Seară cu psalm
Sună frumos cântecul tău la fereastră.
Ce neobişnuit e surâsul văzut în oglindă
când întunericul îşi picură clipele
din streaşina nopţii pe copaci
ori zboară câte o pasăre,
cu frângeri de teamă în aripi.
Prin tine aud cum respiră depărtările
neliniştea furtunii.
Mistică îţi arcuieşti pieptul
insinuare de contur,
căzut din lumina defrişată a lămpii
pe patul de brocart vişiniu.
Argot Scout
Pentru Ángela Figuera Aymerich *
N-avem habar de-ale soarelui cercuri,
de nesfârșitele ore,
de nori, sau celeste furtuni,
știm doar de-al cuvintelor geam ce aprinde
sângele tău în dulcii stejari, și castanii,
în pământul tău de miresme.
În casa ta, respiri umbra aceea violetă,
a inocentei lumini,
și scrii, prin nopți, al tău cânt,
ungher despletit,
în care cuib își fac rândunicile
când, în tăcere, dezleagă
ochii tăi cu a lor
migrație de primăvară.
––––––––––––––
Maria do Sameiro Barroso, Portugalia
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
****
Para Ángela Figuera Aymerich, Nada sabemos das volutas do sol,/das horas longuíssimas,/das nuvens ou das turbulências do céu,/só o cristal das palavras acende//o teu sangue de doces carvalhos, castanheiros, na tua terra de odores./Na tua casa, respiras a sombra violeta,/a luz inicente,/eimprimes, na noite, o teu canto, /lugar desnudo,/onde as andorinhas fazen o seu ninho/quando, em silencio, revolvem,/nos olhos,/a sua mograçâo de Primavera
Nostalgie
Ea trece pe stradă făcând paşii mici
şi simte în ceafă, în spate, pe-obraz,
privirile celor ce grav o condamnă:
„Păr verde?!…Păr verde?!…”
s-aude ecoul.
Ea merge înainte –
şi vântul pribeag îi mângâie părul…
„-Ce verde închis!?…E pădurea?!
uimit îşi pune-ntrebarea…
Iar fata, încet îi şopteşte:
„-Pădurea e-n sufletul meu,
mi-e dor de pădure şi nu pot să o văd,
şi numai suflarea ta ştie să mângâie
pădurea din părul meu.”
Nostalgia
It passes on the street making small steps
and on neck, back, on the cheek, feels
the glances of those who severely condemn:
”Green hair?! … Green hair?! …”
it echoes. Continue reading „Emilia ŢUȚUIANU: Nostalgii (poeme)”
FEMEIA – ETERNA IUBIRE FRUMOASĂ
Fecioara Maria e hărăzită să odrăsleasă frumosul şi dragostea în Creaţia Fiului ei.
Eterna iubire este Femeia care te-nalţă cu sufletul pur spre azururi de constelaţii.
Mama-şi resfiră gândurile albe în lira de seraf, ca rândunelele ce fâlfâie spre cer.
Enigma Fecioarei ţese năzdrăvana dorinţă în taina voluptăţii aprinselor scântei.
Inima Femeii brodează pe ghergheful lumii cărarea sidefie-a dogoritoarelor oraţii.
Adevărul suspină în sufletul Mamei-temelia vieţii, mână-n mână cu Dorul străjer.
Existenţa Femeii e acel Empireu odrăslit în soare, presărat cu eternele mângâieri.
Taina Fecioarei zămisleşte adâncuri, ce-o lume-ntregă le poate cuprinde frumos.
Esenţa Mamei e din rădăcina divină ce strânge la sân frumuseţi, adevăr şi lumină.
Răbdarea Femeii e meridianul cărării fierbinte a paşilor de azi şi-a paşilor de ieri.
Nădejdea Fecioarei este Mirele ceresc, cu pletele Luceafăr ca chipul lui Hristos.
Azurul Mamei înşiră anotimpurile răpite primăverii ce-a-nmiresmat dulcea grădină.
Iubirea Femeii uimeşte întreaga noastră zidire, cu focul ce arde de tot şi totuşi rămâne. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Eterna Iubire Frumoasă (acrostih)”
PREA TÂRZIU, MAMĂ!
Creştem şi tot puii mamei suntem,
greşim dar în ochii ei n-avem nicio vină
şi avem toate drepturile din lume,
îi ascundem multe, dar ea simte starea noastră,
putem să avem toate bogăţiile pământului
ea tot vrea să ne mai dăruiască,
putem să ştim câte-n lună şi-n stele
ea tot ne mai dă un sfat,
nu e nevoie să ne străduim să ne iubească
ea ne iubeşte implicit, necondiţionat, fără limite.
