George ROCA: Interviu cu Anișoara Laura MUSTEȚIU

Crescând într-o atmosferă magică de cărți, Anișoara Laura Mustețiu a fost condusă de o pasiune adâncă de a scrie de la o vârstă fragedă. Autorul surprinde esența cea mai adevărată a sentimentelor, gândurilor și emoțiilor care sunt reflectate prin versuri. Mulți cititori s-au îndrăgostit de poeziile ei și doresc să le citească în continuare. UN SĂRUT PE MĂTASEA TIMPULUI, care va fi a treia carte publicată, și este scrisă pentru a vă face să zâmbiți, să vă emoționați și să vă bucurați de magia versurilor.

***

George ROCA: Unde v-ați petrecut cea mai mare parte a copilăriei? Ce cărări literare ați urmat?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Am crescut în Timișoara, într-o atmosferă magică, înconjurată de cărți, de valuri suave ale creativității artistice generate de tatăl meu. Îmi amintesc cum tatăl meu stătea adesea la masă, privind în aer, parcă pierdut într-o lume necunoscută. Eram mică. Nu știam să citesc sau să scriu, dar înțelesesem de atunci că lumea cărților este magică. Mai târziu, în adolescență am descoperit farmecul scrisului, pe care l-am considerat ca o manifestare liberă a spiritului nostru în sfere noi, o manifestare care ar putea evoca acțiuni grandioase în lume. Inspirată de aceste gânduri, am început să scriu.

George ROCA: Care este cea mai mare încercare de a scrie poezii?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Nu văd nici o încercare, dimpotriva, când scriu poezii mă simt fericită, relaxată. Poezia, ca și viața însăși, are uneori o cale surprinzătoare, aventurieră. Versurile sunt scântei ale spiritului nostru care izvorăsc din lumea noastră interioară. Le dăm sens, vibrație, le eliberăm la lumina zilei și ele devin reale. Uneori, versurile mor după un timp, uitate pe o cărare prăfuită a destinului. Dar alteori, călătoresc în lume și se odihnesc undeva sub privirea cititorului. Acolo, îi vor exalta spiritul, îi vor atinge sufletul și-l vor fermeca, așa cum spiritul meu a fost fermecat odată.

George ROCA: Cum credeți că următoarea carte „UN SĂRUT PIERDUT PE MĂTASEA TIMPULUI” va inspira cititorii să călătorească într-o lume nouă, într-o lume a imaginilor poetice?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: „UN SĂRUT PIERDUT PE MĂTASEA TIMPULUI” dezvăluie povestea unei tinere: o poveste de dragoste, de suferință și de singurătate. Dar este și o poveste de aventuri, înfiripată din secvențe reale capturate din călătoria ei prin lume. Probabil acest fapt contribuie la spiritul distinct al cărții. Deși povestea ei este aparte, visul iubirii este predominant și rezonează cu destinul multor tinere din lume.

George ROCA: Fiind poet, ce sfaturi ați da unei persoane care intenționează să scrie pentru prima data o carte?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Dacă scrisul izvorăște din pasiune, totul va decurge natural. Cititorii apreciază talentul, pasiunea și naturalețea spiritului uman. Dar a avea un editor cu experientă este crucial.

George ROCA: Ce v-a inspirat să scrieți prima carte? De câte ori a trebuit să revizuiți cartea înainte de a fi publicată?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Prima mea carte publicată a fost pe limba engleză. Majoritatea poeziilor au fost scrise pentru un examen la facultate, unde am studiat, printre altele, materia poeziei și scrierea creativă. Profesorii au fost impresionați. Cred că acest fapt m-a inspirat să le public într-o carte pe care am numit-o „TRAVEL IN TIME, A LIFE STORY IN POEMS” După cum a descris unul dintre criticii literari ai cărții: „TRAVEL IN TIME…” dovedește că sentimentele exprimate de Rumi în urmă cu aproape opt sute de ani: „doar sufletul știe ce este iubirea”, sunt valabile și astăzi! Și are dreptate. O dragostea pură dăinuie aproape în fiecare vers al poeziilor mele.

Continue reading „George ROCA: Interviu cu Anișoara Laura MUSTEȚIU” →

Ion ROȘIORU: Poetul (Omagiu lui Nichita Stănescu)

Poetul

Pe poetul acesta eu nu l-am întâlnit personal niciodată

Şi nu am nici idee de-a coborât din stele;

Îmi place doar să bănuiesc că i-a fost luminată

Faţa bălaie de vatra ciobanului mioritic cu care a stat la taifas

într-o noapte bântuită de Iele.

De acolo şi-a procurat iarba fiarelor păstrată la degetul mic

Cu care a ştiut să descuie secretele limbii române

Şi poarta de la Rai unde s-a ascuns de trecerea timpului, temerar inamic

Şi unde a ştiut de la bun început că-ntr-o zi va rămâne.

Poetul acesta a fost doar un înger în căutare mereie de sfinţi.

Deşi de gheaţă, focul comorilor s-a înfruptat din sufletul lui.

Înconjurat ne-ncetat de frumoşi adolescenţi necuminţi.

A călcat apele mărilor şi-a îmblânzit luna făcându-i culcuş îm gutui.

Pe nocturne poteci s-a avântat printre haite flămânde de verbe-neverbe

Pe care le-a scrutat din adâncul ceresc prin ocheanul întors,

Spusele şi tăcerile lui sibilinice răsturnându-se-n mii de proverbe,

Însă aventura aceasta ca pe o lămâie de lamura vieţii strigente l-a stors,

Sau poate c-a fost, dacă-a fost, şi-a rămas un prenume curat, descântat,

Al celui ales să boteze zeieşte zăpada mocnită din noi,

Paznic de far peste sevele limbii, pod peste apele negre, destoinic soldat,

Noroc mântuind toată spaima tulpinii sălbatice-n vrednic altoi,

Mesager al luminilor lumii, nour sanscrit, eleat curcubeu,

Fântână la care, după atâta pustiu străbătut, te îmbie ispita,

Jertfă-ndrăzneaţă, semn pertinent de-mplântare-n adverbul mereu,

Poet niciodată trăit şi murit pe planeta acesta caducă: NICHITA!

Autor: Ion ROȘIORU

13 decembrie 2019

Costache NĂSTASE: Dor de Nichita (Poesis)

Dor de Nichita

Adeseori eu hoinăresc

Prin domeniul lui Nichita

Acolo unde regasesc

Sublimul, geniul, reușita.

Plimbarea-nseamnă deopotrivă

Purificare, zbor și salt,

Revin din zona respectivă

Și mai curat și mai înalt.

E o aducere aminte

De „Unsprezece elegii’

E dorul de „Necuvinte”

Cu delicioase fantezii.

Lăsându-ne „Noduri și semne”

Putem înțelege ușor

Construcții lirice demne

De cel mai mare vrăjitor.

Plaiul e binecuvântat

Că-n literatura noastră

A apărut și a creat

Asemenea pană măiastră.

Costache Năstase

13.12.2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a IV-a)

MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului

(I)

„Mihai Viteazul – un bărbat ales, vestit şi

lăudat prin frumuseţea trupului, prin virtuţiile

sale alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu,

dragostea de patrie, îngăduiala către cei asemeni,

omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi

deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia

ce împodobeau mult lăudatul lui caracter.”

