Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme

CLIPA

ploua în cer și era frig
în tine, în noi
se scurgeau tăceri printre mâini obosite
ai plecat în zori în mijlocul unui cuvânt nerostit
rătăcesc alegoric prin ani
era vremea plecării și totuși mergeam
noaptea mă zbăteam între vise proscrise
prin acoperiș cădeau picături de lumină
se spărgeau apoi zgomos de pereți
atât de reci, atât de goi
la fereastră nu’i nimeni
doar un cocoș răgușit răsturna în zori zările
eu pribegeam zadarnic cărările
trăiam pe acoperișul lumii
pe umeri purtam aripi
să descifrez depărtările
uneori răsfiram pagini calculând imaginare procente
tovărăș nu aveam decât o pipă
uitată într-un sertar de buzunar
mereu,
ea, eu și visele
în palme adunasem amintiri
ale unor clipe ce mâine le voi uita
târziu,
valurile au descoperit un țărm
eram apa, tu țărmul
te-am atins o clipă doar
și ai tremurat înfiorată ca întâia dată

ARIPI ARSE

eu sunt nebunul lumii
azi râd și plâng pe cioturi goale
între gânduri infern
în cuvinte catren
pe chipul sorții înfloresc magnolii
mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou
între perfecte și imperfecte clipe
nășcute într-o noapte
pe rugul rațiunii
mi’s aripe arse și zborul e absent
eu sunt nebunul
rănit pe drum de jugul sorții
mai trec nepăsător printre orbite goale
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme” →

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Penelul înmuiat în liniști

PENELUL ÎNMUAT ÎN LINIȘTI

Ciclul: Răspântii

… visele, ah !
visele cum își țeseau pânzele
din caierele nopții torcându-și firul
și din văpaia Lunii împrumutând lumină de argint,
au prins scânteie
și ard cumva în rece,
dar e atâta cald ce dindărătul lor foșnește-n așternuturi,
e-atâta-ncins în tâmple și în piept,
și-atât fierbinte fremătând buza copleșită-n poftă de sărut !
tu dormi …
văd visele pictând surâs pe chipul tău,
penelul înmuiat în liniști și-n chihlimbar de somn,
dulce ca mierea …
și nu-ndrăznesc să tulbur, !
și-mi amintesc atâtea nopți intrate-n criză de nesomn
ce-ți împleteau neliniști în priviri,
și spasm în piept,
și șuier în respir …
flămând, Comoară Mărțișor !
flămând,
începând cu timpul care ne-a înghițit trei ani de foc
și de frământ …
tot el ferindu-ne-aluatul de mărăcini și de ciulini,
de toxicul care infesta aer și înghiontea-n respir,
cu tenta de ucigător,
ucigă-l toaca sta la colț !
scâncea din când în când peste buză de timp,
dar timpul nu-i ceda !
flămând,
începând cu iubirea pe care am transcens-o dumnezeitor
în IUBIREA – IUBIRE,
cea atât de primenitoare,
mareele ei acoperind nerăbdarile care nu ne-au secat,
ne-au împănat cursul cu clinchet și cristal,
iar cursul nu ne-a părăsit o clipă măcar …
trăiește-te-n mine !… o aud și aud, iar clipa
își are codul numeric din juxtapunerea alor noastre,
iată de ce UNUL-ne este ființa ce ne poartă,
ne va purta …
dar Mărțișor …
dar …?!… acest dar
e ca și cum ar fi ceva ce-nstrâmbă tot ce-ai spus,
și nu e !!
nu strecura-ndoială,
sita iubirii e atât de deasă …
o lacrimă învie și-mbucură obrazul,
colțul de zâmbet așteaptă-n răspântii colț cu-n sărut …
și sărutul împrăștia petale,
roza vânturilor prinsese viață și ne răspândea polenul iubirii
peste aura sufletelor,
venite la cules !
și e atâta zumzet …
pomeții știu lecțiile de Sărut,
pomeții au totdeauna un dinte-mpotriva lacrimei,
prelinsul ei îi scoate din minți !
și e atâta surâs peste Dimineață …
mi te-am iubesc, Mărțișor !
este miezul tainicului acestei miercuri din care
curge pofta de viață în Rigoletto …
și știu și eu să mă resfir în portativ,
dă Doamne TU în diapazon !
și m-oi porni …
m-oi porni-n fresca iubirii să mă presăr,
o stângă ici, o dreaptă colo, colo o talpă, un călcâi,
glezna cu glastra-i plină de icnit …
hai Mărțișor, ridică tu cortina,
Poemul să se lase-n uralele-nnodate-n bis …
dar te deschide tu vis,
Poemul e-ncărcat cu polen de surâs !

