a soartă şi răul ce ne-ncearcă

Că lenevim în spirit şi-n suflet suntem goi,

Tot repetăm într-una greşeala ce ne-ncarcă

Desagii vieţii noastre, cu-amaruri şi nevoi.

 

 

TOT  REPETÂND  GREŞEALA

Motto:

„Îmbătaţi-vă cu ură şi cu dor de răzbunare

Şi mai puneţi-vă-n suflet tot ce-aţi strâns din moşi-strămoşi,

Poate-aşa doar căpăta-ve-ţi cuvenita-mbărbătare

Şi-ţi ieşi din amorţeală întăriţi şi curajoşi.”’

 

Nici noaptea-n somn şi-apoi nici ziua toată

N-am loc de voi cât vreţi să-mi faceţi bine,

Şi-atunci mă cătrănesc şi dintr-odată

Vă-njur din suflet cât la gură-mi vine.

 

Că prea ades cu vorbele mieroase

Mă-mbrobodiţi că voi sunteţi Mesia,

Că veţi aduce vremile frumoase

Şi-ndestulată fi-va Romania.

 

Noi vă votăm vrăjiţi de ce promiteţi

Şi-apoi tot stăm în lungă aşteptare,

Voi cu puterea- n mână ţara-mi vindeţi

Iar noi rămânem iar cu ochii-n soare.

 

Nu învăţăm că cel care râvneşte

S-ajungă-n jilţ la masa cu bucate,

Pe el şi pe a lui şi-i ghiftuieşte

Făcând averi dosite, pe furate.

 

Noi stăm ca proştii măcinaţi de ură

De cât se fac cât staţi pe la putere,

Apoi când e la gata, toţi se-njură

Lăsându-mi-i pe ceilalţi, facă-şi vrere.

 

Sărmană ţară încă-i prea bogată

De câte toate datu-i-a Măritul,

De când te ştiu minţită şi furată

Ai fost mereu, de-aicea ţi-e sfârşitul.

 

 

MIRESUCA

Motto:

„Toamna-şi pune peste umeri mantii albe, vălurite

Şi cu punţi de ceţuri sure leagă maluri aburite,

Soarele mi le destramă, dezgolind belşug în toate

Fericindu-şi truditorul cu pometuri şi bucate.”

 

Sub o tufă de scaiete dup-o noapte răcoroasă

Amorţită-n frigul nopţii, tremurând încetişor,

Scoate capul de sub frunze gâza mică, sperioasă

Vrând să treacă ce-a cărare cu-al său pas, încetişor.

 

Are-n partea ce-a de lume o cumnată bolnăvioară,

Mai bătrână decât dânsa, mi se pare cu o lună,

Ce-a răcit acum sărmana, tocmai când plăcuta vară

A plecat spre alte locuri, mai acum o săptămână.

 

Ieri, găsit-a pe-un scaiete, mai la deal de Valea Seacă,

Patru fire lungi de lână, dintr-un smoc bălai de oaie,

I le-ar duce la cumnată, ca-mpreună să îşi facă

O scurteică pentru iarnă, să le ţină cald şi moale.

 

Auzit-a de la alţii că în anul ăsta vine

Iarnă grea şi friguroasă ce va ţine-o vreme lungă,

Şi de-aceea-n gând sărmana, vrând de-acum să-i fie bine

Tot socoate cum să facă, toate cele să-i ajungă.

 

A pus muşchi şi-o frunză groasă peste casa ei din iarbă

Şi grămezi a strâns de boabe ca de foame să nu rabde,

Pat făcutu-şi-a de-o lună din boboci şi flori de nalbă

Să viseze vis ferice, că-i prin ţări cu ţărmuri calde.

 

Ce va fi în an ce vine? Va vedea, acum nu-i pasă,

Poate va găsi un june, gândăcel care să-i placă,

Şi de-o fi cum e acuma să mai aibă casă, masă,

Auzi-vom cum la anul, poate fi-va şi mireasă.