(NICOLAE BĂLCESCU)

MIHAI VITEAZUL – marele boier oltean – Ban al Craiovei, a fost celesta chemare a Neamului valah şi alegere sfânt-martirică a Mântuitorului HRISTOS pentru întreaga creştinătate a momentului respectiv şi în mod expres pentru Dacia Mare, ca să renască, urcând încă o treaptă spre osia nemuririi, mântuirii prin zestrea lui zamolxiană şi serafică: „tânăr, îndrăzneţ, ambiţios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejeşti, vestit meşter în războaie. El se inspiră din sentimentul naţiei, se aprinse de această ideie a regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă, hotărâ a nu pregeta până la moarte întru îndeplinirea ei.” (Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai – Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. IX)

Chipul serafic şi aura expresiei zugrăvită cu fineţe, cu evlavie şi acurateţe de marele patriot creştin, istoricul Nicolae Bălcescu este Icoana celui mai mare Voievod dacoromân, ale cărui însuşiri aproape nefireşti, hărăzit de Dumnezeu, l-a menit să fie Regele Daciei creştin ortodoxe – Efigie a identităţii naţionalismului creştin ortodox şi Axă a permanenţei, unităţii şi continuităţii dacoromânilor în istoria naţional-universală.

Trăitor la cumpăna unor veacuri şi epoci, în vremea coborârii amurgului medieval, dar mai ales trăitor al menirii naţiunii valahe, întreit despărţită de urgiile năpăstuite peste trecutul ei legendar de vrăjmaşii veacurilor, Mihai Viteazul îşi îmbărbăta boierii şi oştenii să se poarte după cinstea Mântuitorului Hristos, precum şi după cuviinţa neamului său în toate împrejurările, prefigurându-şi într-un fel visul, soarta, destinul, Dei gratia, Transilvaniae, Moldaviae, Valachiae Transalpine… Rex.

Valahul era conştient că idealul naţional sacru viza şi idealul creştin general, prin unirea Ţărilor Române care vor forma marea Poartă a Creştinătăţii, unde Icoana Ortodoxiei valahe se va reflecta, apoi şi în spiritul pragmatic şi politic al Renaşterii.

Drama, care se întrezărea momentului ameninţând cele trei Ţări Româneşti era pregătită atât de forţele păgâne musulmane, cât şi de cele creştine neortodoxe, chiar dacă ele, la rândul lor, se aflau în pragul iminent al pericolului expansiunii otomane.

Pe la jumătatea veacului al XVI-lea, Casa de Habsburg fiind deja umbrită de Imperiul Otoman, îşi forţa diplomaţia înspre demersul alipirii întregii Ungarii la imperiul său, pentru ca prin ea să poată apoi încorpora cele trei Valahii, ca pretinse perle ale coroanei maghiare. Casa de Habsburg stăpânea deja Ungaria Superioară, căreia îi inclusese Cetatea Oradei (apărată zelos de bravul general Melchior de Redern şi nu de vicleanul-mişel albanezo-italian Gheorghe Basta), comitatele Bihor, Solnocul de Mijloc, Maramureş şi Crasna. (I. Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti, Ed. Facla, Timişoara, 1976, p. 419)

Pe tronul Ardealului se afla în acea perioadă Sigismund Bathory, un principe slab, oscilant, indecis, mai mult curtezan decât principe, bolnav de epilepsie, care tranşa cu imperialii ameninţându-i că va face pace cu turcii, şi-i certa pe habsburgi că nu i-a obţinut de la papă divorţul de Maria Christierna, pentru a putea deveni cardinal.

Era obsedat să renunţe la conducere în favoarea vărului său Andrei Bathory, cardinal de Varmia, un păpuşar-prelat ambiţios, care în loc să întărească liga antiotomană, el uneltea cu cancelarul polon şi cu Ieremia Movilă al Moldovei pentru a-l îndepărta pe Viteazul Voievod Valah, din calea ambiţiilor lor. Sigismund i-a promis atât tronul, cât şi pe consoarta sa (aşa era moda la nobilii maghiari catolici), pe care de altfel o ura şi dorea s-o ucidă, fie cu pistolul, fie cu otravă, fie să scape de ea remăritând-o, rugând-o aşadar, pe Maria Christierna, după mărturia lui Alfonso Carillo, „să binevoiască să consimtă să se mărite cu domnul cardinal.” (Călători străini despre ţările române, vol. III, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1972, p. 241, 330)

Mihai Vodă ajutat de Pronia divină a reaşezat Mitropolia Ortodoxă a Ardealului prin cutuma valahă, adică după obiceiul pământului strămoşesc sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti, apoi prin înţelegerea cu habsburgul Rudolf al II-lea, a schimbat suzeranitatea otomană cu „ocrotirea” creştină a împăratului-rege, iniţiind şi realizând victorioasa campanie balcanică împotriva turcilor, care-l putea aduce chiar pe tronul bazileilor bizantini, ai urmaşilor săi din vestita dinastie Asăneşti.

Dacă Mihai Viteazul rămânea la înţelegerea cu turcul, cu sultanul, altul ar fi fost destinul Voievodului – Rege şi altul destinul Daciei Mari.

În toamna anului 1599, cele trei oştiri ale Ţării Româneşti, pornite cu înflăcărare de eroi, grosul armatei fiind condus de Vodă Mihai, s-a deplasat pe „ruta Albeşti, Cricov, Chiojdeanca, Salcia, Cislău, Tabla Buţii; alta a urcat pe Valea Teleajenului pe la Vălenii de Munte, Mâneciu, Cheia, prin pasul Ciucaş şi al treilea corp de oaste a mărşăluit pe Valea Oltului.” (Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 73)

Tactica Voievodului valah Mihai Viteazul deschidea o strategie nouă în istoria militară naţională şi universală prin traversarea unui obstacol muntos cu trei corpuri de armată în acelaşi timp. Acest lucru i-a determinat pe următorii mari Comandanţi de armate ai lumii şi, în mod expres, pe generalul Bonaparte, să-i studieze atent diplomaţia şi strategia militară de excepţie înainte de a ajunge împăratul Napoleon I.

Oştirea Craiului oltean era formată din „olteni, munteni, cazaci, unguri, moldoveni, ardeleni, turci, bulgari, sârbi, albanezi, raguzani, macedoneni, greci.” (Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, Ed. Academiei, Buc., 1967, p. 525)

Armata lui Mihai Viteazul a făcut joncţiunea cu oştile „Jiului, Craiovei şi Mehedinţilor, conduse de Udrea Băleanu, Calotă Bozianu şi fraţii Buzeşti la Tălmaciu, la vărsarea Cibinului în Olt, în ziua de 26 octombrie 1599”. (Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 73).

Două zile mai târziu, după negocieri respinse de cardinal, Valahul l-a spulberat pe prelatul-păpuşar în 28 Octombrie 1599, care a fugit, sperând într-un ajutor polonez.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a IV-a)” →

Al. Florin ȚENE: Ninsori albastre

Ninsori albastre

Cerne colinde cerul peste casă

Ziua alunecă pe sănii spre apus

Dintr-o clipă de lumină în noi rămasă

Se naşte în suflete, la fiecare, Iisus.