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

–––––––––
Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ
Dumbrava Roșie

30 mai, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Sarută-mi…

Sărută-mi…

Sărută-mi ochii
şi spune-mi doar că mă iubeşti.
Sărută-mi mâinile şi tâmpla…
De mine vreau să-ți aminteşti.
Sărută-mi inima tăcută
ce-ascultă valsul stelelor târzii,
sărută-mi sufletul bezmetic,
când pe la ore-târziate,
frenetic te aşteaptă ca să vii.
Sărută-mi mâinile cât înca umblu,
sărută-mi tâmpla,
chiar daca-n ea mi-ai prins arginți….
Sărută-mi zâmbetul de floare,
venirea ta, să n-o dezminți.
Sărută-mi glezna obosită
de cât te caut printre poveşti,
sărută-mi gura hămesită,
râvnind orice păcat
din toate cele pământeşti.
Sărută-mi ochii, mâinile şi tâmpla,
sărută-mi trupul ce ți-e dat…
Sărută-mă!
Cuprinde-mă-ntr-o clipă,
aşa cum se-ntâmpla şi altă dat’.

Ți-oi săruta şi eu mâhnirea,
ți-oi săruta al tău picior,
ți-oi săruta talpa-n noroaie,
te-oi săruta când mi-o fi dor!

––––––––––

Simina PĂUN-MOISE

29 mai, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Timpul

Timpul

Se despică Ceru-n două și se naşte clipa zilei
Murmurul de ziuă-n noapte tremură prin sfinte taine
Luna, prinsă-n două ape, își păstrează noaptea milei,
Ziua-şi strânge crăpătura, ca pe tivul unei haine..

Tremur de dureri se-aude, ca un clopot a-nchinării
Prinsă-n două lumi mă clatin, pe o pânză de păianjen,
Lacrima de-nchinăciune, nu se vinde-n veci trădării
Cocoțată-n picioroange sub o gură de un stânjen.

Toate vin şi-aşa s-or duce, ca un zbor dintr-o aripă,
Bucuroşi le ducem poate, de e ziuă sau e noapte.
Viața prinsă-n lesa noastră, ca un câine se-nfiripă,
De ești cocoşat de veacuri sau ești pruncul uns de lapte.

De e zi sau de e noapte noi ne trecem, ca şi timpul
Numărând zilele-n care, nu uităm să mai trăim
Azi e vară, primăvară, vine toamna, moare câmpul,
Noi cuprinşi de-o amintire, parc-am vrea să veşnicim.

–––––––-

Emma POENARIU SERAFIN

29 mai, 2018

Petru Daniel VĂCĂREANU: Versuri

Lacrima stelei

Căzură de cu seară
Lacrimi de stele-n iarbă
Din dorul ce le doboară
Câte una în lut oarbă…

Căutând de soare,lucire..
În străfunduri cu lave
Văzând vechea sclipire
În trupuri de epave

Ce așteaptă măcinate
Și-n abis iar răsfirate
Cu altele contopite
Răsărind mai strălucite

Pe cerurile dorite
Sau iaduri de ispite..
Că-ci ce-ți și dorești
Atragi și-ți primești..