 

 

MĂICUŢĂ  DRAGĂ, ŢARĂ

 

Ţi-e greu măicuţă ţară, că eşti de-acum bătrână

Şi porţi, precum o umbră, poveri de ani în spate,

Iar lacrimile tale, izvor ca de fântână,

Tot spală suferinţa făcutelor păcate.

 

Primit-ai dar de nuntă, avere cu de toate:

Câmpie roditoare şi văi cu guri de rai,

Largi dealuri cu pometuri, păduri întunecate

Şi munţi pe care turme le pasc de mii de ani.

 

Cu stele sclipitoare ţi-a presărat Măritul

Nisipul din pâraie şi lacul fermecat,

Să-ţi bucure simţirea, să-ţi facă împlinitul

Când liniştea şi pacea ţi-or fi al vieţii dat.

 

Ţi-ai  tot crescut în vreme copii neînfricaţi

Să-ţi apere moşia şi-averea sorocită,

În clipe de răscruce făcutu-s-au bărbaţi

Ce piept ţinut-au celor ce vrutu-te-au răpită.

 

Plătit-ai greauă vamă, mai mult de cît poţi duce

În vieţi nevinovate, pomelnic de eroi,

Ei neuitaţii noştri, sub lespede şi cruce

Umplut-au multe raiuri  în lumea de apoi.

 

Ai fost şi-n mare fală în vremea ta slăvită

Când domni avut-a ţara netemători în toate,

Ei te-au urcat în glorii să fii şi tu mărită

În ochii celor care, mi te vroiau pe moarte.

 

Acum eşti slăbită, uitată şi micită,

Rămasă văduvită de fiii tăi plecaţi,

Îmi stai în voia sorţii, bătrână pricăjită

Ce eşti scoborâtoare din neam de împăraţi.

 

Nu te lăsa, te scoală şi-adună-ţi fii care

Îi ai pe lângă tine rămaşi într-u credinţă,

Tu mumă de-a lui Ştefan, le dă la fiecare

Tărie şi speranţă în sfânta biruinţă.

 

Trimite-mi-i în luptă, cu ceilalţi să se-ncingă

Să simtă că-s ai ţării sortiţii ei străjeri,

Să moară pentru ţară, duşmanul să-l învingă

Ca pui de lei să-mi fi şi nu slabe muieri.

 

 

RĂSPLATA  LA  PĂCATE

 

Cum de-mi rabzi Tu, Doamne, cînd ea, ţara-mi piere

Înecată-n lacrimi, patimi şi-n nevoi?

Când mai toţi ne fură munca şi-a ei miere

Strânsă cu sudorea celor trişti şi goi.

 

Ne încerci  Mărite, de-om avea credinţă

Ca-n smerit să punem rugă de iertare?

Ori ca să-ţi promitem că în grea căinţă

Vom primi pedeapsa dată spre-ndreptare?

 

Am fost răi şi încă priponim păcatul

Lângă noi să steie, parc-ar fi avut,

Am uitat de Tine şi prea rar înaltul

Îl privim cătându-ţi chipul Tău, plăcut.

 

Merităm Mărite toată cea durere

Ce ne-o dai de-o vreme pentru ce-am făcut,

Şi-n trăitul clipei vrerea Ta ne cere

Să plătim păcatul sufletului slut.

 

Când vei vrea Tu şti-vei să ne ierţi Mărite,

Şi-n scurtimea vieţii să ne pui mult soare,

Poate-atunci pe-aicea fi-va ca nainte

Raiul şi Grădina, Maicii Născătoare.

 

 

BISERICUȚA  DIN  ARDEAL

 

Din loc în loc am semănat Ardealul

Cu boabe de credință în cuib de nemurit,

Să-mi știe veșnicia c-aici câmpia, dealul,

Trăiesc sub umbra crucii demult, pân’ la sfârșit.