Bate visul cu degetul în ferestre

Vântul ciopleşte fluiere în alun,

Când timpul coboară pe creste

Sărbătoarea în case de Crăciun.

Copiii ne colindă în prag

Cântecele urcă spre stele, mai sus,

Constelaţiile vin să vadă

Cum din suflet se naşte Iisus.

Alunecă sănii pe serile albastre

Inelând cu doruri pământul străbun

Copii aprind nelinişti în astre

Visând sub brazi păduri de Crăciun.

Burgul doarme la miez de noapte

Pe străzile Clujului umblă visul cel bun

Când dinspre luceafăr ne vin şoapte

Că umblă cu daruri Crăciun.

Aripi de lumină îmi intră în odaie

Halebarda lunii nu ştiu unde s-a dus

Căci în clipa, aceasta, de văpaie,

Dintr-o minune s-a născut Iisus.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Ninsori albastre” →

Corneliu NEAGU: Uitare tulburată

UITARE TULBURATĂ

Tăcerile venite înspre seară

pe-o umbră de apus întârziată

mă țin lângă fereastra ferecată

cu gândurile-ntoarse de afară,

iar dorurile, rătăcind prin casă,

îmi tulbură uitarea regăsită

cu amintiri aduse de-o ispită

pe vechile regrete ce m-apasă.

Ajunse-acum din muta neuitare,

lăsată lângă-o margine de dună,

pe ramele ferestrelor se-adună

când soarele se duce la culcare.

Dar deodată-n grabă se ridică

cu tolbele-ncărcate de păcate,

să mi le toarne-n inimă pe toate

învăluite-n reci fiori de frică.

Încerc cu gândul să le dau afară

să le alung departe, peste vreme,

cu versuri recitate din poeme

sau cântece pe strune de ghitară.

Pocnesc timid tăciunii în cenușă,

se zbate-n sobă flacăra crestată,

și parcă-aud și glasul tău deodată

în frigul care intră pe sub ușă.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

Tudor PETCU: Manifest pentru o conştiinţă a demnităţii

Demnitatea, un cuvânt atât de frumos dar totuşi o metaforă uitată sau ignorată. Un principiu ce ar fi trebuit să călăuzească viaţa fiecăruia dintre noi şi să ne situeze dincolo de limitele şi nevoile noastre organice, biologice şi cotidiene. O realitate ce ar fi însufleţit materia obscură a unui ethos uman închis în cercul împărăţiei orgoliului, dacă ea ar fi existat cu adevărat.

Acestea şi multe altele ar caracteriza demnitatea de la care omul s-a deconectat treptat, preferând să îşi asume stări de fapt ce l-au denaturat. Aşa se explică de altfel cutremurul şi criza conştiinţei care au lăsat în urmă o istorie a lacrimilor şi a sângelui nevinovat. Aşa se explică devenirea omului întru uitare şi abandon de vreme ce a învăţat să înoate în oceanul luptelor instinctuale. Aşa se explică indecenţa unei naturi umane ce s-ar fi dorit pură în starea ei iniţială. În cele din urmă, lipsa demnităţii explică în ce măsură ceea ce avem în prezent, evident în sensul conştiinţei colective, nu este ceea ce ar fi trebuit. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a făcut de-a lungul istoriei a dus doar la o devenire a omului, dar nu şi la transformarea sa ca formă de purificare a conştiinţei istorice.

Demnitatea, haina sufletului dezrobit de nimicirea existenţială. Câtă nevoie ar fi de această haină pe care cei mai mulţi refuză să o îmbrace. De-ar fi îmbrăcată, omul s-ar întoarce mult mai uşor la propriile origini, la acea voce interioară care i-ar spune nu doar ce să facă, ci mai ales cum să gândească în vederea unei facticităţi autentice.

Pe de altă parte, dincolo de orice semnificaţie spirituală a demnităţii, ar trebui să luăm în considerare însăşi dimensiunea ei etică şi morală, statutul ei de regină a vituţilor. Evenimentele ce s-au succedat de-a lungul existenţei umanităţii au dat foarte clar de înţeles că orice faptă săvârşită, orice alegere, depinde în primul rând de relaţia pe care omul o cultivă cu propria sa conştiinţă. Astfel, se creează un raport de coexistenţă între conştiinţă şi demnitate, ceea ce înseamnă că omul demn este cel care are conştiinţă. Evident, o conştiinţă pură care să acţioneze moral fără să se folosească de vreun mijloc pentru un scop, cum ar fi spus Kant. Întrebarea care s-ar pune totuşi din acest punct de vedere ar fi următoarea: chiar există sau poate exista o conştiinţă pură? Dacă nu există, ce s-ar putea face?

Formularea unor asemenea întrebări ne determină să gândim negânditul însuşi pentru că în mod normal şi în limitele unei logici cotidiene nu ne gândim la o conştiinţă pură, ci doar la conştiinţa ca atare. Or, conştiinţa pentru a fi conştiinţă nu trebuie să fie şi pură? Dar dacă, avem această pretenţie de puritate, este posibil să cerem din partea omului ceea ce nu se poate, adică ceea ce nici Dumnezeu nu ar cere pentru că dacă vrem ca omul să devină pur în conştiinţa sa, este ca şi cum am dori ca el să dobândească perfecţiunea pe care numai Dumnezeu o deţine. Deci, o conştiinţă pură ar însemna o supramoralitate, pe care, omul în condiţia sa pământeană nu are cum să o deprindă. Dar această imposibilitate nu îl împiedică să se îndumnezeiască pentru că misiunea principală a omului este propria înduhovnicire din moment ce el a fost creat după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, încă din momentul creaţiei am fost înzestraţi cu sâmburele perfectabilităţii şi astfel avem şansa de a ne îndumnezei, aşa cum animalele se umanizează, vegetalele se animalizează şi mineralele se vegetalizează.

Din moment ce toate posibilităţie mai sus menţionate există, înţelegem că omul beneficiază înainte de toate de o profundă indulgenţă din partea celui care l-a conceput pentru că omul Continue reading „Tudor PETCU: Manifest pentru o conştiinţă a demnităţii” →

Paul LEIBOVICI: Drumeț pe plaiuri românești

Retrăiesc zilele de odinioară cînd urcam cu ușurință pe munții Bucegi. Excursiile noaste erau neplanificate ,spontane și nelimitate. Atît cît ne ținea ,,cureaua,,. Urcam tot grupul de colegi și colege avînd doar rucsacul pe spinare pe care l-am umplut cu cele strict necesare, ca nu cumva să ne îngreuieze urcușul. Nimic nu era fix: nici cîte zile să rămînem, nici la ce cabane vom poposi,iar traseul îl parcurgeam în funcție de starea vremii. O luam pe un povîrniș însemnat care ducea spre vîrful muntelui. Dacă ne simțeam obosiți sau dacă ne apuca o vreme neprielnică ne adăposteam pe unde eram pînă apoi o luam iar la drum. Așa am reacționat cînd ne-a apucat ,,ploaia ciobănească,, ;o ploaie deasă și rece. Ne-am adăpostit la Costila. A trecut după numai cîteva ore.Iar am luat-o la drum.