Iar noi nu observăm
când îi răsar firele albe,
pentru noi este mereu tânără,
nu vedem când puterile-i scad,
noi o ştim întotdeauna puternică
pentru că ea face ce-i cerem
şi multe în plus,
nu ne oprim să-i ştergem lacrimile,
care-i inundă ochii uneori,
nu-i cunoaştem dorinţele, temerile, durerile,
ale noastre sunt mai importante.
La un moment dat îi auzim Continue reading „Vasilica GRIGORAŞ: Poesis”
CEASORNICARUL TIMPULUI
Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea,
la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.
Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,
drept plată, ultimele nouă secunde! –
(pe masă diverse obiecte împrăştiate
străluceau în raza oglinzii)
Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii
schiţează un mic zâmbet: Hm, ciudat reparator, insolit afiş!
În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,
întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:
– Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?
– Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat,
un timp diferit, un timp atârnat înainte, un timp înapoi,
un timp paralel, o buclă de timp,
jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?
– Un timp în avans cu zece ani!
şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse…
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Dincolo de luntrea visului (poeme)”
FEMEIE
Femeie,
nețărmurită iubire,
întorci fiecare val de neliniște
cu puterea inimii.
Dincolo de lacrimă
înflorește zâmbetul
ca o călăuză
către zidirea ta viitoare.
Urci trepte de lumină
șlefuite cu mâinile
adăpate din Cuvânt…
MIRESME
Femeia, făptură de taină adâncă
Sunet solemn de orgă
or ton de vioară-n surdină,
tablou în lumini şi umbre,
filă de carte scrisă cu migală
într-un alfabet indescifrabil.
Fâlfâitul unor aripi de înger,
adierea şi suspinul vântului,
murmur stins, răsuflarea mării adormite,
suflet schimonosit de vuietul urâtului,
dar veşnic de veghe în rochie liliachie.
Lumină ce arde-n tristeţi jucăuşe,
nălucă împietrită de ne-nţelesuri,
gând doldora de năzuinţe nepătrunse,
inimă sfâşiată între speranţă şi îndoială,
nedezlegat mister în arta vieţii.
Fierbinte după-amiază de vară,
lună de gerar, pustie şi-ntunecată,
vibrezi, te aprinzi ori te stingi
după cum cerul ţi-e leagăn ori suspin,
FEMEIE, făptură de taină adâncă.
——————————–
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui
7 Martie 2018
(Imagine de pe internet)
Între noi – chemare, dorinţă, iubire
„Ambârţzâteadzâ laonlu şhi v’as eshţzâ ambârţzâtatu,
T’as ai cadialihea ţziva, lipseaşhti s’nu ai ici ţziva.”
– di’tu mintea budistâ –
“Îmbrăţişează universul şi vei fi îmbrăţişată,
Pentru a avea cu adevărat ceva, trebuie să nu ai deloc”
– învăţătură budistă –
– Avem nevoie de clipe
să ne descătuşăm ~ o picătură de viaţă.
Un lanţ al vieţii, fiecare picătură contează!
Orice cuvânt ajuns la noi face înconjurul lumii
şi se-opreşte cu un mesaj exact acolo unde trebuie.
– Nu toţi citim mesajul, nu puţini sunt cei
ce vor spune: „n-am înţeles nimic de la viaţa asta!”
Posibil să fi fost un mesaj,
posibil încă să mai fie vreme să-l desfacă.
M-ai chemat, m-ai adus în unda noastră,
deschizându-mi, rând pe rând, petalele.
De când simţi că eşti, aici, în adâncurile mele?
– De foarte demult! Dacă mi-ai cucerit teritoriul viselor
este veche memoria clipei, căci visul e starea de-amintire
a unor clipe din memoria sufletului.
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Chemarea iubirii (poeme)”
FEMEIE
Femeie blândă a sufletului meu,
Mă înconjori cu dragoste mereu,
În lupta vieţii mele ai un rost,
Eşti lângă mine unic avanpost.
Emani răcoarea brazilor de munte
Când e înfierbântată a mea frunte,
Cu aura de linişte şi tihnă,
Mă înconjori blajin fără odihnă.
Din primordialul sacru, în profan,
Tu ai primit poruncă, lut, menire,
Să luminezi al lumii viu altar,
Dând vieţii prunci, curată primenire.
Din coastă sau din spuma mării? Dor…
Ne pavoazezi, veghind, paşii şi gândul,
În calde veri sau hibernal decor,
Dai pietrei zbor, împărăţind Pământul.