 

Și-n ce-a bisericuță, icoana îmi adună

Sub bolta-i zugrăvită cu sfinții din ceresc,

Mulțimea păcătoasă să-mi fie împreună

În ruga de iertare, la Domnul, când greșesc.

 

Sunt mulți aceea care au suflete-ntinate

Și  multe mai făcură în viața lor de-acum,

În rugă la icoane, ierta-li-s-or păcate

Și-o vreme a lor suflet va fi poate mai bun.

 

Așa-m trăit din timpuri bătrâne și uitate

Tot renoiți în vreme aicea în Ardeal,

Mereu în câte-o luptă, cu dor de libertate,

Să aibă următorii o cruce-n vârf de deal.

 

Biserica și limba ținutu-ne-a-mpreună

În toate câte viața ne-a pus de dus în spate,

Aceste două încă, din veacuri ne adună

Să renviem de-apururi, din moarte-n altă moarte.

*

Acum, când sui costișa bătrână ca și mine

Spre cea bisericuță ce-am pus-o-n vârf de deal,

Mă simt că-s mai aprope de ceruri și de Tine

Aici unde-s vecie, în sfântul meu, Ardeal.

 

 

IN RUGĂ  DE  IERTARE

Motto:

„În biserica gătită ca-nt-o zi de sărbătoare,

Din cădelniț-argintată, fumul smirnei dintr-un jar,

Cerne sfintele icoane și c-o dulce sărutare

Se-așează pe obraji zugrăviți de-un iconar.”

 

Mai peste tot la mine, pe coama unui deal ,

Să fie mai aproape de raiul din ceresc,

S-au rânduit în vreme pe-ntinsul meu Ardeal

Biserici purtătoare de har dumnezeiesc.

 

Cărarea înierbată, din vale îmi aduce

Suflarea păcătoasă  a unui cuib de sat,

Ce-n rugă temătoare sărută sfânta cruce

Și vechile icoane cu chip străluminat.

 

Apoi, bătrânul preot, cu vorba lui cea blândă

Înalță rugi la Domnul, să fie de iertare

La multele păcate, ce stau să se intindă

Ca umbra cea lungită, la vreme de-nserare.

 

Ei încă, păcătoșii, jura-vor ascultare

Poruncilor știute din vremuri de demult,

Numai le deie Domnul, de vrea, a Lui iertare

Și-or fi  creștini cum fost-au, atunci, la început.

 

C-așa e rânduiala la noi, din străvechime,

Să ne spălăm păcate în rugă de iertare,

Să fim sub umbra crucii, cu gândul la Treime

Și-atunci cu siguranță, primi-vom îndurare.

*

Că doar așa pe toate, în fumul de tămâie

Și-n ruga tăinuită din țandără de gând,

Spre cerurile ‘nalte, încet smert se suie

A sufletului slavă, din locul  ăsta sfânt.

 

Și-a noastre fapte bune vor ține-n vrednicie

Biserica și neamul mereu n-același loc,

Vor umple de iubire clipita de vecie

Ce viața ne-o va ține, sub umbră de noroc.

 

 

ÎNSFINŢITUL LEMN AL CRUCII

Motto:

„Pe coastele cu pruni, din deal în deal

Să aibă veşnicia sfântul semn,

Biserici rânduit-am în Ardeal

Iar la răspântii, cruci din sfântu-ţi lenm.”

 

In cuiburi de credinţă am semănat Ardealul

Punându-i veşnicia în crucile de lemn,

Cu ele miruit-am şi văile şi dealul

Să fac cărării Tale, cel luminat însemn.

 

Din învechite veacuri la ele păcătoşii

S-au închinat cu gândul că fi-vei îmbunat,

Şi tot cerşind iertare la Tine cuvioşii

În lacrima durerii mereu mi s-au rugat.

 

Tu datu-le-ai putere să treacă de necazuri

Să guste bucuria scăpării din nevoi,

Surâsul să apară pe suptele obrazuri

Şi geana de lumină  în ochii trişti şi goi.