Masivul Bucegi ne întîmpină c-am la o înălțime cuprinsă între 798-1055m. Mai întîi ne-am scăldat privirile. Încă în zori zilei am observat priveliștele, de o frumusețe magică- care ne înconjurau. Era zona de la poalele munților Vîrful cu Dor ,Furnica,Piatra Arsă.

Pentru a face alpinism pe Bucegi nu trebuie numai decît s-o pornești din Sinaia. Se poate pleca și de la Bușteni-o veche așezare care permite turistului să urce pe Bucegi din diferite puncte. Bușteni a devenit ,în special după cel de al doilea război mondial ,una din cele mai populare orașe turistice. Excursiile și vacanțele petrecute aci sunt o adevărată plăcere și relaxare.

Noi am început urcușul în zorii zilei ,în așa fel ca razele solare ale amiezii să ne găsească la Cabană sau în apropierea acesteia.Aprovizionarea ne-o făcusem de cu seară,doar cu strictul necesar . Ne-am umplut cu apă sticlele ,pe care le-am pus în buzunarele rucksacului,plus cîte ceva de îmbucat.Am pornit-o la drum .Privirea ne era îndreptată mai tot timpul spre natura din jur.Respiram adînc căci aerul proaspăt,răcoros ne dădea o stare de înviorare.Toate cărăruiele ,mai înguste cît laba piciorului,ori alteori mai late că puteam merge cîte doi-trei,dar pietroase,cu spițuri de piatră tăioase.De sub tălpile bocancilor se răsturna prundișul mărunt,iar semnele pașilor se îngropau în pămîntul care respira după ploaia din timpul nopții.Direcția noastră era Vîrful Babele.Aci se încrucișează principalele drumuri .,,Ciupercile ,,de piatră de munte,,Babele,,-monumentele naturii precum ,,Sfinxul,,,care e numai la cîțiva metri de Cabană.Numele acesta i s-a dat în anul 1936 ;e înalt de 8 metri și are o lățime se 12 m.Privindu-l dinspre direcția Baba Vîntoaselor –o stîncă din preajma lui ,acesta are înfățișarea unui Sfinx. Numaidecît ,în apropiere de Sfinx ,am dat peste un grup de stînci a cărei nume e Babele sau cum li se spune ,,Altarele ciclopice din Caraiman,,fiind închinate Pămîntului,Cerului,Soarelui și Lunii ca și lui Marte-zeu al războaielor și al agriculturii.

Așa cum se întîmplă și în alte locuri din natură unde apa și vîntul ,înghețul și dezghețul sunt adevărați sculptori ,meșteri în această artă a dăltuitului natural,rocile de pe acest platou –gresii și calcare-s-au lăsat cioplite de diversele fenomene naturale.Și iată că în decursul anilor au dat o formă acestor stînci ,cărora poporul le-a atribuit denumirea de Babele.

Pentru ca excursia să fie mai plină de farmec ,să avem cît mai multe povestiri ,ne-am hotărît să ne împărțim în două grupe .Unii din colegi au luat drumul din Bușteni pe cărarea însemnată cu semnul triunghiului albastru ,iar alții au urcat pe cea cu cruce .Așa am putut fotografia aspecte diferite și schimburi de impresii. Buștenii se găsesc la o înălțime de 883 m.Am pornit-o pe valea Urlătoarea Mică și Urlătoarea Mare pînă în cantonul JEPI.De aici ne-am orientat după semnul triunghiului roșu pînă sub Vîrful Ciocîrlia care se află la 2025 m. Aici drumul se încrucișează cu cel însemnat cu o dungă galbenă care urmează linia telefoanelor și apoi spre Babe. E un drum care durează 5-6 ore .

Vă povesteam că o parte din grupul nostru a pornit-o pe poteca marcată cu crucea albastră,respectiv Valea Caraimanului (Valea Jepilor) care trece pe la cabana Caraiman la o altitudine de 2025 m.Acest drum e mai scurt și în acelaș timp mai lesne de urcat. După ce ne-am odihnit ,aruncînd de pe noi mai întîi hainele prăfuite și pline de apa ploii ,de transpirație ,ne-am spălat cu apă rece de la pompă. Așa ne-am înviorat. Ne-a răzbit și foamea.În popasul nostru am terminat întreaga provizie de alimente. Prin împrejurime am dat de o stînă ,turme de oi însoțite de un tînăr păstor și cîțiva cîini.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Drumeț pe plaiuri românești” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: DOSOFTEI – Mitropolitul Moldovei

-Preot, scriitor, poet, traducător-

(n.26/octombrie,1624 – d.13 decembrie, 1693)

Motto:

”…Cunoaștem Doamne prietenii și

învață-mă să-mi iubesc dușmanii” – Ioan Miclău-Gepianu

PSALMUL – 29

Înălța-te-voi, Doamne, cu multă plecare,*

Că-mi trimiț sprejineală, de n-am lunecare.

Să n-aibă bucurie pizmașii de mine,

Doamne, Dumnezău svinte, că eu strig spre tine.

Că mă scoli de la boală și-m dai sănătate,

Și-m iei sufletul lesne de la greutate.

Tu mai scos de la iadul ce n-are lumină,

M-ai luat de la ceia ce pogoară-n tină.

Cîntaț Domnului, svinții, cîntaț să se știe,

Și-i spuneț mărturia într-a lui svinție.

Că svinția-sa Domnul scârba nu lățește,

Ce dă milă și viață cui se umilește.

Cine va vărsa lacrămi ș-a-nsăra cu jele,

L-va dezlega la zuă den toate greșele.

Ce eu zîceam în mine, când mă-mbogățîsă*

Că fără de sminteală m-va fi viața tinsă.

Și tu, Dumnezău svinte, mi-ai datu-mi putere,

De mi-au stătut frîmsețea fără de scădere.

Iară cînd ț-ai întorsu-ț fața ta cea svîntă,

Mi-au scăzut buiecia ș-am căzut la smîntă.

Și n-am de-acmu ce face, numai ce-oi striga-te,

Doamne, Dumnezău svinte, iartă-mi de păcate.

Că ce folos mi-a face sîngele cel mare,

De vreme ce-aș deșcinge să merg în pierzare.

Au doară poate spune țărna, să grăiască

De svînta-ț dereptate, să te povestească?

Auzit-mi-au Domnul și mi-au trimis milă,

Mi-au strânsu-mi slăbiciunea de mi-au datu-mi sîla.

Domnul spre bucurie mi-au întorsu-mi plânsul,

Zăblăul ce-mbrăcasăm m-au schimbat dintr-însul.

Și-mi fece veselie cu veșmânt de slavă,

Slava mea de cînte fără de zăbavă.

Că m-ai scos, Doamne svinte, de la umilință,

Binele tău l-voi spune în veci cu credință.

––––––––

Bibliografie: Dosoftei –Opere vol. I – Versuri, Editura Minerva – București, 1978, pag.67.

Am respectat întocmai dialectul autorului.

(Cartea este un dar primit de la Pr.Gheorghe Nemeș, Oradea, la 18.06. 2001, eu fiind în vizită la Oradea, gest pentru care îi mulțumesc și azi).

Ioan Miclău-Gepianu

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 434(16 –30 Noiembrie)

Dragii mei enoriași! La mulți ani cu sănătate, pace și bucurii!