Omule ce tu trăiești
Lumină voind să primești
Fără se te prăbușești
Și iar să strălucești

Zânele de tei

Zâne fluturi,străvezii,albăstrui
Cu buclele suave de Veronică..
Din scorburi de stejari din vremea lui,
Răsar în hore când se întunecă

Sub buciume mareeice de lună
Ascunsă sub voaluri poem de nori
Străbătându-mă cu vers plin de fiori
Răsfirat de zâne sub a ta lumină…

Continue reading „Petru Daniel VĂCĂREANU: Versuri” →

Marin BEȘCUCĂ: Atâta întuneric în lumină (Orologiu din miez de noapte)

ATÂTA ÎNTUNERIC ÎN LUMINĂ

Ciclul: Metafizica visului

… atâta întuneric în lumină,
păienjeni îmi țes ochii,
priviri din ce în ce mai strâmbe
mă atârnă de chihlimbarul nopții
îngropate ieri,
nu stele, nu luceferi,
de unde fie lună ?
aud respirul tremurat – o zână ?
o coardă în timpane se întinde,
din emisfera fără început,
o palmă !
să mă spânzure de orizont,
nici iarba nu se vede verde,
nici roua nu scânteie,
de parcă n-ar fi fost un început
și toate ni s-au dat sfârșit,
filozofii nicicând descălecate,
stau lângă colț, la prefectură,
doi zloți bătuți în plumb, la editură,
și moartea se așterne în cuvânt,
am fost ce-am fost și nu mai sunt,
i-atâta negură-n lumină …
calc degetele urmei de silfidă,
aștept coarda să-noade timpanele-ntre ele,
noaptea-și scaldă chihlimbarul în poteca minții
și-aud Poemul cum mă iese …
i-atâta negură în întuneric,
lumina nu-mi înțelege pofta de Lumină,
nici tu …
dar din respiru-i tremurat o zână
mi te aduce lângă somn,
de mână !!

––––––––––-

Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

29 mai, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Țara de haiduci

Țara de haiduci

Noi încă mai avem păduri umbroase
Si munți, si peșteri, și-ape cu bulbuci,
Avem și furci si ascuțite coase
Dar vai, nu mai avem de mult haiduci.

Noi încă mai avem boieri în țară
Cu cap de taur si cu minți la fel,
Avem atâta lacrimă amară,
Numai haiduci nu mai avem defel.

Noi înc-avem pe cer apus de soare
Și guvernanți ce au în cap eclipsă,
Avem si legi călcate în picioare,
Doar de haiduci ducem cumplită lipsă.

Avem si potere ce în cătușe
Ar vrea să țină un întreg popor
Avem vreo șase sute de căpușe…
Nici umbră de haiduc la vreun izvor!

Dar încă mai avem de-un leu speranță
Că nu o să sfârșim cu toți pe cruci…
Ne vom trezi și-n ultimă instanță
Vom fi o țară-ntreagă de haiduci.

Din viitorul volum, ,,Pe baricadă”

–––––––––––––––-

Nicu GAVRILOVICI

29 mai, 2018

Irina Lucia MIHALCA: Lumina dragostei (poeme)

Atingerea sufletului

Totul respiră, totul vibrează!

Respiraţia de unde vine, iubitule?

Respiraţia înseamnă viaţă,

dacă există, există şi viaţă!

Unde eşti? Aici, cu tine, a ta!

Până în zori mor! Mă simţi?

Anormal de bine, un cuib de fluturi eşti,

am păşit, am trecut bariera,

sunt dincolo de vis!

Cu respiraţia te-ating, ne topim,

o plăcere unică, dură, greu de suportat,

cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele.

O încleştare,

fără arsuri, fără nimic, am electrizat clipa!

Aşa m-am trezit, pătrunşi, contopiţi

– o linişte şi-o nebună plăcere -,

nicio mişcare, transfer de lumină!

Zidită în tine! Prin cântecul sufletului

mă readuci aici cu plăcerea de-acolo simţită.