 

Umplut-ai cu iubire a inimii străfunduri

Când ne-ai legat pământul de raiul Tău din cer,

Şi mâna ai întins-o pierdutului’n adâncuri

Ce se zbătea-n chemarea de iaduri ce te pier.

 

În candelă, Tu, pus-ai un licăr de iubire

Să-mi biruiască ura, să-ţi fie sfântul semn,

Şi aurit-ai Doamne icoane-n strălucire

Tu, veşnic răstignitul în carnea lor de lemn.

***

Acum când urc cărarea spre cea bisericuţă

Ce străjuieşte veacul din vârful meu de deal,

Simt că acolo-i locul şi sfânta biruinţă

Ce mi-a ţinut credinţa, frumosului Ardeal.

 

 

CÂT MAI FI-VA ÎNCĂ

 

Cât mai fi-va încă, iarbă-n Continit

Şi la moara veche negre mure coapte,

Fi-vor încă fete bune de iubit

Amăgite-n vise, îndulcite-n şoapte.

 

Cât mai fi-vor încă turme-n Continit

Şi la moara vche valuri clipocite,

Sub ascunsul lunii bune-s de iubit

Muguraşi de fete, crude şi-nvrăjite.

 

Cât mai fi-vor încă stâne-n Continit

Şi la moare veche curge-or încă ape,

Fete iubăreţe da-vor un iubit

Pentru-n pumn de stele numărate-n şoapte.

 

Cât mai bate încă vântu-n Continit

Şi la moara veche s-o-nvârti cea roată

Voi chema în rugă timpul cel topit

Să îmi şteargă-n taină pleoapa-mi lăcrimată.

 

***

S-a uscat de-acuma iarba-n Continit,

E hâită moara, veche şi bătrână,

Nu mai sunt nici fete bune de iubit

Că trecute timpuri nu mai vor să vină.

 

Va rămâne însă colo-n Continit

Inima-mi şi gândul veghetor sub stele,

Că acolo-n taină încă am iubit

Un boboc de fată, drag inimi mele.

 

 

VINE  MAMA

 

Vine mama încărcată cu de toate de la ţară,

Câte-un pic din a sa trudă şi din viaţa ei amară

Pu-sa în desaga care, de acuma-i tot mai grea

Pentru ea, că-i prea bătrână în această lume rea.

 

A adus, le  simtă gustul şi dulceaţa de la ţară

Al ei fiu, nurora încă şi nepoata cea sprinţară,

Câte-un pic din toate câte le-a muncit bătrâna-i mână

De când pus-a cea sămânţă în mirifica ţărână,

 

Cu-a ei  dragoste de mamă, cu-a ei rugi mereu spăşite,

Cu-a ei zile trudnicite, cu-a ei nopţi  ce-s nedormite,

Cu-a ei frunte  asudată, cu-a ei lacrimă sărată,

Cu-a ei gânduri îngânate, cu-a  ei vorbă mângâiate,

 

Bunătăţile  din buza casei ce acum au gust de miere

Dară care multe zile fost-au lacrimă şi fiere

Şi apoi,  în caldul verii, le-a trudut cu dor şi drag

C-a ştiut că toate astea vor ajunge-n a lor prag.

 

Pentru truda ei de-o vară, ea acuma-i omenită

Şi cu vorbe linguşite toţi ai casei o alintă,

Pentru ea atât ajunge, că de-acum doar Domnul ştie

Dacă-n an, pe vremea asta, va mai fi pe sfânta glie.

 

Va mai sta un pic pe-aicea, iar apoi, s-o duce-acasă

Că-i de lucru mult pe-acolo şi-apoi inima n-o lasă

Să se-ntindă la hodină cât mai încă vieţuieşte,

Hodini-s-o-n cele raiuri, când Măritul, o primeşte.

–––––––––

Vă dorește vouă, multă sănătate

 

Mircea lui Dorin, a lui Istrate,

Duminică, 29 noiembrie 2020

Lasă un răspuns