Resetarea Neamului. La cumpăna dintre ani sunt rânduite o serie de evenimente religioase și laice cu profunde semnificații spirituale și ideologice. În acest domeniu Biserica s-a dovedit a fi o adevărată maestră, menită să redea speranțele fiecăruia în parte și tuturor laolaltă. Este încă o dovadă că Biserica a fost mama neamului românesc, cum spunea Mihai Eminescu. O instituție care-și va sărbători peste puțin timp două milenii de conviețuire cu poporul român, o instituție care i-a cunoscut neamului românesc bucuriile și necazurile, înălțările și decăderile, victoriile și înfrângerile, speranțele și deznădejdile. Cu posibilitățile și cu metodele ei, bazate pe învățătura Mântuitorului Iisus Hristos transmisă nouă prin Sfântul Apostol Andrei, prin ierarhi și preoți, prin călugări și misionari, Biserica a reîncărcat de fiecare dată bateriile spirituale, a convins pe fiecare în parte și pe toți laolaltă că nu e totul pierdut, că mâine este o nouă zi, că o luptă pierdută nu înseamnă și un război pierdut, vă Viața este mai puternică decât moartea, că Binele este mai puternic decât răul. Ne-a învățat că deasupra tuturor este un Creator și un Conducător al lumii, care știe și poate totul, că nimic nu se petrece pe lumea aceasta fără știrea și fără voia Lui. Ne-a învățat că suntem fii lui Dumnezeu, că El ne iubește și nu ne părăsește niciodată, că nu suntem singuri și neputincioși în lume, atâta timp cât suntem cu El.

Vine 30 Noiembrie, sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei. Aflăm că acesta a fost primul dintre apostoli, pe care Mântuitorul l-a chemat la propovăduire, aflăm că acest apostol a venit pe pământ românesc și a semănat primele semințe ale Evangheliei lui Hristos în sufletele strămoșilor noștri. Ni se umple sufletul de bucurie, aflând că suntem unul dintre puținele popoare din Europa de azi, care se poate mândri că a primit creștinismul din secolul întâi, din gura unui Apostol. Popoarele din jur, vecinii noștri, au primit și ele, rând pe rând, creștinismul în veacurile VII-X. Mai aflăm cu bucurie că la noi creștinismul nu a fost impus cu forța, la porunca unui conducător politic, ca la vecini, ci el s-a răspândit pe-ncetul, începând de la păturile sociale cele mai modeste până la familiile conducătoare. Din cauza aceasta și rădăcinile religiei creștine sunt mai puternice la noi, fiindcă ele s-au altoit pe-ndelete pe rădăcina și tulpina vechilor religii dacice, precreștine, și trecerea a fost firească, nu violentă, forțată, ca la alții. Învățăm cu acest prilej, din experiența strămoșilor noștri, că această învățătură dumnezeiască, pe care am avut privilegiul s-o împărtășim, avem datoria sfântă s-o transmitem și noi mai departe generațiilor viitoare, vie și lucrătoare, nealterată și nefalsificată. Sărbătoarea aceasta ne întărește convingerea că avem în preajma lui Dumnezeu pe unul dintre cei mai apropiați prieteni ai Săi, pe Sfântul Apostol Andrei, un rugător pentru neamul românesc. Nu va lăsa Dumnezeu să piară un neam precum cel românesc, care I-a zidit casă în sufletul lui, în vatra fiecărei localități, L-a slujit și L-a iubit, I-a dat sfinți și martiri.

Vine 1 Decembrie, alt prilej de sfântă aducere aminte, când s-a realizat România Mare, visul de veacuri al Neamului românesc, unirea politică a tuturor provinciilor românești într-un singur stat unitar și independent. Este ziua astrală a românilor, ziua în care Dumnezeu le-a împlinit visul, rugăciunile și le-a răsplătit nenumăratele jertfe. Strămoșii ne învață în această zi că Țara este darul sfânt, pe care Dumnezeu îl face unui Neam la venirea lui în lume, spațiul sacru în care Neamul respectiv își săvârșește menirea ce i-a fost dată pe pământ. Pentru Țară se jertfesc mii și mii de fii ai Neamului, în pământul Țării își zidesc casele, bisericile, școlile, spitalele, își sapă mormintele, își cultivă holdele, aici își cresc și-și hrănesc pruncii. Pământul sfânt al Țării trebuie apărat de hoardele hămesite de aproape și de departe cu prețul vieții. El nu e de vânzare, nu se scoate la licitație, bogățiile solului și ale subsolului, ale apelor și ale văzduhului sunt bunuri cu care ne-a dăruit Dumnezeu pentru a supraviețui până la sfârșitul veacurilor, sute și sute de generații. Tocmai de aceea ele trebuie apărate, păstrate, ocrotite cu grijă, pentru că fii, nepoții, strănepoții și strănepoții strănepoților noștri să se poată înfrupta din ele. 1 Decembrie este cea mai sfântă lecție de istorie pe care ne-au dat-o înaintașii noștri.

Vine Sfântul Nicolae, bătrânul acesta pogorât parcă din altă lume, cu chip de bunic iubitor, cu zâmbetul pe buze și cu sacul plin de jucării, de dulciuri și de speranțe pentru tinerele generații și nu numai pentru ele. Într-o lume încruntată, sfâșiată de ură și de războaie interne și internaționale, într-o lume egoistă, rea, dedicată câștigului, banului, averii, plăcerii și puterii, vine acest sfânt al bunătății, al milei și al dăruirii, arătându-ne că sunt valori mult mai mari decât cele pentru care ne sacrificăm noi viața. Ne arată că înaintea lui Dumnezeu tocmai bunătatea, mila și iubirea, viața cumpătată și înțelept chivernisită sunt valori fundamentale, care ne asigură un loc în împărăția Lui. Celelalte pentru care consumăm atâta timp și energie sunt în fața Lui praf și pulbere în vânt.

Vine vremea colindelor, a colindătorilor, vine Sărbătoarea Crăciunului cu toate bucuriile și speranțele ei. Fiecare creștin se pregătește să fie demn de cinstea de a retrăi această Sărbătoare sfântă. Pentru aceasta ține postul pregătitor după puterile sale, se spovedește și se împărtășește, adică își curăță și-și primenește sufletul, pentru a avea ,,haina de nuntă”cuvenită la Sărbătoarea Sărbătorilor. Preotul umblă din casă în casă și aduce vestea cea mare, ca să nu rămână nimeni neștiutor de acest eveniment. Nu este o altă sărbătoare din timpul anului, căreia să-i fi fost dedicate atâtea colinde și cântări duioase. A fost o bucurie generală, o bucurie fără seamăn, că se naște Fiul lui Dumnezeu, că Dumnezeu s-a împăcat cu neamul omenesc. Și Hristos se naște în Biserică, în casa fiecăruia, dar, mai ales, în sufletul fiecăruia. Se naște în sufletul, în inima fiecăruia, chiar dacă acest locaș ar semăna cu peștera dobitoacelor din Betleem. Omul vechi, omul păcatului, renaște la Sărbătoarea Nașterii Domnului o dată cu Hristos. Are șansa extraordinară de a deveni alt om, cu Hristos și pentru Hristos. Vin rudele de aproape și de departe și se regăsesc cu toții la aceeași masă, în aceeași casă, își aduc aminte de cei ce nu mai sunt, de vremea copilăriei și a tinereții. Nici o altă sărbătoare nu ne reunește și nu ne solidarizează precum Crăciunul.

