Estompându-se celelalte vise al nopţii, m-am trezit şi am receptat, din nou, un  mesaj verbal, laconic şi criptat, care de astă dată sună astfel: „Pomul de neatins, încă mai poate fi atins”…

Este dimineaţă iar ceasul din perete arată ora cinci şi treizeci şi patru de minute şi plutesc parcă într-o mare de ceţuri… Recidivez reportând şi acest mesaj oniric la poeme anterioare scrise de mine, oprindu-mă la unul, dintre cele câteva, care au ca  laitmotiv pomi sau copaci.

Iata-l:

Ca un vinovat în copacul existenţei

Vă rog chiar dacă mai fac uneori acrobaţie

pe o sârmă de covrigi, iertaţi-mă,

chiar dacă mă aflu adesea, o apă prea subţire

într-un vad fără maluri, iertaţi-mă.

Iertaţi-mă pentru căci eu nu sunt

numai cel care se vede,

eu sunt mai ales cel care de atâtea ori am fost.

Iertaţi-mă tatăl meu şi mama mea

şi fraţi mei şi nepotul meu Ariel

şi neliniştita mea iubită Soledad

şi toţi cei care aţi crezut în mine vre-o dată

şi  pe care, cu sau fără voie, v-am dezamăgit,

căci eu m-am născut într-un copac.

E atât de înalt copacul acesta,

iar sub mine nu mai sunt crengi,

pentru că pe măsură ce urc ele se usucă

şi se frâng în urma mea,

fără a mai putea coborî…

Încă o dată vă rog, iertaţi-mă,

e atât de înalt copacul acesta,

încât nici cerul nu-l mai poate umple…

Şi totuşi ce să însemne ,,Pomul de neatins, încă mai poate fi atins”?

Să fie aici oare vorba,  despre atât de cunoscuta pildă biblică, a

Pomului Vieţii şi Cunoaşterii? Ori altceva… mă tot întreb…mă intreb…

––––––––

Ion IANCU VALE

21 februarie 2018

Târgoviște