Un strop de privire, un strop de extaz!

Amestec de doi, nu te-ai desprins de mine.

În contopirea noastră ne sărutam,

privindu-ne şi-nţelegeam durerea plăcerii.

Peste tot te-am atins,

o respiraţie grea, sacadată,

curgeam dintr-unul într-altul.

Vioara ta ţi-am fost, un cântec şi un vis!

În armonia privirii tale mă oglindesc,

adâncul din tine-l simt.

Cine poate cuprinde

toate căutările pe care le purtăm în noi?

Oare de ce mă durea? Era prea mult?

Nebună dorinţă, o regăsire!

M-am trezit fără tine,

s-a topit acel moment, dulcea plăcere.

Instant mă faci viu,

închid ochii, mă ia nebunia!

Pătrunde-n realitatea acestui vis,

atât de mult te doresc,

prin trupul tău vreau să las rădăcini!

Un evantai de stări, în ochii tăi,

inima mea şi-a regăsit Cerul!

Copleşitoare tandreţe, nemărginită iubire,

imagini însorite scrise

cu trupurile noastre, în vis e viaţa!

În vis am ochii şi ochii-s pe tine, Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Lumina dragostei (poeme)” →

Anna-Nora ROTARU: Simfonia culorilor (poeme)

MOV AUTUMNAL

Toamna-i târzie, e-aproape de istov,
Frunzele se zbat zdrenţuite pe ram…
Pâclă-i afară, deasă, brumărie, mov,
În parcul pustiu şi la mine la geam !

Stropii de ploaie se scurg în şiroaie,
Cad pe streaşină, sacadat, pe pervaz…
Vântul gemând copacii-i desfoaie,
Frunze împrăştie-n vârtej, pe izlaz !

Ramuri dezgolite în taină plâng dorul,
Vara s-a scurs prin hume, hârtoape…
Păsările din cuib departe-şi duc zborul,
Imaginea lor mă doare sub pleoape !

Copaci bat în geam îndoliaţi şi mov,
Crengile se-ndoaie, se-ntind la pământ…
Intră-n odaia-mi cu cernitul alcov,
În sufletu-mi mov, sub movul veşmânt !

Braţul îmi întinde o violacee tristeţe,
Cuib fac pe ram deznădejdea, mâhnirea…
Purtată ca frunza pe râu, prin ostreţe,
Inima-mi cată-n genuni împlinirea !

ÎN LUMEA CULORILOR sau FARUL VIEȚII MELE

pictură de Anna-Nora Rotaru

inclusă în volumul de poezii și pictură ,,Ut pictura poesis

ROȘUL, REGELE CULORILOR

Azi, mi-am zis să-mi aleg una din culori,
Din cele, ce mai des le pun pe șevalet…
E cea mai caldă, ce-o întâlnești la flori,
La trandafiri, la maci, garoafe și bujori
Și, pe retină ți se-mplântă ca stilet !

E… Roșul, culoare de Demon, Iad și Sfinți…
Culoarea sângelui scurs în războaie și pe-altare…
Culoarea împăraților și-a stăpânilor de ginți,
Al feței, când fără scrupule încerci să minți,
A scânteierii, ce-aprinde iască din amnare !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Simfonia culorilor (poeme)” →

Marta Polixenia MATEI: Extaz de lumină

EXTAZ DE LUMINĂ

Ard în zare, violete,
Vesele raze de soare
Şi în câmp vizual apare
Astrul cald, cu blonde plete.

Râde-n lunci l’a lui vedere
Floarea soarelui cea naltă,
Iară nuferii din baltă
Se desfac a mângâiere.

Pline de nectar şi rouă,
Mii de flori şi-au întors faţa
Spre această dimineaţă
Îmbrăcată-n haină nouă.

Toată lumea e mirată:
– Ce se-întâmplă în grădină?
În extazul de lumină
A-înflorit natura toată !!!

–––––––––––

Marta Polixenia MATEI

29 mai, 2018