Vine Anul Nou, un alt prilej de resetare, de reîncărcare a sufletului cu speranțe și proiecte de viitor. Sfântul Vasile ne poate servi ca cel mai frumos model de conviețuire cu semenii, de dăruire pentru binele societății. Moș Vasile este doar cel care a înființat spitale (bolnițe) pentru cei suferinzi și nevoiași, orfelinate pentru copiii fără familii și posibilități, azile pentru bătrânii fără de speranță. El a ajutat pe cei neajutorați, a învățat pe cei neînvățați, a mângâiat pe cei în suferință. Ce model de viață și de activitate, ce ideal mai frumos decât acesta își poate propune un creștin!

Vine Boboteaza sau Botezul Domnului Iisus Hristos. Preotul umblă iarăși din casă în casă și botează oamenii și casele, natura întreagă, pământul, apele și văzduhul. Este o primenire a Omului, dar și a Naturii, este o primenire a Creației lui Dumnezeu. Domnul Hristos, ajuns la maturitate, pornește de acum în lume să-Și propovăduiască învățătura, să vindece bolnavii, să învieze morții, să mângâie și să construiască o religie menită să conducă lumea la mântuire. Pentru ca această religie să reziste, pentru ca ea să-și împlinească menirea, Domnul Hristos a pecetluit-o că Sfântul Său sânge, cu Sfânta Sa jertfă.

Iată cum, prin rânduiala aceasta a Sărbătorilor de la cumpănă de ani se reînnoiește, se resetează, Omul și Natura, întreaga Creație a lui Dumnezeu, urmând apoi să-și reia drumul vieții, drumul istoriei, cu altă forță, cu altă speranță, cu altă încredere. Când avem garanția că nu suntem singuri, că Dumnezeu este cu noi și în noi, avem mai mult curaj, mai multă putere, mai multă credință și mai multă nădejde. Piedicile nu mai sunt piedici, bolile nu ne mai înspăimântă, moartea nu ne mai înfricoșează, greutățile nu mai sunt atât de grele, crucea vieții nu ne mai prăbușește. Atâta timp cât Hristos este cu noi, nimeni nu va putea sta împotriva noastră. Amin.

Cuvinte duhovnicești. Redăm un cuvânt de folos sufletesc pentru fiecare dintre noi, mai cu seamă acum, în vremea postului, al Sf. Tihon din Zadonsk. Iată-l: ,,Vezi că o mioară care s-a rătăcit de turma ei aleargă, zbiară și le caută pe celelalte, până când iarăși le găsește. Asemenea i se cuvine să facă și creștinului aceluia care din nevrednicie și neascultare s-a depărtat de turma oilor lui Hristos: să caute, să ceară, să bată și să plângă, până când se va alătura acestora din nou; și dimpreună cu David să-I ceară Lui, rugându-se stăruitor: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută, caută pe robul Tău” (Ps. 118, 176). Se depărtează de turma lui Hristos tot nelegiuitul, desfrânatul, preacurvarul, tâlharul, furul, șperțarul, cămătarul, necăjitorul, vicleanul, clevetitorul, bețivul, iubitorul de plăceri trupești, vorbitorul de rău, mâniosul și alții asemenea lor; fiecare dintre aceștia este o oaie pierdută, care s-a rătăcit de turma lui Hristos. Căci oile lui Hristos ascultă de glasul Lui, după cum El Însuși zice nouă: „Oile Mele ascultă de glasul Meu” (Ioan, 10, 3). Și chiar de socotesc unii ca aceia că se găsesc și ei în turma Mântuitorului, prin firea lor sunt străini de aceasta și vor rămâne străini de Hristos Însuși și de viața veșnică până când nu se vor întoarce cu adevărat, unindu-se cu turma Lui. Întâmplarea și cugetarea aceasta te povățuiește să te cercetezi pe tine, căutând dacă nu cumva, din nepăsare, te-ai rătăcit și tu de turma lui Hristos. Și dacă vei zări în conștiința ta această pustiire, nu zăbovi să te întorci prin pocăință, lacrimi și suspine, până când mai este încă vreme și mai sunt deschise porțile binecuvântatului sălaș al oilor lui Hristos, în care intrăm prin pocăință și credința cea adevărată.”

Suflet călător(VIII). În bocetul din Mehedinți moartea este ceva firesc, normal, face parte din viață, este o prelungire a vieții. Sufletul, asemenea unui șofer, își parchează mașina, adică trupul, și pleacă mai departe cu toate cunoștințele, amintirile și sentimentele sale. Pătrunde într-o altă lume, o lume spirituală, proprie de acum sufletului. Altfel spus, moartea este o reîntoarcere acasă a sufetului din care s-a desprins la nașterea omului în lume. Moartea și viața constituie un ciclu complet al existenței, o rânduială a Creatorului. Moartea e necesară și benefică.

Să ne amintim de poveștile copilăriei și mai ales de Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, repovestită atât de frumos de Petre Ispirescu. Viața pământească își are frumusețile și plăcerile ei, dar până la o anumită limită, până la o anumită vârstă, după care omul începe să caute moartea ca pe o necesitate, ca pe o izbăvire, ca pe o intrare în normalitate.

Așa a înțeles poporul român taina vieții și a morți, iar această concepție extraordinar de optimistă a transpus-o în versuri și în melodii inegalabile. Numai un popor cu o vechime milenară, cu o statornicie neîntreruptă pe aceste meleaguri, cu o capacitate de înțelegere și de sinteză rar întâlnită putea să creeze asemenea nestemate ajunse până la noi.

Cartea Domnului Cornel Boteanu salvează de la pieire aceste comori ale sufletului românesc, amenințate cu dispariția, date fiind transformările fără precedent ale satului românesc contemporan. Domnul Boteanu se dovedește a fi nu numai un culegător de folclor, ci și un om de știință, capabil să analizeze cu profesionalism produsul folcloric. Meritul dumnealui este extraordinar, fiindcă această lucrare o săvârșește pe ultima sută de metri, în sensul că poate generația de bătrâni care mai știu și mai practică aceste cântece funebre nu va mai avea posibilitatea să le lase drept moștenire generațiilor tinere. Ele vor rămâne însă înmagazinate în cartea Domnului Boteanu, ca într-un sipet în care a fost adăpostită o comoară de mare preț.

In memoriam: Acad. Ștefan Pascu(V). Abia în 29 octombrie 1981 am avut prilejul să intru în posesia prefeței și referatului Domnului Ștefan Pascu!

Am ajuns la Domnul Ștefan Pascu, la Institutul de Istorie și Arheologie. M-a primit bucuros. Mi-a dat prefața s-o citesc și ,,să văd dacă-mi place”. Nici măcar n-am sperat vreodată, ca un om de valoarea dumnealui să scrie atât de frumos despre lucrarea mea! Pentru prima dată m-am simțit, într-adevăr, om! Eram conștient că sunt multe exagerări, dar având în vedere că rândurile acelea erau scrise spre a fi publicate, iar acest om le semna, îmi dădeam bine seama că, pe lângă exagerarea, pe care o făcea pentru a mă încuraja, fără îndoială, e și ceva adevăr. Cuvintele Domnului Pascu din prefața și referatul la cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică mi-au întărit convingerea, că sunt pe drumul cel bun, că sunt și eu în stare să fac ceva. Credeam că de atunci înainte, în afară de cele ale teologiei și cele vitale, nu aș pune altceva mai presus ca valoare decât studiul și scrisul. Eram conștient că s-ar putea să mi se întâmple multe șicane și greutăți în viață de atunci înainte. Totuși, recunoașterea pe care mi-a făcut-o Domnul Pascu avea să însemne pentru mine platoșa cu care urma să trec prin toate cu fruntea sus, rămânând eu însumi. Numai viață și sănătate să-mi fi dat Dumnezeu și eram hotărât să nu contenesc toată viața de a zgândări de porțile veșniciei.

Domnul Pascu era foarte ocupat. Îi trimiseseră din SUA o carte a sa pentru corectură încă din august, dar n-o primise decât de câteva zile. Făcea eforturi mari ca s-o termine cât mai repede spre a trimite-o înapoi. Mi-a vorbit de câteva proiecte de-ale sale aflate în faze de definitivare, de unele cărți aflate în curs de tipărire. Mi-a vorbit foarte frumos, prietenos. Mi-a spus: ,,- Obligația dumneata față de mine este pe linie morală! Aș dori să nu abandonezi această muncă. Avem nevoie de istorie ca de pâine, iar din generațiile dumneata prea puțini sunt tinerii, care să îmbrățișeze cu pasiune adevărată munca de cercetare. M-aș bucura dacă această lucrare ar însemna începutul adevărat, dar nu și sfârșitul muncii dumneata într-ale cercetării istorice!”

I-am spus de cele afirmate de nefericitul întru pomenire consilier cultural de la Craiova, la vederea manuscrisului cu Iorga: ,,- Mă, băiatule, păcat de banii plătiți la dactilografă și de hârtia consumată! Puteai s-o folosești mai bine la altceva!” Domnul Pascu s-a amuzat foarte mult de asta. ,,- Și ce zici că este ăla?” ,,- A fost consilier cultural la mitropolie, acum e pensionar!” ,,- Și ce-a învârtit în viața lui?” ,,- A stat consilier!” ,,- Și altceva?” ,,- A scris predici, reportaje de la sfințiri de biserici, despre vizitele mitropolitului și altele de felul acesta!” ,,- Mai trăiește?” ,,-Da!” ,,- Păcat! Când îți apare cartea, să-i trimiți un exemplar, dar fără dedicație. Cuvintele nu-și au rostul în asemenea situații!”

L-am invitat pe Domnul Pascu la restaurant, dar s-a scuzat că ,,a promis acasă că se reîntoarce imediat după program!”

Cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică a rămas încă mulți ani la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova. A fost înscrisă de trei ori în planul editorial al editurii, dar eliminată de Consiliul Culturii, ,,statul-major” al cenzurii acelor vremi. Un referat făcut de un oarecare Silvestru Patița de la acea instituție, mi l-a dat redactorul Miu Florea să-l citesc. În loc să analizeze cartea, muștruluia editura că îi solicitase Domnului Pascu referatul. Dădea indicații că pentru asemenea treburi să fie solicitați oameni care nu sunt angrenați în atâtea probleme precum academicianul de la Cluj, fiindcă aceștia vor citi, vor analiza și vor da verdicte mult mai obiective.

După Revoluție, prin 1993, mi-am luat manuscrisul de la Craiova și l-am publicat în regie proprie. S-a bucurat de mult interes și de aprecieri din partea cititorilor, așa că a fost necesar să retipăresc cartea încă în două ediții.

Cu Domnul Ștefan Pascu am ținut legătura în anii următori, sub formă de telefoane și felicitări cu prilejul unor sărbători și evenimente.

Omul acesta a rămas o personalitate de referință în biografia mea, un Om care m-a învățat ce înseamnă modestia, competența și mărinimia. Dumnezeu să vă ierte, Domnule Ștefan Pascu!

Ajutoare și donații. Așa cum am precizat în scrisorile precedente, la 30 Noiembrie închidem anul financiar. Mulțumim cordial tuturor enoriașilor parohiei noastre și credincioșilor din afara parohiei, care au ajutat parohia noastră în perioada 1 Decembrie 2019 – 30 Noiembrie 2020, fie sub forma contribuției de cult, fie sub formă de donații benevole. Fără sprijinul dumnealor, nu am fi putut desfășura activitate pastorală, misionară, culturală, am fi fost, altfel spus, ca o mașină fără benzină. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

Fiecăruia dintre donatorii s-a emis chitanță pentru suma depusă la timpul respectiv. Redăm în numărul de față numele credincioșilor din afara parohiei, care ne-au sprijinit în perioada menționată cu cel puțin 100 lei, urmând ca dumnealor să primească și câte un exemplar din cartea Viața Cuvioasei Teofana Basarab. Celor străini de parohie li se va trimite această carte prin poștă, iar fiilor parohiei, care au rude în parohie, li se va da cartea prin aceste rude. Așadar, ne-au ajutat:

Fii ai satului Malovăț din afara parohiei: Mănescu C. Dumitru(Timișoara): 700 lei; Dl. Gogoașe Marian(Tr. Severin) și D-na Michescu Elena(București): câte 400 lei; Dl. Avoc. Ploștinaru Vasile(Caransebeș-CS): 350 lei; D-na Pleșan Valeria(Tr. Severin), D-na Albulescu Maria(Tr. Severin), Dl. Franț Titu(Tr. Severin), Dl. Pera Nicolae (Constanța) și Dl. Gherghe Alexandru(Schela-MH),: câte 300 lei; Nistor Gheorghe(Tr. Severin): 275 lei; Dl. Popescu Constantin (București): 250 lei; Dl. Pirici Constantin (Timișoara): 210 lei; Dl. Munteanu Gheorghe(Tr. Severin): 205 lei; D-na Doina Vasilca (București), Dl. Partenie Doru-Nicușor(Tr. Severin), D-na Iordache Sevastița(Tr. Severin), Dl. Mănescu V. Nicușor (Tr. Severin), D-na Ghijan Angela(Anglia), D-na Mârza Simona(București), D-na Ing. Teșilă Doina(Tr. Severin) și D-na Borcilă Cristina(Franța): câte 200 lei; D-ra Prof. Univ. Ionașcu Georgeta (București), Dl. Ionașcu Marinelu (Anglia) și Dl. Toma Constantin(Tr. Severin): câte 150 lei; D-na Sandu Aurica(Tr. Severin): 130 lei; D-na Pleșan Luminița(Tr. Severin): 120 lei; D-na Vlădioniu Mariana(Tr. Severin) și Dl. Zorilă Sandu(Tr. Severin): câte 110 lei; Dl. Asaftei Florin (Dolat-TM), Dl. Grecu Grigore(Tr. Severin), D-ra Michescu Monica(Tr. Severin), Dl. Turiță Ștefan (Timișoara), Dl. Paulețu Iancu(Balotești-MH), D-na Șeitan Silvia(Tr. Severin), Dl. Col. Pera Valeriu(Tr. Severin), Dl. Pera Alexandru(Tr. Severin), Dl. Coman Dorin-Sandu(Tr. Severin), Dl. Tărăbâc Gheorghe(Tr. Severin), Dl. Crăciunescu C. Constantin(Italia), D-na Pera Maria(Tr. Severin) și D-ra Asist. Baltac Cosmina (Timișoara): câte 100 lei;
Fii ai satului Bârda din afara parohiei: Dl. Pană Liviu(Tr. Severin):400 lei; Dl. Mucioniu Ilie(Tr. Severin): 650 lei; D-na Sfetcu Delia(Franța): 470 lei; Dl. Tănase Aurel (Germania): 445 lei; Dl. Prof. Sfetcu Virgil(București) și D-na Trocan Maria(Lugoj-TM): câte 400 lei; Dl. Mucioniu Petre(Tr. Severin): 350 lei; Dl. Stănciulescu Tănase(Tr. Severin): 320 lei; D-na Rădulescu Gica(Tr. Severin): 300 lei; Dl. Stănciulescu Cristian (Germania): 240 lei; D-na Arhire Lili(Tr. Severin): 210 lei; Dl. Rochian Tudor(Tr.Severin), Dl. Popescu Dan(Tr. Severin), Dl. Luca Emil-Marius(Germania), Dl. Sfetcu Crinu (Franța), Ing. Zăuleț Aurica(Tr. Severin), D-na Ciurel Elisabeta(Tr. Severin), D-na Pană Gheorghița(Tr. Severin), și Dl. Drăghia Aurel(Anglia): câte 200 lei; Dl. Trocan Pantelie (Tr. Severin), Dl. Dragomir Ion(Tr. Severin), Dl. Botea Constantin(Șimian-MH) și Dl. Mema Dumitru(Balș-OT): câte 150 lei; D-na Cârneci Mihaela-Oana(Tr. Severin): 120 lei; D-na Nițu Florentina(Tr. Severin) și D-na Chircu Ramona(Tr. Severin): câte 110 lei; D-na Zamfirache Cornelia(Craiova), D-na Urdă Violeta(Lugoj-TM), D-na Prof. Iacov Raluca (Tr. Severin), Dl. Ile Teodor(Sânicolaul Mic-AR), D-ra Rolea Ileana(Tr. Severin), Dl. Ivașcu Ionuț(Tr. Severin), Dl. Adoch Iozsef(Timișoara), Dl. Motreanu Constantin (Timișoara), Dl. Boescu Gabi(Tr. Severin), Dl. Rolea Nicușor(Timișoara), D-na Botoșan Olimpia (Tr. Severin), Dl. Luca Gheorghe(Tr. Severin), D-na Cioloca Polina (Timișoara), Dl. Arhire Sebastian(Belgia), D-na Stoichină Gheorghița(Italia) și Rolea Ion (Tr. Severin): câte 100 lei.

Dl. Ing. Bălu Constantin ne-a realizat gratuit cadastrarea terenurilor, valoarea lucrării: aprox. 2.500 lei.

c)Credincioși din afara parohiei: D-na Dr. Ionescu Mihaela-Aritina(Curtea de Argeș- AG): 10.000 lei; D-na Leferenz Elisabeta(Germania): 2.148 lei; Dl. Dr. Luca Dorin (București) și D-na Mălureanu Corina(București): câte 1.000 lei; Părintele Pr. Vasilescu Gheorghe (Italia): 952 lei; Dl. Soare Bogdan (București): 800 lei; D-na Mehedințu Elena (Brașov): 640 lei; D-ra Bordeiașu Rodica-Ecaterina (București): 610 lei; D-na Ciornei Tatiana(Suceava-SV): 540 lei; D-na Mătuș Natalia(Timișoara), D-na Ivanovici Florica (București) și D-na Jinescu Beatrice(Otopeni-IF): câte 500 lei; D-na Enache Maria (București): 450 lei; D-na Preda Emilia(Tr. Severin) și D-na Chipară Liliana(Sibiu): câte 400 lei; Dl. Grădinaru C. Constantin(Olanda): 347 lei; D-na Proc. Dr. Călin Ana(Galați) și D-na Pârvuceanu Eugenia(Gârla Mare-MH): câte 310 lei; Dl. Prof. Univ. Dr. Romalo Dan(București), Dl. Gampe Răzvan(Chișoda-TM), Dl. Folescu Cornel(Tr. Severin) și D-na Leonte Daniela(Buzău): câte 300 lei; Dl. Ing. Cudalbu Octavian(Baia Mare) și D-na Ionescu Floarea(Câmpina-PH): câte 250 lei; D-na Antonescu Mădălina(București): 220 lei; Dl. Ing. Spătariu Miron-Filip(Reșița) și Părintele Prot. Dr. Ioan Dură (Belgia): câte 210 lei; D-na Sprijan Ramona(Cluj-Napoca), D-na Avoc. Olteanu Marina(Caransebeș-CS), Dl. Ing. Mucioniu Dumitru(Tr. Severin), Dl. Dogaru Mihai(București), Dl. Grădinaru Constantin(Piatra Neamț) și D-na Filip Cornelia(Tr. Severin): câte 200 lei; D-na Deatcu Viorica(Tr. Severin): 185 lei; Dl. Balaban Adrian(Galați): 155 lei; D-na Prof. Univ. Dr. Mihail Zamfira(București), D-na Farm. Golea Nicoleta(Tr. Severin), Dl. Bojinescu Alexandru(Reșița), D-na Dobre Mihaela(Chițorani-PH), D-na Ing. Caragioiu Melania (Canada), Dl. Călugăru Emil(Tr. Severin) și Dl. Serafim Daniel(Tr. Severin): câte 150 lei; D-na Dr. Petruțiu Monica(Orăștie-HD) și D-na Dr. Funk Mihaela(Germania): câte 140 lei; Dl. Vermeșan Mirel(Timișoara) și Dl. Nicolau Cristian-George(Simeria-HD): câte 120 lei; D-na Stanciu Victoria(Piatra Albă-MH), D-na Conf. Univ. Dr. Sofroni Ana (R. Moldova), și Dl. Vâlsan Alexandru(Tr. Severin): câte 110 lei; D-na Prof. Univ. Dr. Ciobanu Ana-Maria(București), D-na Nicolae Victoria(Tr. Severin), D-na Bobocel Filofteia (Tr. Severin), Dl. Ciortan Vasile-Dan(Șimian-MH), Dl. Roată Petre (Colibași-MH), Dl. Predescu Lucian(Danemarca), Dl. Col. Popa Mihai(Rm. Vâlcea), D-na Suciu Aurelia-Elena(Cluj-Napoca), Dl. Prof. Zloh Sebastian(Băilești-DJ), Dl. Buță Cristian(Tr. Severin), D-na Maria (Tr. Severin), Dl. Mișea Ionuț-Flavius(Tr. Severin), D-na Leca Silvia (Tr. Severin), Dl. Mladin Voicu-Nicolae-Ștefan(Tr. Severin), Dl. Mladin Constantin-Ticu (Tr. Severin), D-na Pleșu Adriana-Mirela(Bocșa-CS), Dl. Trăsnea Ionuț-Alin(Tr. Severin) și Dl. Sfetcu Tomiță(Izvorul Bârzii-MH): câte 100 Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 434(16 –30 Noiembrie)” →